CAPITOLUL 4
4.1 Teoria economică în era computerelor
4.2 Formarea economistului şi stimularea modului de a gândi ca un economist
De retinut
Economia ca ştiinţă ocupă un loc special în cadrul sistemului ştiinţelor economice, asimilând sistematic valenţele cunoaşterii economice ştiinţifice în dinamica ei permanentă.
4.1 Teoria economică în era computerelor
Teoria economică are funcţia principală de a elabora concepte, de a identifica determinantele şi efectele fenomenelor, de a ordona legăturile generale şi de durată ce se stabilesc între ele, de a deduce din realitate o explicaţie simplificată a funcţionării economiei. Cerinţele majore care determină nevoia de reflecţie, de incitare la o analiză atentă şi de includere a concluziilor în cadrul teoriei economice generale sunt: transformările profunde generate de progresul ştiinţifico-tehnic şi ecologic, creşterea bogăţiei concomitent cu cea a sărăciei, substituirea muncii brute cu informaţia şi cunoaşterea, amplificarea metodelor de fabricaţie sofisticate, dependente în mare măsură de computere şi biotehnologii, accentuarea crizei problemelor globale ale omenirii.
În asemenea împrejurări specifice erei computerelor, s-a conturat conceptul de Nouă economie, ca realitate a începutului mileniului trei. Prima oară noţiunea de noua economie a fost relevată în anul 1996 în publicaţia Business Week, ca model economic de provenienţă americană, de expresie liberală, ca o sinteză între realităţi, aspiraţii şi anticipări spre care se consideră că va trebui ca toate economiile ţărilor lumii1 să evolueze. Lansarea acestui concept a generat o mare preocupare pentru mulţi specialişti economişti, sociologi, psihologi şi politicieni din Europa şi Asia, formulându-se atât opinii favorabile, precum şi unele nuanţări sau chiar reticenţe.
Noua economie îşi are geneza în dinamica economică marcată de amplificarea şi diversificarea sectoarelor economice de mare performanţă, de expansiunea mijloacelor informaţionale, de creşterea rolului mass-mediei în promovarea ideilor şi realităţilor economice.
Noua economie este definită ca economia bazată pe cunoaştere ştiinţifică, având ca trăsături fundamentale: producerea de cunoştinţele ştiinţifice prin inovare continuă, diseminarea acestor cunoştinţe la toţi membrii societăţii; utilizarea cunoştinţelor avansate în toate domeniile, începând cu cele tehnologice şi de management al activităţilor umane; educaţia specialiştilor, a întregii populaţii pe baza acestor cunoştinţe, printr-un sistem de educaţie elevat şi training susţinut de inovare şi creativitate ştiinţifică; manifestarea noii economii pe pieţe internaţionalizate, dinamice etc.
În sens restrâns, noua economie desemnează sectoarele noilor tehnologii de informaţii şi comunicaţii, precum: informatică materială şi logică; totalitatea mijloacelor de comunicaţie şi informaţii (telefon, fax, Internet, televiziune etc.); activităţile care folosesc noile tehnologii.
În sens larg, noua economie reprezintă sintagma folosită pentru descrierea transformărilor structurale determinate de implementarea noilor tehnici şi tehnologii, care schimbă comportamentele economice la toate nivelurile de agregare ale economiei.
Rezultă că noua economie prezintă, în sinteză, următoarele trăsături fundamentale: este o economie globală, accesibilă în întreaga lume; favorizează producerea de bunuri intangibile, adică produse ale muncii intelectuale; este interconectată printr-un sistem complex de reţele. În acest fel, noile tehnologii pun bazele unui nou sistem economic, în cadrul căruia se trece de la teritorii la ciberspaţii, de la pieţe la reţele, de la dreptul de proprietate la dreptul de acces, de la vânzarea de bunuri tangibile la timp.
Spre deosebire de economia tradiţională, noua economie este apreciată ca un sistem complex, evolutiv şi adaptativ, ce se întemeiază pe neofactori de producţie, apelează la comerţul electronic şi la alte instrumente moderne ale e-dezvoltării, pune accentul pe avantajul competitiv, pe echipe multifuncţionale, are ca topici predilecte dezechilibrul, instabilitatea, fluctuaţiile, haosul. Ea implică fuziunea proceselor mari, precum: progresul tehnologic rapid, îndeosebi în privinţa tehnologiilor informatice şi de comunicare, accelerarea procesului de internaţionalizare a unei părţi a economiei mondiale şi modificările induse în mediul financiar internaţional. Esenţa noii economii tinde spre o economie financiar-monetară şi valutară.
Pornind de la unul dintre cele mai importante fenomene, Internetul, şi de la revoluţia computerelor care l-au creat, ţinând seama de declinul IBM şi ascensiunea Microsoft, putem aprecia mai bine rolul şi funcţiile teoriei economice generale. Tehnologiile se schimbă rapid, iar teoria economică continuă să ghideze activităţile umane raţionale, ne permite să înţelegem mai bine cum funcţionează economiile la începutul mileniului trei.
Profundele transformări care îmbogăţesc mediul creat de om, ca şi amplificarea relaţiei între om şi mediul ambiant, deschid noi orizonturi cunoaşterii şi creativităţii ştiinţifico-tehnice, economice şi ecologice. Este vorba de vocaţia omului de a crea punţi şi de a înlesni trecerea de la o perioadă la alta a evoluţiei societăţii, în general, şi a economiei, în special, parcurgându-se un anumit tip de mişcare, tranziţia fiind permanentă. Tranziţia prezentă este demonstrată de teoria economică, ca fiind o tranziţie la economia de piaţă concurenţial-funcţională, înfăptuită pe coordonate de mare eficienţă economică sistemică, de etică şi justiţie socială, de favorabilităţi pentru toţi oamenii, în acord cu manifestarea trăsăturilor lor privind instrucţia profesională, disciplina, capacitatea intelectuală şi capacitatea de risc, puterea de muncă, tenacitatea, spiritul de economie, toate acestea constituind valori umane autentice.
Lumea de astăzi este foarte diversă, plină de etichete noi, caracterizată prin mari decalaje, prin categorii distincte de avuţie şi bunăstare. Pentru a înţelege şi a aprecia corect spectacolul tulburător al lumii prezente şi viitoare este necesară teoria economică, drept sursă de referinţă concentrată, care să asigure o orientare rapidă în păienjenişul de interdependenţe tot mai accentuate. Teoria economică cuprinde multiple probleme, dintre care unele centrale, a căror existenţă se referă la îndrumarea metodologică pentru ca studiul economic să fie orientat spre trasee valide şi fructuoase de abordare, asigurându-i raţionalitatea prin includerea momentului problematizării în ierarhia actelor epistemologice.
În general, a gândi ca un economist înseamnă să conştientizezi problemele economice şi nu numai, precum şi necesitatea soluţionării lor, aşezându-le la începutul întregii investigaţii ştiinţifice. Aceasta constă nu neapărat în a cerceta ceva pentru prima dată, ci în a stabili relaţii solide între ceea ce era cunoscut dinainte şi ceea ce, până în prezent, este necunoscut sau mai puţin clarificat. Procedeul metodologic ţinteşte atât acumularea de noi date, cât şi sistematizarea celor deja existente, clarificarea unor noţiuni ce ţin de aşa-numitele „teme eterne”, precum şi elaborarea de noi noţiuni. Astfel, se impune cu tot mai multă pregnanţă problema omogenizării limbajului economic, a diminuării disparităţilor terminologice cu tendinţe de universalizare.
Însuşirea limbajului de comunicare economică în mod corect se impune atât pentru specialiştii economişti, cât şi pentru toţi agenţii economici, pentru a se asigura dialogul între ei în contextul economiei de piaţă concurenţial-funcţională, al circulaţiei libere, ample şi rapide a informaţiilor, al integrării progresive a ţărilor în economia mondială, globală. Teoria economică permite tuturor oamenilor să-şi dezvolte un mod de gândire economică elevat, o atitudine problematizatoare, conducând la progresul cunoaşterii complexităţii economiei moderne, a mecanismelor ei de funcţionare, la formularea ipotezelor şi soluţiilor pentru rezolvarea noilor paradigme.
Asimilarea temeinică a teoriei economice în era computerelor nu este o modă intelectuală, ci o cerinţă organică a evoluţiei economiei pe termen lung. Rezolvarea satisfăcătoare a problemelor economice în perioada informatizării solicită o îmbinare armonioasă a teoriei economice cu practica, ţinând seama de exigenţa, verificată în decursul timpului, conform căreia o problemă concretă nu se poate rezolva pe deplin dacă nu a fost soluţionată, în prealabil, în teorie. De aceea, cercetarea activităţii economice în această perioadă trebuie orientată cu prioritate spre ţinte esenţiale, ca: stadiul economiei şi structura ei de ramură, tehnico-productivă şi teritorial-administrativă sau regională; corelaţia între proprietar şi manager, între dezvoltarea de tip extensiv şi cea de tip intensiv, între diversele sectoare şi domenii, între baza de materii prime, energie şi gradul lor de valorificare; raportul între eficienţa utilizării actorilor de producţie la nivelul agenţilor economici şi ciclul economic agregat; fiscalitatea şi alte pârghii monetar-financiar-valutare; raport între eficienţă şi venituri; raportul între dezvoltarea economiei, evoluţia demografică şi gradul de ocupare a resurselor de muncă etc.
Realitatea economiei româneşti şi a altor ţări din centrul, estul şi sudul Europei dovedeşte nevoia unei teorii deschise, dinamice. Aceasta trebuie să îmbine atât elementele valabile ale şcolii economice clasice, cât şi ale şcolii economice moderne într-o sinteză unică şi să urmărească cu consecvenţă o nouă paradigmă, adică cercetarea simultană a problemelor economice prin prisma echilibrului şi dezechilibrului la diferite niveluri şi în structuri economice.
În funcţie de factorii care generează schimbarea şi mişcarea economică, putem considera ca elemente constitutive principale ale teoriei economice specifice erei computerelor următoarele: teoria rolului cererii; teoria rolului inovării şi creativităţii ştiinţifico-tehnice şi ecologice; teoria rolului factorului managerial în afaceri economice; teoria rarităţii factoriale; teoria utilităţii bunurilor economice tangibile şi, mai ales, intangibile etc.
Caracteristicile teoriei economice în era dezvoltării computerelor pot fi sintetizate în funcţie de obiect, metodă şi funcţii. Experienţa naţională şi mondială demonstrează necesitatea implementării în procesul formativ-educativ al caracteristicilor care urmează:
a) Teoria economică trebuie să ţină seama că, în era computerelor, obiectul ei de studiu este esenţialmente schimbat. Iniţial, cunoaşterea economică era orientată numai spre analiza elementelor, factorilor, instituţiilor, comportamentelor şi valorilor stabile, ale echilibrului static. Ulterior, cunoaşterea economică a urmărit, prioritar, atât fenomenele şi condiţiile de dezechilibru, cât şi pe cele ale teoriei şi practicii economice. Este vorba de o a treia revoluţie3 în ştiinţa economică de ale cărei caracteristici trebuie să se ţină seama în însuşirea şi perfecţionarea teoriei economice.
Aceasta înseamnă că, în fond, tendinţele din perimetrul sistemului noţional specific unei perioade sunt corelate cu tendinţele ştiinţelor economice în general, în contextul macrorevoluţiilor declanşate în lume la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Desigur, nimeni nu poate spune cu exactitate cum va arăta teoria economică a viitorului, întrucât nu s-au realizat încă previziuni veritabile, cu toate că anumite contururi ale acesteia se pot desluşi. Esenţial este faptul că teoria economică a viitorului va rezulta dintr-un salt calitativ pe fundamentul revoluţiei ştiinţei şi tehnologiei, ce se dovedeşte a fi una planetară.
Revoluţia ştiinţifico-tehnică este definită, de regulă, prin transformările adânci din biologie, fizică, chimie, informatică, robotică, microprocesoare etc., ceea ce este adevărat şi esenţial. Dar trebuie să se ţină seama şi de faptul că laturile multiple ale managementului economico-social dau o nouă finalitate tuturor ştiinţelor, inclusiv ştiinţelor economice.
b) Fixarea mai exactă a managementului economico-social sub aspectul teoriei, metodologiei şi tehnologiei învăţării, pune într-o modalitate nouă relaţia dintre teoria economică şi ansamblul ştiinţelor economice, ca şi aceea dintre teoria economică şi practica activităţii economice. Aceasta înseamnă surprinderea autenticului economic, înlăturându-se anumite absolutizări, exagerări, dar şi erori referitoare la unele segmente fundamentale ale teoriei şi practicii economice, cum ar fi: funcţia productivă a sistemului economic, rolul pieţei libere, rolul consumatorului, raportul între continuitate, restructurare economică, retehnologizare şi privatizare etc.
c) Însuşirea teoriei economice este esenţială atât pentru cei care sunt în curs de pregătire (studenţi), cât şi pentru specialiştii economişti şi alte categorii care acţionează în economia reală. Această exigenţă derivă din faptul că economia modernă implică mutaţii calitativ-structurale importante pe care specialiştii trebuie să le înţeleagă şi să-şi aducă aportul la soluţionarea lor profitabilă. De aceea, însuşirea şi perfecţionarea profesional-ştiinţifică a specialiştilor presupun o manieră activă din partea lor pentru formarea de convingeri comportamentale, psihologice adecvate esenţei economiei de piaţă moderne şi libertăţii economice democratice, precum şi în concordanţă cu respectarea regulilor, principiilor concurenţei loiale, legale şi corecte. Altfel se ajunge la dezordine economică, monetară, financiar-valutară şi comercială, cu repercusiuni nedorite în plan economic, social, moral şi cultural.
d) Procesul însuşirii active a teoriei economice trebuie să fie unul modern, înfăptuit cu mijloace, instrumente, tehnici şi procedee avansate, compatibile cu standardele înalte de calitate formativ-educative. Formatorii şi cei care se formează şi se perfecţionează trebuie să realizeze un parteneriat ştiinţifico-profesional elevat, să favorizeze formarea unei gândiri creative, să dezvolte capacitatea de a formula întrebări cu privire la natura realităţilor economice studiate, să găsească răspunsuri şi soluţii adecvate, pe baza ameliorării cunoştinţelor ştiinţifice deja asimilate sau pe baza unor noi cunoştinţe evoluate, rezistente la concurenţa mereu mai aspră pe planul economiei interne şi internaţionale.
e) Însuşirea şi perfecţionarea teoriei economice se realizează în contextul unor evidente deplasări spre interdisciplinaritate şi pluridisciplinaritate. Cauzele acestor deplasări sunt multiple: complexitatea obiectului de analizat; pătrunderea ştiinţei în toate compartimentele vieţii economice; tehnicizarea şi instrumentalizarea activităţii de cunoaştere ştiinţifică; realizarea unei legături strânse între ştiinţa pură şi ştiinţa aplicată, între disciplinele teoretice fundamentale şi cele experimental-aplicative în cadrul unor curricule şcolare moderne; accentuarea dimensiunii istorice a ştiinţei; trecerea spre teorii cu un grad înalt de organizare structurală, deschise la mediu natural şi la cel creat de om etc.
În asemenea împrejurări, teoria economică trebuie să intre într-un contact mai direct cu ştiinţele naturii, cu ştiinţele tehnice, cu ştiinţele juridice, cu celelalte ştiinţe socio-umane. Ea va trebui să abordeze omul într-un mod mai complex, adică în calitate de consumator, de resursă de muncă şi de decident, ceea ce deschide noi piste de investigare şi îi oferă instrumente mai rafinate de măsurare, de perfecţionare şi eficientizare a analizei economice propriu-zise. Totodată, se impune dezvoltarea comunicabilităţii necesare între toate aceste ştiinţe, prin corelarea sistemelor de concepte şi noţiuni şi prin amplificarea eforturilor creatoare provenind din ambele sensuri.
f) O altă caracteristică a însuşirii teoriei economice în era computerelor priveşte abordarea integrativă a fenomenelor şi proceselor economice cercetate. Aceasta înseamnă trecerea de la modelul clasic, analitic, la cel sintetic-integrativ de gândire economică. Se dezvoltă astfel disciplinele integrative ca: cibernetica, teoria comunicaţiei, teoria sistemelor, semiotica etc., care favorizează transferul de metode, principii şi concepte între ramurile ştiinţei.
g) O altă caracteristică se referă la deplasarea ştiinţei economice spre domeniul de competenţă al logicii. În practica cercetării ştiinţifice, a elaborării şi dezvoltării teoriei economice se îmbină investigaţia empirică şi construirea de modele logice. Se îndeplinesc astfel mai multe funcţii ale teoriei economice: funcţia metodologică; funcţia euristică; funcţia explicativă; funcţia prospectivă.
În acest context, ideile de cauzalitate, de probabilitate, de interacţiune multiplă etc. îşi găsesc tot mai mult loc în ştiinţele economice. În acelaşi timp, se folosesc mai insistent procedee logic formale: axiomatizarea, formalizarea, modelarea, implicarea logicii matematice în identificarea de repetabilităţi, legi, teorii, principii.
h) O altă caracteristică a teoriei economice constă în testabilitatea sau verificarea acesteia. Din punct de vedere epistemologic, această caracteristică prezintă un grad ridicat de dificultate, deoarece, spre deosebire de ştiinţele naturii, în teoria economică testarea este ceva mai specifică datorită dinamicii obiectului de studii, a costului social înalt al experimentului, precum şi datorită particularităţilor fenomenului economic, în care este implicat direct omul cu sistemul său propriu de nevoi şi interese.
Iată de ce, în era computerelor şi în corelaţie cu evoluţia acestora, sporeşte substanţial rolul teoriei economice şi creşte importanţa însuşirii şi perfecţionării ei pentru elaborarea şi înfăptuirea strategiilor dezvoltării economice pe termen lung. „Teoria economică este cea care conferă ştiinţelor economice aproape toată puterea lor de anticipaţie sau de clarificare. Fără teorie, ar trebui să ne căutăm, pe dibuite, ca orbul, calea printre probleme economice, opinii conflictuale şi propuneri politice opuse”.
4.2 Formarea economiştilor şi stimularea modului de a gândi ca un economist
Economia modernă presupune exigenţe calitative atât pentru teoria economică generală (economia ca ştiinţă), cât şi pentru economiştii formaţi într-o viziune nouă, de înalt nivel calitativ, abilitaţi să gândească şi să acţioneze cu întreaga lor capacitate pentru eficientizarea continuă a activităţilor economice.
În prezent în România, economiştii sunt formaţi în cadrul învăţământului universitar economic, avându-se în vedere necesităţile societăţii româneşti, precum şi exigenţele Europei integrate. Documentele programatice sunt cele adoptate la întâlnirea universităţilor europene de la Salamanca din aprilie 2001. Declaraţia de la Bologna semnată în iunie 1999, precedată de Declaraţia de la Sorbona din mai 1998 şi alte documente cu vocaţie europeană, asimilate şi corelate cu hotărârile proprii ale autorităţilor şi instituţiilor competente din ţara noastră.
Politica educaţională şi de formare profesională este de competenţa statului român, tratatul Uniunii Europene solicitând acestuia doar asigurarea dimensiunii europene a educaţiei şi formării profesionale. De aceea, este necesară stabilirea gradului de compatibilitate a legislaţiei naţionale cu prevederile comunitare.
Formarea modernă a economiştilor implică atât concepţia, cât şi structurile şi mecanismele menite să favorizeze producţia de cunoştinţe ştiinţifice, valorizarea acestora, asigurarea legăturii organice între educaţie şi noua economie reală. În acest proces multidimensional se modernizează ambele categorii de parteneri, adică formatorii şi viitori specialişti pe care ei îi modelează educaţional. Această viziune este preponderent calitativă, incluzând toate componentele: educaţia formală, informală, nonformală la toate nivelurile educaţiei permanente. Un asemenea conţinut complex şi elevat conferă învăţământului universitar funcţii proprii de factor decisiv al creşterii şi dezvoltării economice. Specialiştii astfel pregătiţi vor reprezenta, în viitor, segmentul dominant al resurselor de muncă, definit prin substanţialitate, mobilitate profesională, capacitate deosebită de a-şi valoriza cunoştinţele dobândite.
În România, învăţământul universitar economic se realizează în acord cu exigenţele ce decurg din caracterul deschis ce i s-a acordat după 1990, cu nevoile reale ale societăţii noastre şi cu prevederile acordurilor internaţionale unde România este parte. Astfel, sistemul cuprinde: învăţământul de licenţă, masteratul şi doctoratul, ceea ce relevă semnificaţia pe care o au educaţia permanentă şi flexibilitatea structurilor interne ale universităţilor. Studentul are posibilitatea de a ieşi din sistem la un moment dat sau să revină în sistem, în vederea definitivării studiilor.
În acest context, capătă însemnătate şi ţinta strategică referitoare la universităţile antreprenoriale, ca instituţii cu managementul axat pe principii de eficienţă economică şi academică. În condiţiile diminuării finanţării bugetare, universităţile depistează posibilităţi pentru a-şi completa necesarul de resurse monetar-financiare, reuşind să mobilizeze fonduri suplimentare din cercetarea ştiinţifică, din diversificarea ofertei educaţionale sau alte surse extrauniversitare. „Transformarea universitară nu este nici accidentală şi nici incidentală. Nu poate fi nici rezultanta unor acţiuni inovatoare aplicate ocazional şi disperat. Ea este un proces conştient, determinat de colaborarea mai multor persoane din compartimente şi departamente, proces care produce în timp modificări structurale la nivelul universităţii în ansamblul ei, este ceea ce se consideră a fi acţiunea antreprenorială colectivă, adică motorul acestei acţiuni transformaţionale”. Aceasta nu înseamnă însă slăbirea misiunii prioritare a universităţilor, adică aceea de formare şi perfecţionare temeinică, la un înalt standard de calitate al economiştilor.
Una din ţintele majore pe care învăţământul universitar economic o urmăreşte cu consecvenţă o reprezintă îmbunătăţirea performanţelor în activitatea studenţilor şi a personalului didactic. De aici rezultă:
deschiderea către exterior, în sensul raportării la alte sisteme similare de mare performanţă;
crearea unui sistem flexibil de cuantificare a performanţelor, pentru a stabili exact poziţia în raport cu cei cu care ne aflăm în competiţie;
asigurarea motivaţiei materiale şi morale pentru actorii procesului educativ (profesor şi student).
Ameliorarea sistematică a performanţelor se poate asigura prin sporirea exigenţelor în privinţa selecţiei personalului didactic. Exigenţa reală induce o ierarhie a valorilor în universitate, o emulaţie în activitatea la catedră şi în cercetarea ştiinţifică, printr-un mecanism adecvat de cointeresare materială.
Îmbunătăţirea reală a performanţelor universitare implică un vector de forţă referitor la desfăşurarea procesului didactic pe temeiul unei noi filosofii a învăţării. Se deplasează centrul de greutate spre un conţinut şi o metodologie care să asigure un proces ştiinţific formativ şi, totodată, de cultură naţională şi universală, printr-o curriculă universitară modernă.
Conceptul de curriculă exprimă obiectivele pe cicluri, strategiile de instruire, modalitatea de pilotare a activităţii didactice, intervenţia operatorilor abilitaţi, principiile, normele, regulile şi instrumentele de evaluare.
Curricula universitară pentru economişti se dezvoltă pe temeiul traseelor de transformare a societăţii contemporane, al cerinţei de a racorda învăţământul universitar românesc la cel european şi mondial în scopul de a forma specialişti cu mare capacitate de gândire şi de interpretare sistemică, abilităţi să comunice în limbi moderne şi să utilizeze tehnicile informatice cele mai performante.
Curricula universitară este orientată în viitor, pentru ca studenţii să găsească răspuns la probleme majore, ca: pentru ce li se oferă o anumită educaţie? pentru cine studiază? pentru ce se pregătesc? pentru când se formează ca specialişti?. Asemenea întrebări trebuie să primească răspuns în relaţia directă cu nomenclatorul ocupaţiilor din economia reală, elaborat de instituţiile statului abilitate în acest scop. De asemenea, trebuie să se ţină seama de fluxurile educaţionale europene pentru ca universităţile economice româneşti să se alinieze unei arii europene a învăţământului continental care se va definitiva până în 2010.
Un aspect important al formării economiştilor îl reprezintă corelarea acesteia cu piaţa muncii în condiţii de flexibilizare mutuală. Studierea atentă a nevoilor pieţei muncii şi compatiblizarea conţinutului profesional, ca şi a formelor şi metodelor de desfăşurare a procesului didactic constituie o caracteristică
Obiectivele principale ale acestei arii educaţionale sunt:
simplificarea planurilor în învăţământ ale facultăţilor pentru a se dezvolta un sistem de diplome comparabile;
accentuarea flexibilităţii printr-un sistem de credite asemănător sistemului de credite transferabile;
asigurarea unor standarde înalte de calitate în formarea profesională.
fundamentală a sistemului de învăţământ universitar actual din toate ţările. În acest sens se urmăreşte adecvarea ciclurilor universitare la posibilităţile reale de învăţare şi la nivelul de cultură al tinerilor, avându-se în vedere atât specificitatea pieţei muncii, cât şi disponibilităţile, inclusiv financiar ale celor care doresc să parcurgă toate ciclurile de pregătire.
O asemenea exigenţă trebuie coroborată şi cu îmbunătăţirea selecţiei şi motivarea studenţilor pentru obţinerea performanţei, printr-un sistem de pregătire economică universitară vocaţională. Acesta trebuie să permită valorificarea aptitudinilor native şi a cunoştinţelor dobândite în învăţământul economic preuniversitar, creând astfel un detaşament de economişti de elită, capabili de mare performanţă la toate nivelurile de agregare economică. În acest scop, sistemul de burse şi alte forme de motivare material-financiară şi morală acordate studenţilor trebuie să deţină un loc prioritar.
În acţiunea de corelare a formării economistului cu piaţa muncii, un rol special revine inserţiei studenţilor pe această piaţă încă din perioada facultăţii, prin optimizarea activităţilor practice în ansamblul formării profesionale.
Aceasta implică structurarea procesului didactic astfel încât, prin planurile de învăţământ şi prin programele de studii, să se asigure pregătirea teoretică economică şi, pe fondul acesteia, să se realizeze pregătirea într-o cronologie preponderent axiologică, sub aspect ştiinţific şi pedagogic, a tuturor disciplinelor care profilează orice domeniu de formare profesională. Totodată, metodele şi mijloacele didactice, inclusiv cele informatice, trebuie adecvate exact cu obiectivele curriculei, cu cerinţele noii economii reale şi cu percepţia pe care o manifestă consumatorul de educaţie.
În vederea sporirii eficacităţii formative, s-a trecut din ce în ce mai hotărât la sistemele modulare pe pachete de cursuri universitare. Aceasta înseamnă reunirea în timp a cursurilor cu legături directe şi concentrarea lor în intervale temporale bine determinate. Accentul se deplasează de la catedră spre titularul de disciplină sau de modul, asigurându-se relaţia directă între formator şi student. Aceasta este favorizată de structurarea procesului didactic pe cicluri, cu porţi de ieşire din sistem pentru studenţi, precum şi de creditele transferabile, toate compatibilizându-se la nivel naţional şi la nivel european.
Evaluarea universitară devine un element central al formării economistului. Aceasta are ca finalitate calitatea formării profesionale şi eficientizarea ei în activităţile economiei reale. Evaluarea universitară se realizează prin armonizarea a două componente, una endogenă, respectiv autoevaluarea, şi una exogenă, respectiv evaluarea pe pachete de cursuri, notele acordându-se de o comisie formată din profesori titulari ai acestor cursuri .
În procesul de formare al economistului modern se optimizează în dinamică relaţia între activităţile didactice şi activităţile de cercetare ştiinţifică economică. Mediul universitar economic trebuie să valorizeze sistematic şi benefic potenţialul de cercetare important care există în toate universităţile, format din cadre didactice şi studenţii ce se dovedesc indispensabili în realizarea programelor de cercetare, la toate tipurile şi ariile de cuprindere.
În totalitatea procesului complex şi profund de formare a economistului un rol esenţial revine managementului universitar. Premisa de la care se porneşte o reprezintă profunzimea şi eficacitatea managementului în pilotarea şi flexibilizarea universităţilor, în acord cu dinamica sistemului social-economic.
Managementul actual ţinteşte funcţia strategică în scopul aşezării politicilor educaţionale pe baze ştiinţifice şi realiste, folosindu-se Planul Strategic de Dezvoltare Instituţională. Urmărirea concretă a executării obiectivelor strategice se asigură prin Planurile Operaţionale Anuale, reflectate în contractele încheiate între minister şi universităţi. Dacă această normă nu se respectă, atunci întreaga acţiune devine formală.
Relaţia între stat şi universităţi se derulează prin sistemul de management realizat de specialişti, tehnocraţi, îmbinându-se ţintele strategice publice cu autonomia universitară, potrivit standardelor naţionale şi internaţionale de performanţă, de calitate. În suita formelor de management, cel mai eficace se dovedeşte a fi managementul antreprenorial, care are şi cele mai bune perspective sub aspectul necesităţii şi posibilităţii. Potrivit acestui model, managementul trebuie să funcţioneze ca un „mecanism intercorelat, intercorelarea realizându-se între funcţia academică şi funcţia administrativă a universităţii, dar separat executate”6. Descongestionarea universităţii se realizează şi prin externalizarea unor servicii de pază, de întreţinere curentă, de reparaţii etc., care se execută prin contractare.
Formarea şi perfecţionarea profesională a viitorului economist implică organic şi problema finanţării, armonizată cu toate problemele de fond ale universităţilor şi înfăptuită pe baza principiului recursului la raţionalitate economico-socială.
Politica actuală de finanţare se bazează pe principiul potrivit căruia universităţile nu mai sunt creditate de minister, ci sunt finanţate pentru serviciul prestat educaţiei, având permisiunea să se împrumute la diverse instituţii financiare şi de credit.
În acest sens, sunt semnificative eforturile pentru următoarele aspecte:
a) finanţarea diversificată, adică de la bugetul central, de la comunităţile locale şi din venituri proprii realizate de universităţi în condiţiile legii, granturi de cercetare, activitate de proiectare, de expertize, de consultanţă, taxe de la studenţi, proiecte comunitare etc.;
b) trecerea de la „finanţarea pe capitole”, folosită în învăţământul centralizat, la „finanţarea globală”, care se bazează pe criterii specifice învăţământului universitar, determinate în mod realist;
c) finanţarea diferenţiată, adică în funcţie de performanţele instituţiilor de învăţământ universitar;
d) instituirea autonomei financiare în universităţi pentru gestionarea eficientă, transparentă şi responsabilă a resurselor financiare;
e) constituirea unei contabilităţi în acord cu nevoile învăţământului universitar şi întărirea responsabilităţii faţă de finanţatori şi studenţi, adică folosirea autonomiei universitare pentru creşterea surselor de finanţare şi îmbunătăţirea imaginii universităţii.
Orientările de bază ale formării economistului modern favorizează dezvoltarea unei concepţii clare, elevate şi complexe a economiştilor şi realizarea unui mod nou de gândire, ţinându-se seama de contextul în care se formează şi se execută profesia de economist.
Stimularea modului de a gândi ca un economist rezultă din raţionalitatea, multilateralitatea şi complexitatea activităţilor economice atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional, global.
Această orientare are o însemnătate specială, în contextul în care perspectiva economistului este de a se adapta la condiţia de parte funcţională a unui sistem profesional european, într-o primă etapă (preaderare-aderare), iar apoi adoptarea comportamentului nucleic (lărgire şi adâncire a integrării, respectiv a globalizării).
A gândi ca un economist înseamnă a pătrunde cu mintea fenomenele şi procesele economice şi a le înţelege, a depista esenţa acestora, a stabili legăturile trainice între acestea, a formula noţiuni, principii, regularităţi etc., proprii, realităţi economice obiective.
Gândirea economistului presupune corelarea unor trăsături native cu altele educate, formate, prin instruirea şcolară instituţionalizată, într-un sistem coerent de organizare internă a concluziilor şi soluţiilor economice, menite să dinamizeze realităţile economice interdependente.
Economistul înţelege sistematizat, conceptual economia, având, totodată, capacitatea de a extinde conduita economică în mai multe moduri. Fundamentul teoretic construit de predecesori şi consolidat de generaţii de economişti a produs idei care vor continua să ghideze pe oricine doreşte să înţeleagă mersul economiei moderne. Pornind de la fenomenele cele mai noi, cum ar fi Internetul şi revoluţia computerelor, putem ilustra perspectiva economiei şi putem învăţa multe lucruri despre modul de gândire economic.
Pentru stimularea modului de a gândi ca un economist trebuie să avem în vedere câteva coordonate fundamentale, care permit înţelegerea mai profundă a domeniului de studiu al economiei ca ştiinţă.
Mai întâi, economistul ţine seama de modul în care alegerea determină folosirea resurselor limitate, rare ale societăţii. Pentru aceasta, economistul operează cu mai multe noţiuni, cum ar fi: compromisul, stimulentul, schimbul, informaţia, distribuţia etc.
Compromisul presupune adoptarea unei decizii de a cheltui mai mult pentru un bun mai puţin pentru un altul. Este o înţelegere bazată pe cedări reciproce, o concesie. Aceasta reflectă caracterul limitat al resurselor, faptul că ele sunt insuficiente în raport cu nevoile.
Stimulentul reprezintă elementul, impulsul prin care este influenţată adoptarea deciziei de către un anumit subiect. Prin dimensiunile şi structura acestui element se accelerează alegerea sau opţiunea unui partner de afaceri. O firmă evaluează alternativele de afaceri pro sau contra pentru efectele diferitelor alegeri care se obţin asupra profitului. Printre factorii care influenţează stimulentele, preţurile sunt cele mai importante. Astfel, cei care iau decizii răspund la stimulente, iar stimulentele contează foarte mult pentru înţelegerea alegerilor,.
Schimbul este o componentă a activităţii economice care constă în distribuirea bunurilor economice prin vânzare-cumpărare sau prin alte căi, depozitarea şi păstrarea bunurilor etc., schimbul fiind o consecinţă a diviziunii sociale a muncii. Economiştii definesc orice situaţie în care schimbul are loc drept o piaţă, iar schimburile de pe piaţă reprezintă o cheie pentru a se înţelege atât modul de alocare a serviciilor, cât şi ce se produce, cine câştigă, cât şi ce câştigă.
Informaţia este reprezentarea simbolică asupra unor entităţi din realitate, având caracter de noutate şi utilitate pentru subiecţii receptori.
Informaţia economică este o categorie de informaţii având ca reprezentare agenţii economici, procesele şi mărimile economice. Ea se prezintă, în cea mai mare parte, sub forma unor indicatori cu diferite grade de agregare şi sintetizare, provenind din surse publice sau private.
În unele domenii-cheie din economie, rolul informaţiei este atât de mare, încât poate schimba natura pieţei. Atunci când consumatorului îi lipseşte informaţia corespunzătoare pentru a realiza o alegere corectă, statul intervine şi solicită agenţilor economici să furnizeze informaţii necesare. Informaţia (sau lipsa) ei joacă un rol esenţial în decuparea formelor de piaţă şi în abilitatea pieţelor private de a asigura utilizarea cât mai profitabilă a resurselor limitate, rare şi costisitoare.
Distribuţia reprezintă activităţile economice de altă natură prin care bunurile economice sunt orientate prin intermediul pieţei spre destinaţiile lor, precum şi procesele de distribuire-redistribuire prin care venitul se repartizează diferitelor activităţi.
Prin distribuţie se realizează legătura între producător şi consumator, finalizându-se activitatea economică. Îngrijorările asupra distribuţiei echitabile de avere şi venit în economie conduc la programe guvernamentale care sporesc egalitatea venitului.
Economiştii ţin seama de asemenea concepte pentru a gândi complex şi sistematic, pentru a-şi forma o idee corectă despre un act, fapt, bun sau proces economic. În această manieră se iau în calcul corelaţiile între două sau mai multe variabile, adică între variabilele care au tendinţa să se modifice simultan într-un mod previzibil. Mai mult, economiştii gândesc că simpla existenţă a unei corelaţii nu demonstrează că un factor îl face pe celălalt, în mod automat, să se schimbe. În plus, factorii exteriori i-ar putea influenţa substanţial pe ceilalţi factori interni.
Modul de gândire economic implică studiul atent asupra relaţiilor de cauzalitate ale diferitelor procese economice, începând de la cauzalitatea simplă, lineară, până la cauzalitatea de tip feedback sau de conexiune inversă, caracterizată prin aceea că lanţul de legături dintre elementele sistemului cu autoreglare este închis.
A gândi ca un economist înseamnă şi folosirea unor modele economice adecvate. Acestea se utilizează pentru studierea funcţionării economiei şi pentru a proiecta schimbarea acesteia în viitor. Modelul economic este o reprezentare izomorfă a realităţii economiei, care oferă o imagine riguroasă sub aspectul structurii logice asupra fenomenelor prin identificarea trăsăturilor lor esenţiale. Un model aproximează realitatea obiectivă pe baza unei conceptualizări ce cuprinde o teorie-nucleu, exprimată discursiv sau matematic şi prin legi economice ce relevă esenţa fenomenului pe linia unui tip de gândire, respectiv observări şi măsurători
bazate pe descrieri, ordonări de fapte, comparaţii de date, regularităţi stabile deduse de prelucrări de date etc.
Aşadar, toată lumea trebuie să gândească economic cel puţin o parte din timp. Dar există o modalitate specială în care economiştii abordează şi înţeleg problemele economice. Ei fac alegeri în situaţii de concurenţă datorită rarităţii resurselor, ţin seama de faptul că în economie constrângerile de timp şi buget limitează alegerile şi definesc setul de oportunităţi.
O modalitate importantă de a începe să gândiţi ca un economist o reprezintă pregătirea economică, dublată de citirea atentă a ceea ce spun economiştii despre evenimentele, fenomenele sau procesele respective, toate contribuind la educarea economică a oamenilor care se va concretiza într-un nou comportament economic, pe baza unei teorii coerente. O teorie este un set de ipoteze şi concluzii derivate din ele. Teoriile sunt exerciţii logice de tipul: dacă presupunerea este corectă, atunci apare rezultatul, iar pe temeiul teoriilor economiştii formulează previziuni în spiritul cărora trebuie să acţionăm.
De retinut
CUVINTE-CHEIE
• Economia ca ştiinţă
• Gândire de economist
• Doctorat
• Economia reală
• Stimulent
• Flexibilitate structurală
• Noua economie
• Schimb
• Nomenclatorul ocupaţiilor
• Teorie economică
• Cauzalitate
• Vocaţie de economist
• Abordare integrativă
• Informaţie
• Evaluare universitară
• Axiomatizare
• Alegere economică
• Credite transferabile
• Formalizare
• Distribuţie
• Management universitar
• Modelare
• Curriculă
• Finanţare diversificată
• Testabilitate
• Licenţă
• Compromis
• Corelaţie
• Masterat
ÎNTREBĂRI
Cum se face alegerea în economie?
Ce sunt variabilele economice?
Ce este un model economic?
Ce înseamnă a gândi ca un economist? Exemplificaţi.
Daţi exemple de cauzalitate în economie.
Ce sunt stimulentele?
Explicaţi compromisurile în economie.
Care sunt cerinţele majore ce determină nevoia de teorie economică?
Definiţi noua economie.
Care sunt caracteristicile teoriei economice în era computerelor?
APLICAŢII
1. Teoria economică reprezintă:
a) forma superioară a cunoaşterii ştiinţifice economice;
b) totalitatea ideilor, principiilor şi tezelor fundamentale privitoare la sistemul ştiinţific al economiei;
c) ansamblul de idei, de propoziţii adevărate, organizate într-un sistem logic coerent, prin care se explică un domeniu al realităţii economice;
d) o noţiune, o părere, un gând, o judecată simplă privitoare la fenomenele şi procesele economice;
e) toate variantele de mai sus.
2. Cunoaşterea economică specializată constă în reflecţiile efectuate de persoane care servesc acest domeniu şi care:
a) au o experienţă managerială corespunzătoare;
b) au pregătirea economică la nivel mediu;
c) dispun de instrumente sofisticate de cercetare;
d) dispun de instrumente adecvate de cercetare a problemelor economice şi de expunere a rezultatelor cercetărilor;
e) dispun întotdeauna de un anumit capital bănesc.
3. Însuşirea în mod corect a limbajului de comunicare economică se impune:
a) numai pentru specialiştii economişti din domeniul cercetării ştiinţifice;
b) doar pentru agenţii economici pentru a se asigura dialogul între ei;
c) atât pentru specialiştii economişti, cât şi pentru toţi agenţii economici;
d) numai pentru persoanele care exercită servicii în domeniile de vârf ale economiei;
e) doar pentru studenţii economişti.
4. Asimilarea temeinică a teoriei economice în era computerelor este:
a) o modă intelectuală;
b) o cerinţă organică a evoluţiei economiei pe termen lung;
c) o cerinţă obiectivă doar pentru cei care produc mijloace informatice;
d) o nevoie temporară doar pentru cei care cumpără bunuri economice în cantitate mare şi de înaltă tehnicitate;
e) o nevoie expresă numai în învăţământul universitar economic.
5. Deplasarea ştiinţei economice spre domeniul de competenţă al logicii favorizează îndeplinirea următoarelor funcţii ale teoriei economice:
a) euristică;
b) de cunoaştere empirică;
c) numai de formalizare;
d) doar de axiomatizare;
e) numai de modelare economică.
6. Corelaţiile între două sau mai multe variabile economice înseamnă legături organice între:
a) variabilele care au tendinţa să se modifice simultan într-un mod previzibil;
b) variabilele care se modifică simultan numai în acelaşi sens;
c) variabilele doar cu sens invers de mişcare;
d) variabilele care se influenţează numai în momente diferite;
e) variabilele care se influenţează cu intermitenţă.
7. Stimularea modului de a gândi ca un economist rezultă din:
a) abundenţa resurselor;
b) caracterul limitat al nevoilor;
c) complexitatea activităţilor economice;
d) caracterul eminamente subiectiv al distribuţiei;
e) unilateralitatea economiei reale.
8. Declaraţia de la Bologna, ca document programatic pentru învăţământul universitar european, a fost semnată în anul:
a) 2000;
b) 1999,
c) 2001;
d) 2004
e) 2005.
9. Adevărat sau fals?
„Teoria economică trebuie să ţină seama de faptul că în era computerelor obiectul ei de studiu este esenţialmente schimbat.”.
10. Adevărat sau fals?
„Formarea modernă a economiştilor implică doar concepţia menită să favorizeze producţia de cunoştinţe ştiinţifice şi legătura între educaţie şi noua economie reală”.
11. Adevărat sau fals?
„Teoria economică în era computerelor are un obiect de studiu esenţialmente schimbat”.
12. Adevărat sau fals?
„Procesul însuşirii active a teoriei economice este unul clasic, universal”.
13. Adevărat sau fals?
„Managementul antreprenorial este posibil doar în afacerile economice”.
14. Adevărat sau fals?
„Gândirea economistului presupune corelarea unor trăsături native cu altele educate”.
15. Adevărat sau fals?
„Economistul ţine seama doar de modul în care alegerea determină folosirea resurselor limitate”.
CAPITOLUL 5
5.1 Bunurile economice şi tipologia lor
5.2 Utilitatea economică: conţinut, forme. Legea utilităţii marginale descrescânde
5.3 Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă
5.4 Restricţia bugetară. Echilibrul consumatorului
Teoria comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de decizie prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care dispune (adică bugetul disponibil pentru achiziţii) şi de la condiţiile pieţei (adică preţurile bunurilor, oferta, concurenţa) urmăreşte să-şi maximizeze satisfacţia sub constrângere.
Teoria care îi studiază comportamentul pleacă de la ipotezele: consumatorul se comportă raţional, are o funcţie-obiectiv de utilitate pe care urmăreşte s-o maximizeze; este capabil de alegere pe bază de calcul economic şi de completă informare în ceea ce priveşte propriile preferinţe şi condiţiile pieţei. În felul acesta, el îşi maximizează bunăstarea în condiţiile date, ceea ce se realizează prin consumarea unor cantităţi, calităţi şi structuri determinate de bunuri economice.
Privită individual, în sens microeconomic, maximizarea bunăstării este sinonimă cu maximizarea utilităţii economice pe care consumatorul o resimte de pe urma bunurilor ce şi le-a apropriat şi consumat.
5.1 Bunurile economice şi tipologia lor
Nevoile umane directe – de consum – şi cele indirecte – ale producţiei – sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor.
Orice element al realităţii, independent de om, individualizabil şi măsurabil, apt să satisfacă o nevoie se numeşte bun.
Principala grupare a bunurilor: bunuri libere şi bunuri economice. Bunurile libere sunt cele virtual nelimitate în raport cu nevoile; ele sunt abundente faţă de nevoi în condiţii determinate de loc şi timp. Pentru că sunt abundente, folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor se face în mod gratuit. Bunurile economice sunt acelea care au drept caracteristică definitorie raritatea, limitarea lor în raport cu nevoile, în condiţii determinate de loc şi timp; obţinerea şi consumarea lor ocazionează un consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ.
Distincţia dintre bunurile libere şi bunurile economice are un caracter relativ, concret, se face în raport de loc şi timp.
Pe litoralul mărilor şi oceanelor, apa sărată este un bun liber; aceeaşi apă sărată, în cantitate determinată, este un bun economic în orice localitate nelitorală, pentru că devine rară, obţinerea ei ocazionând un efort, un anumit consum de resurse (de timp, resurse materiale, financiare etc.) În mod tradiţional, aerul curat care, prin compoziţia sa, întreţine viaţa a fost un bun liber; el tinde să devină un bun economic sub incidenţa poluării şi intensificării activităţilor umane.
Ştiinţa economică include în sfera preocupărilor sale în special bunurile economice, care se prezintă într-o mare varietate. Tipologizarea lor se poate realize după diverse criterii: destinaţie, mod de circulaţie, grad de dependenţă, relaţii între consumatori etc.
a) După destinaţie, bunurile economice se clasifică în: satisfactori şi prodfactori. Satisfactorii (sau bunurile de consum) reprezintă bunurile apte să satisfacă în mod direct trebuinţele sau nevoile umane. Ele se prezintă ca bunuri alimentare, nealimentare şi diferite servicii sau prestaţii (servicii de transport, de sănătate, de instruire, cu caracter personal etc.), de care omul, ca fiinţă individuală şi socială, are nevoie pentru a exista, a se forma, dezvolta şi afirma. Unele din aceste bunuri sunt de folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, articole de toaletă), altele de folosinţă îndelungată (locuinţe, articole electrocasnice, automobile etc.). Prodfactorii reprezintă bunuri economice folosite la producerea altor bunuri. Ele satisfac în mod indirect nevoile umane, prin intermediul bunurilor la a căror producere participă. În această categorie se includ bunurile care formează capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul (care, în sens economic, include şi apa).
b) După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în: bunuri corporale sau materiale, bunuri incorporale (servicii sau prestaţii) şi informaţii (licenţe, brevete etc.). Dezvoltarea economică şi progresul social determină o tendinţă de accelerare a producţiei şi de creştere a ponderii bunurilor incorporale şi informaţiilor în ansamblul bunurilor economice.
c) După modul în care bunurile circulă în economie, se disting: bunuri marfare, nemarfare şi mixte.
d) În funcţie de legăturile şi dependenţele dintre diferite categorii de bunuri, se disting: bunuri substituibile, bunuri complementare, bunuri principale şi secundare. Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi (de exemplu, cafeaua naturală şi nessul, diferite categorii de combustibili etc.), consumatorul optând, în funcţie de preferinţe, obiective, preţ şi mărimea veniturilor, pentru unul sau altul dintre acestea. De aceea, ele se mai numesc şi bunuri în competiţie. Bunurile complementare sunt acelea care pot fi folosite doar împreună, întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia sau efectul util scontat de către consumator (de exemplu, bunurile electrocasnice şi curentul electric). Bunurile principale sunt acelea pe care producătorul le urmăreşte cu prioritate, care constituie obiectivul de bază al activităţii sale.
Bunurile secundare rezultă inevitabil din procesul tehnologic al unui bun principal (dacă în apicultură mierea este bunul principal, ceara este bunul secundar). Oferta de bunuri secundare evoluează în legătură directă cu cererea şi producţia de bunuri principale şi doar în mică măsură în funcţie de preţul propriu.
e) După relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori (agenţi ai cererii), se disting: bunuri publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt acelea de care poate beneficia, în principiu, oricine, în mod gratuit sau plătind un preţ convenit. Ele au drept caracteristici principale nonexcluziunea şi nonrivalitatea. Nonexcluziunea decurge din indivizibilitatea ofertei, ceea ce face ca un consumator care beneficiază de bunul public să nu diminueze oferta totală care rămâne la dispoziţia celorlalţi (un program radio sau TV recepţionat de către consumatorul x nu diminuează cu nimic oferta totală rămasă pentru consumatorii z, y, w etc.). Nonrivalitatea desemnează faptul că un consumator de bun public nu intră în relaţii de competiţie şi rivalitate cu ceilalţi consumatori, întrucât cantitatea disponibilă nu este diminuată prin ceea ce fiecare achiziţionează şi consumă. Bunurile publice pot fi produse şi oferite de către producători privaţi, dar mai ales publici (administraţii publice).
Bunurile private sunt acelea la care accesul este limitat şi diferenţiat în funcţie de criteriile de disponibilitate. Prin ceea ce achiziţionează, un consumator diminuează oferta totală care rămâne celorlalţi cumpărători-consumatori. Ele se caracterizează prin exclusiune şi rivalitate.
În consumarea bunurilor publice apare fenomenul cunoscut sub numele de „pasagerul clandestin”, care constă în tendinţa unor consumatori de a se sustrage de la obligaţiile ce le revin prin consumarea bunurilor publice. Ei sunt toleraţi de către ceilalţi datorită nonrivalităţii şi nonexcluziunii. Numeroşi specialişti apreciază că diminuarea fenomenului ar putea avea loc prin organizarea, producerea şi comercializarea unor asemenea bunuri pe baze private.
5.2 Utilitatea economică: conţinut, forme. Legea utilităţii marginale descrescânde
Privită sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, proprietate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri; este studiată în special de merceologie, fiind numită şi valoare de întrebuinţare.
Teoria economică se ocupă de utilitate sub aspect tehnic doar în subsidiar, în măsura în care ea este necesară pentru o analiză economică mai complexă.
Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia include raportarea la o nevoie, la o trebuinţă concretă a nonposesorului. Doar în măsura în care, prin însuşirile sale, un bun (respectiv, o cantitate determinată din acesta) răspunde unei nevoi a nonposesorului, devine posibil raportul economic de piaţă – tranzacţia bilaterală de piaţă – caracteristică economiei de schimb. Utilitatea economică are un caracter individual şi subiectiv.
Utilitatea economică în sens modern. În teoria economică modernă, bazată pe abordările neoclasice, utilitatea unui bun capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
- proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a cumpărătorului, nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu normele morale, cu sistemul de valori dominante, cu tradiţiile şi obiceiurile în care acesta trăieşte, iar el conştientizează şi este convins că respectivul bun economic îi aduce o satisfacţie, îi conferă, prin consum, o anumită plăcere. Este lipsit de importanţă dacă această convingere este fundamentată ştiinţific sau este doar o iluzie;
- cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare sau de conexiunile tehnico-economice cerute pentru a obţine satisfacţie de pe urma respectivului bun. De exemplu, pentru o persoană inaptă să conducă un automobil, acesta nu are utilitate economică, oricât de semnificative ar fi caracteristicile sale tehnice. Pentru un analfabet, o carte, oricât de importantă ar fi, nu prezintă utilitate economică (şi cu atât mai puţin culturală), în afară de cazul în care o cumpără în scopuri speculative.
Pe baza acestor criterii, se poate aprecia că utilitatea economică sintetizează importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care nu le posedă, dar pe care este dispus să le achiziţioneze. Este, în fond, satisfacţia pe care o resimte prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau un pachet de bunuri.
Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente individual şi subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul.
Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru un altul. Ea depinde de raportul pe care îl stabileşte fiecare între proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor sale, raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, ca şi de cantitatea bunurilor la care el are acces etc. Mai mult chiar, aceeaşi persoană apreciază că unităţi (doze) din acelaşi bun au utilitate economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când acestea sunt disponibile.
Astfel, dacă presupunem că o cantitate de un kilogram de carne consumată de o persoană în decurs de o săptămână are, pentru acesta, o anumită utilitate, dublarea acestei cantităţi poate duce la creşterea satisfacţiei, dar nu în aceeaşi proporţie; utilitatea economică a celui de al doilea kilogram de carne este mai redusă decât a primului. În acest sens, Alfred Marchall, exponent de seamă al
Şcolii de la Cambridge, sublinia că „mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare, dacă este satisfăcută în mod continuu”; aceasta semnifică faptul că utilitatea primei unităţi (doze) dintr-un bun economic este mai ridicată şi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare nouă doză (unitate) de bun care se confruntă cu o nevoie în descreştere1. Din cele mai de sus devine necesară distincţia între utilitatea totală şi utilitatea adiţională (marginală): utilitatea totală este satisfacţia care se obţine (sau este aşteptată) prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun de consum (sau pachet de bunuri). Ea este în funcţie de cantitatea consumată: creşte pe măsură ce sporeşte cantitatea (X) consumată din respectivul bun de consum.
UT = f (X)
Modificarea utilităţii totale, realizată prin creşterea consumului dintr-un bun cu o unitate (doză), se apreciază prin conceptul de utilitate marginală.
Utilitatea marginală (Umg) reprezintă variaţia utilităţii totale (ΔUT), care rezultă prin creşterea cu o unitate (ΔX) a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind dat); sau preţuirea (valoarea) acordată ultimei doze consumate dintr-un bun.
Ea se determină prin relaţia:
Umg= ΔUT / ΔX ∗
În baza utilităţii marginale, consumatorul nu acordă mulţimii dozelor (unităţilor) dintr-un anumit bun aceeaşi valoare importantă; fiecare doză are pentru el o utilitate marginală şi deci valoare specifică. Prima doză, care vine în întâmpinarea celei mai intense nevoi, are o utilitate marginală (şi valoare) mai mare; pe măsură ce consumul creşte, Umg rămâne pozitivă, dar este descrescătoare şi devine nulă prin consumarea dozei care satisface integral nevoile (pragul de saţietate). În condiţiile în care consumul continuă peste acest nivel, Umg devine negativă, generându-i consumatorului o insatisfacţie. Astfel, dozele x 1, x2 … xn din bunul X îi aduc consumatorului satisfacţii adiţionale u1, u2 … un descrescânde,
∗ Relaţia este corectă în determinarea Umg pentru bunuri finit şi imperfect divizibile; pentru bunurile perfect şi infinit divizibile (la care variaţia cantităţii este infinitezimală şi la limită tinde spre zero), Umg reprezintă prima derivată a funcţiei de utilitate totală, adică:
respectiv u 1> u2 …>un. Fiind un cumpărător, consumatorul îşi măreşte achiziţiile dintr-un bun atâta timp cât valoarea pe care o atribuie fiecărei doze suplimentare depăşeşte (sau cel mult este egală) cu suma pe care trebuie s-o plătească pentru fiecare.
Presupunem că un consumator realizează, prin consumarea într-un termen scurt, a unor cantităţi (doze, respectiv kg) din bunurile X (struguri) şi Y (căpşuni) substituibile, nivelurile de satisfacţie surprinse în tabelul nr.5.1
Utilitatea totală şi utilitatea marginală
Tabelul 5.1
evaluare cardinală
Este de remarcat în figura 5.1 că, prin creşterea cantităţii consumate, utilitatea totală (agregată, cumulată) creşte treptat, cu rate descrescânde, atinge maximum la cea de a cincea doză (care reprezintă pragul de saturaţie), rămâne la acest nivel prin consumarea celui de al şaselea kg de struguri, după care scade. Evoluţia normală a UT este să crească pe măsură ce sporeşte cantitatea consumată. Utilitatea marginală este, în schimb, descrescândă pe măsura creşterii consumului, astfel că, pentru un consumator dat, pe termen scurt, utilitatea şi valoarea primei doze este mai mare decât a celei de a doua ş.a.m.d. (10; 9; 7; 4; - vezi şi tabelul 5.1), devine nulă pentru cel de al şaselea kg de struguri şi se transformă în dezutilitate la cea de a şaptea doză (diagrama haşurată, în cadranul IV, cu sens negativ).
Aceasta permite generalizarea sub forma legii utilităţii marginale descrescânde.
Legea utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui Gössen), formulată pentru prima dată de către H. H. Gössen în 1854, postulează că, atunci „când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea marginală (adică utilitatea adiţională adăugată de ultima doză) tinde să se diminueze”.
Sau, aşa cum subliniază P. Samuelson, în baza legii utilităţii marginale descrescânde, „cantitatea de utilitate suplimentară sau marginală se diminuează în măsura în care o persoană consumă mai mult dintr-un bun, consumul din celelalte fiind constant”. Utilitatea marginală descrescândă decurge din faptul că plăcerea (satisfacţia) pe care consumatorul o resimte când măreşte cantitatea consumată dintr-un bun este din ce în ce mai mică, pentru că fiecare unitate adiţională se adresează unei nevoi în scădere, mai puţin intensă.
Pe baza ipotezei legii utilităţii marginale descrescânde, cu cât o persoană a consumat mai mult dintr-un bun, cu atât mai puţin este dispusă să plătească pentru a-şi spori consumul din acel bun cu încă o unitate (toate celelalte împrejurări fiind constante). Evoluţia utilităţii marginale determină şi comportamentul consumatorului la modificarea preţului, respectiv, elasticitatea diferită a cererii în raport de evoluţia preţului la acelaşi bun şi la bunuri diferite.
5.3 Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă
Măsurarea utilităţii economice este o problemă amplu dezbătută în literatura economică3. Dificultatea găsirii unor soluţii viabile decurge din natura utilităţii economice: ea depăşeşte sfera economicului, are conotaţii psihologice şi subiective, implică judecăţi de valoare, stări de spirit, incidenţe ale mediului economic, social, politic şi natural etc.
De-a lungul timpului au fost propuse două scale (modalităţi) de măsurare a utilităţii economice: măsurarea cardinală şi cea ordinală.
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi (doze) dintr-un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, numite utili.
Se presupune că un consumator evaluează că 1 kg de struguri îi aduce o satisfacţie de 8 utili, dublă faţă de 1 kg de pâine (evaluată la 4 utili), respectiv 1/3 faţă de 1 kg de carne (24 utili) ş.a.m.d.
Prin această evaluare, se consideră un consumator care posedă cunoştinţe exacte asupra numărului de unităţi de satisfacţie (utili) pe care i le procură fiecare cantitate (doză) din orice bun şi compară într-o manieră sigură utilitatea diferitelor bunuri, apoi efectuează un calcul economic riguros. Măsurarea cardinală a cunoscut în timp interpretări diferite, iar în prezent este utilizată doar în scopuri didactice şi metodologice pentru că nu există un etalon universal acceptat pentru a măsura plăcerea şi fericirea.
Din punctul de vedere modern4, utilitatea totală pe care o resimte un consumator prin consumarea a „n” doze din unul sau mai multe bunuri este măsurată prin suma de bani pe care ar plăti-o pentru acea cantitate dacă alternativa ar fi lipsa bunurilor. Prin contrast, utilitatea marginală a unei singure doze este măsurată prin suma de bani pe care consumatorul ar fi dispus s-o cedeze pentru respectiva doză5.
Măsurarea ordinală, iniţiată în special de către Vilfredo Pareto şi John Hicks, presupune un consumator capabil să claseze (ordoneze) bunurile şi pachetele („coşurile”) de bunuri nu prin măsurarea cardinală a utilităţii economice, ci în ordinea în care le preferă în condiţii determinate de loc şi timp.
Revenind la exemplul de mai sus, măsurarea ordinală se limitează la a aprecia că respectivul consumator, în condiţiile date, preferă un kg de carne unui kg de struguri, respectiv de pâine. Ca atare, ordinea preferinţelor sale este: I. 1 kg de carne; II. 1 kg de struguri; III. 1 kg de pâine. Ca atare, când face alegeri, cumpărătorul consumator nu apelează la evaluări cifrice ale utilităţii economice, ci ierarhizează bunurile sau pachetele de bunuri în ordinea preferinţelor sale subiective, stabilind ordinea în care preferă bunurile şi nu mărimea cardinală (cifrică) a satisfacţiei. Nici un consumator nu încearcă să folosească indici prin care să se convingă că un produs sau un pachet de bunuri îi aduc o satisfacţie identică, mai mică sau mai mare. În virtutea măsurării ordinale, consumatorii pot opta între consumul a două bunuri (sau pachete, respectiv combinaţii de bunuri), exprimându-şi preferinţele, fără ca această decizie să impună şi precizarea riguroasă a gradului în care este preferat un bun comparativ cu altul, adică fără a fi necesar să se precizeze nici cu cât este el mai preferat, nici cu cât mai multă satisfacţie îi aduce.
În teoria alegerii bazată pe măsurarea ordinală a preferinţelor, consumatorul îşi elaborează unul sau mai multe programe de consum.
Programul de consum (sau reţeta de consum) reprezintă specificarea unor cantităţi determinante din bunurile diferite x,y,z,…w, care-i asigură unui consumator dat o anumită utilitate (satisfacţie) agregată.
Un program de consum dă expresie sistemului de nevoi al consumatorului; obişnuinţelor, gusturilor, dar şi preferinţelor sale; disponibilităţii în timp şi spaţiu ale diferitelor bunuri, utilităţii pe care el o acordă diferitelor cantităţi (doze) din bunurile x, y, z,… w. El se bazează pe presupoziţia că un nivel dat de satisfacţie (utilitate) totală (agregată) poate fi obţinut din cantităţi diferite din bunurile x şi y. Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă îi asigură consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, prin combinaţiile respective, iar el nu are preferinţe pentru unul sau altul (caseta 5.2, programele A … E).
Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea ordinală, sunt: curba de indiferenţă (numită şi isophelimă sau curbă de isoutilitate) şi rata marginală de substituţie (RMS).
Curba de indiferenţă reprezintă locul geometric al tuturor programelor de consum echivalente sau al punctelor ce reflectă cupluri din bunurile x şi y, care procură aceeaşi utilitate (satisfacţie) totală.
Programele de consum echivalente A … E au la bază faptul real că utilităţi agregate identice se asigură prin creşterea cantităţii consumate dintr-un bun (în cazul nostru „x”) şi reducerea unităţilor consumate din celălalt (în cazul nostru „y”).
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe (-Δy) în schimbul unei doze suplimentare din altul (Δx), păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată), se numeşte rată marginală de substituţie (RMS).
RMSy/x = | -Δy/ Δ|
Din punct de vedere matematic, RMS reprezintă panta isophelimei (vezi caseta 5.2). Pentru a se menţine aceeaşi utilitate agregată trebuie ca utilitatea adiţională care se obţine pe baza suplimentării consumului din bunul x, (ΔQx . Umgx) să fie egală cu utilitatea la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y, (-ΔQy . Umgy), adică:
ΔQx . U mgx= | -ΔQy . Umgy |,
Pe baza datelor din tabelul nr. 5.1 imaginăm programele de consum echivalente A … E, respectiv:
A)1x + 7y; B) 2x + 5y; C) 3x + 3,9y; D) 4x + 3,375y; E) 5x + 3,19y
Reprezentate grafic, acestea desemnează curba de indiferenţă AE:
Se pot imagina şi programe de consum care asigură o satisfacţie mai mică (0,5x + 3,5y; x + 2,5y etc.) şi reprezentând curbe de indiferenţă cu o valoare inferioară (aflate în stânga curbei AE) sau programe de consum care oferă o mai mare satisfacţie (2x + 8y; 3x + 6y etc.) reprezentate prin curbe de referinţă exterioare izophelimei AD. Figura 5.4 exprimă harta curbelor de indiferenţă în care A′E′ < AE < A′′E′′ < A′′′E′′′.
Pe baza izophelimei AE se determină RMS între două puncte (A→B; B→C ş.a.m.d)
Pentru bunurile infinit şi perfect divizibile, trecerea de la un program la altul presupune renunţări la cantităţi infinitezimale dintr-un bun atunci când consumul din celălalt creşte cu o cantitate care la limită tinde spre zero. În acest caz, se determină RMS într-un punct al izophelimei, ea fiind panta tangentei în respectivul punct. Grafic, se constată că atât între două puncte, cât şi într-un punct, RMS este descrescătoare
-AM/MB>-BN/NC> -CO/OD
RMS are tendinţă de reducere. Ea decurge din faptul că, prin creşterea succesivă a consumului din bunul x, se reduce intensitatea nevoii pentru acest bun; deci şi utilitatea marginală pe care o aduce fiecare unitate suplimentară. Din contră, micşorarea succesivă a disponibilităţilor din bunul y face ca fiecărei unităţi la care se renunţă să i se acorde de către consumator o utilitate marginală mai mare, în raport cu cea precedentă.
În afara programelor A … E, în caseta 5.2 de mai sus s-au imaginat şi altele care, prin combinaţii adecvate între cantităţi diferite din bunurile x şi y, pot conduce la utilităţi agregate mai mici sau mai mari în raport cu cele de referinţă.
Curbele de indiferenţă A′E′, A′′-E′′, A′′′ – E′′′ din figura 5.3 exprimă, fiecare în parte, programe de consum echivalente. Ansamblul curbelor de indiferenţă, care dau expresie programelor de consum concurente imaginate de către consumator, formează harta curbelor de indiferenţă.
5.4 Restricţia bugetară. Echilibrul consumatorului
Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul preferinţelor sale, el se confruntă şi cu restricţii economice: are un anumit venit disponibil (R), iar preţurile unitare ale bunurilor economice x şi y (Px , Py) sunt date, reprezintă variabile exogene în raport cu forţa sa de decizie. Cu venitul
disponibil R şi în condiţiile preţurilor Px , Py, consumatorul poate realiza variate combinaţii de achiziţii, respectiv cantităţi diferite x1 , x2 … xn din bunul x şi y1, y2 … yn din bunul y, astfel:
Restricţiile economice ale consumatorului sunt sintetizate în dreapta (linia) bugetului (figura 5.5) care exprimă cantităţile alternative din cele două bunuri care pot fi achiziţionate în condiţiile date de buget disponibil şi de preţuri unitare.
Pentru a determina extremele dreptei bugetului presupunem că întregul buget este utilizat alternativ exclusiv pentru a achiziţiona bunul x, respective y. În felul acesta obţinem cantităţile maxime B, respectivA care pot fi achiziţionate din aceste bunuri.
Unind punctele A şi B, obţinem dreapta bugetului (figura 5.5) ale cărei puncte exprimă infinitatea combinaţiilor din bunurile x şi y care pot fi achiziţionate în condiţiile date de buget şi de preţuri.
Exemplu: Bugetul săptămânal pentru achiziţionarea fructelor (struguri –x şi căpşuni – y) de care dispune un consumator este 23 RON, Px = 2, iar Py = 3.
Reluând raţionamentul de mai sus rezultă:
B = 23/2= 11,5 kg A = 23/3 = 7,66 kg
Panta dreptei bugetului exprimă raportul dintre preţurile unitare ale celor două bunuri şi indică cu cât se modifică în sens contrar cantitatea achiziţionată din bunul x când cantitatea cumpărată din bunul y se modifică cu o unitate, astfel ca
ΔX . Px = Δy . Py
Panta dreptei AB = Py/Px
De exemplu, dacă faţă de un program iniţial de achiziţii Pi (2,5; 6) se doreşte achiziţionarea a doar 2 kg din y, în noul program de achiziţii P2 , cantitatea achiziţionată din x va fi:
ΔX = |Py/Px⋅Δy| ΔX = |3/2⋅-4| = 6 kg x2 = 2,5 + 6 = 8,5 kg
Figura 5.5 relevă trei situaţii posibile în faţa cărora se află consumatorul:
1. Să efectueze achiziţii cheltuind integral bugetul. Este situaţia descrisă prin programele de achiziţii înscrise pe linia bugetului AB.
2. Nu cheltuiesc întregul buget. În interiorul triunghiului AOB sunt circumscrise programele de consum, posibil de realizat prin prisma restricţiei economice, fără a cheltui întregul venit disponibil, astfel că:
XjP x+ yjPy< R
3. Toate programele de consum, respectiv curbele de indiferenţă exterioare liniei bugetului, sunt imposibil de realizat, pentru că venitul disponibil şi preţurile pieţei nu permit achiziţionarea cantităţilor din bunurile x şi y care susţin respectivele programe, fapt concretizat în relaţia:
XjP x+ yjPy > R
În faţa preferinţelor subiective alternative, exprimate în diferite programe de consum (şi curbe de indiferenţă), şi a restricţiilor economice (dar care şi ele oferă mai multe alternative), cumpărătorul trebuie să aleagă, să decidă asupra unui program de achiziţii, de consum. Opţiunea (decizia) nu este întâmplătoare, ci trebuie fundamentată în aşa fel încât să-i asigure echilibrul.
Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când obţine de pe urma achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă pornind de la preferinţele exprimate sub forma programelor de consum şi ţinând seama de venitul şi de preţurile unitare ale bunurilor economice.
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregată), comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil şi ale preţurilor date.
Echilibrul consumatorului = max.UT .
Din punct de vedere analitic, starea de echilibru se asigură în varianta de achiziţii care satisface cumulative condiţiile:
Aceasta exprimă faptul că raportul dintre utilităţile marginale ale dozelor achiziţionate (exprimat prin panta isophelimei) este egal cu raportul dintre preţurile unitare ale bunurilor care sunt achiziţionate şi care exprimă panta dreptei bugetului.
Cu alte cuvinte, raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor achiziţionate este egal cu raportul dintre preţurile unitare ale celor două bunuri. Sau, altfel spus, raportul utilitate marginală/preţ pentru cele două (n) bunuri este acelaşi.
Pentru maximizarea utilităţii totale – când venitul nominal şi preţurile unitare sunt date – este necesar ca, pentru achiziţionarea diferitelor bunuri, venitul să fie repartizat în aşa fel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru cumpărarea oricărui bun să aducă aceeaşi unitate marginală. O asemenea situaţie P. Samuelson o numeşte „legea utilităţii marginale egale pe unitate monetară” şi desemnează decizia optimală de achiziţie şi consum. „Trebuie să ne determinăm în aşa fel consumul, încât fiecare bun să ne aducă aceeaşi utilitate marginală pentru ultimul dolar cheltuit. Într-o asemenea situaţie, achiziţiile procură maximum de satisfacţie sau utilitate.”
X • Px + Y • Py = R 2)
Aceasta înseamnă că volumul cheltuielilor efectuate să se încadreze în buget.
Grafic, starea de echilibru se asigură prin acel program de consum la care linia bugetului este tangentă la curba de indiferenţă, adică în punctul (S) unde panta isophelimei este egală cu panta dreptei bugetului (figura 5.6).
Comentariu:
I0, I1, I2, I3 reprezintă curbe de indiferenţă, I0 < I1 < I2 < I3
A’ B’; AB; A’’B’’; A’’’B’’’ sunt drepte ale bugetului, elaborate în ipoteza preţurilor constante şi a unui buget crescător.
X eşi Y e– cantităţile achiziţionate la echilibrul iniţial (So) când restricţia bugetară este descrisă prin AB.
Pe măsură ce bugetul creşte, echilibrul se asigură prin consumarea unor cantităţi superioare din x şi y, descrise prin dreapta S’ – S’’’ numită curba Engel (sau curba venit-consum pentru bunurile normale).
Aplicaţie
Un consumator raţional se confruntă cu funcţia de utilitate UT (x,y)= x2 • y (în care x şi y sunt cantităţile consumate din satisfactorii care alcătuiesc programul de consum). El trebuie să facă faţă unei constrângeri bugetare, din de necesitatea de a se încadra în venitul disponibil pentru consum de 24 u.m. în condiţiile în care preţurile unitare ale bunurilor achiziţionate sunt: Px = 2.m.; Py = 4 u.m. Să se determine starea de echilibru a acestui consumator şi satisfacţia totală pe care o resimte la echilibru.
Se porneşte de la condiţiile:
Utilitatea marginală (Umg) reprezintă derivata întâi în raport cu x şi, respectiv cu y a funcţiei de utilitate totală, adică:
U mgx= 2xy
Umgy = x2
Înlocuind în (1) şi (2) obţinem:
Cantităţile 8x şi 2y reprezintă programul de achiziţii care se încadrează în constrângerea bugetară şi maximizează UT.
UT = 82 . 2 = 128
Echilibrul consumatorului se modifică, are caracter dinamic, pentru că:
- preferinţele consumatorului se modifică permanent, ceea ce se concretizează în atribuirea altor utilităţi marginale pentru diferite doze din bunurile x şi y, fapt care modifică funcţia de utilitate totală şi configuraţia diferitelor programe de consum (şi, implicit, alura curbelor de indiferenţă);
- venitul nominal disponibil pentru consum poate creşte sau poate scădea;
- preţurile bunurilor x şi y cresc sau scad, ceea ce schimbă configuraţia liniei bugetului.
1) Astfel, modificarea venitului nominal disponibil atrage după sine deplasarea liniei bugetului spre dreapta (când venitul creşte) şi spre stânga (când venitul scade), ceea ce face ca noul echilibru să se realizeze pe o isophelimă superioară, respectiv inferioară (vezi figura 5.7).
2) Schimbarea proporţională şi în acelaşi sens a preţurilor conduce la deplasarea liniei bugetului paralel cu ea însăşi, spre origine când preţurile cresc, şi spre exterior când preţurile scad.
3) Modificarea preţului unui bun (venitul constant) modifică configuraţia dreptei bugetului.
Figura 5.7 pune în evidenţă faptul că reducerea preţului bunului x conduce la o dreaptă a bugetului de forma AB’, ceea ce face ca programul de consum care-i asigură noua stare de echilibru să fie circumscrisă de coordonatele S1(y2x2) pe curba de indiferenţă (I1) cu o valoare superioară, achiziţiile sporind de la x0 la x2 (vezi figura 5.7).
Din contră, când preţul bunului x creşte, obţinem dreapta bugetului AB′′, iar starea de echilibru se realizează în S′′ (pe curba de indiferenţă I’ care asigură o satisfacţie mai mică în coordonatele x′′y′′).
Pentru un venit nominal dat, fiecare nou preţ al bunului x determină deplasarea dreptei bugetului şi atingerea unor poziţii particulare de echilibru: s’’, s0, s1. Unite, acestea redau linia S′′ – S1 , numită dreapta preţ-consum sau diagrama cererii. Ea arată cum se modifică achiziţiile din bunul x pe măsura scăderii preţului, echilibrul realizându-se prin cantităţile crescătoare x′′, x0, x2.
4) Modificarea preţului ambelor bunuri (în proporţii sau sensuri diferite) sau doar a unuia schimbă panta dreptei bugetului, starea de echilibru şi preţul relativ (adică preţul unui bun exprimat în funcţie de preţul celuilalt). Concomitent se modifică puterea de cumpărare a venitului nominal (venitul real): creşte când preţul scade şi scade când preţul creşte.
5) Modificarea venitului nominal şi a preţurilor cu aceeaşi constantă λ lasă neschimbată starea de echilibru şi linia bugetului.
Efectul de substituire şi efectul de venit
Modificările preţului unui bun determină un comportament specific consumatorului, cunoscut sub numele de efectul de substituţie şi efectul de venit.
Efectul de substituire exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun ca urmare a modificării preţului relativ al bunului, fără a ţine seama şi de incidenţele pe care schimbarea preţului le are asupra venitului real. Este asociat cu o modificare a pantei dreptei bugetului.
Efectul de venit exprimă incidenţele pe care modificarea venitului real le are asupra cantităţii cerute, considerând preţurile relative neschimbate.
Cele două efecte se produc concomitent, iar modificarea balanţei cantităţii cerute dintr-un bun, graţie modificării preţului relativ şi a venitului real, se determină prin însumarea lor. Este evident că atunci când se modifică preţul unui bun, venitul real al consumatorului se modifică, ceea ce afectează volumul achiziţiilor din toate bunurile (chiar şi pentru cele ale căror preţuri nu s-au modificat), de cele mai multe ori cu intensităţi şi chiar în sensuri diferite.
În figura 5.8 prezentăm raţionamentul simplificat de identificare a efectului de sustituţie şi de venit pentru cumpărătorul bunului x, al cărui preţ se reduce de la 10 u.m. la 8 u.m., bugetul (venitul nominal) fiind constant, 120 u.m.
Comentariu:
Linia bugetului iniţială este AB, cu echilibrul în E0, la care cantitatea cerută este q0. Prin scăderea preţului, linia bugetului devine AB2, cu cantitatea de echilibru q2; cererea creşte de la q 0la q2. Pentru a elimina efectul creşterii venitului ca urmare a reducerii preţului bunului x, construim o dreaptă a bugetului A1B1 paralela cu AB2 tangenta la curba de indiferenţă I1 care săexprime cât ar fi cumpărat din x, la noul preţ, dacă venitul real rămâne acelaţi (implicit cel nominal ar fi scăzut). Noul echilibru se realizează în E1, cu cantitatea q1 din bunul x, iar sporul de cerere şi de consum q0 – q2 generat de reducerea preţului este scindat în q0q1 + efectul de substituţie şi q1 – q2 efectul de venit.
De retinut
CUVINTE-CHEIE
• Bunuri economice
• Program de consum
• Curbă de indiferenţă (isophelimă)
• Utilitate economică
• Măsurare cardinală
• Măsurare ordinală
• Panta isophelimei
• Echilibrul consumatorului
• Curba Engel
• Efectul de substituire
• Rata marginală de substituire în consum
• Linia bugetului
• Efectul de venit
• Legea utilităţii marginale descrescânde
ÎNTREBĂRI
Comparaţi utilitatea totală şi utilitatea marginală.
Când este consumatorul în echilibru?
Ce semnifică „consumator raţional”?
Ce este un program de consum?
Alegeţi 6 bunuri de consum. Stabiliţi după propria dvs. scală măsurarea ordinală şi cardinală. Colegul dvs. de bancă efectuează aceeaşi operaţiune. Comparaţi rezultatele. Ce concluzie desprindeţi?
Cum explicaţi că utilitatea marginală descreşte când consumul sporeşte?
APLICAŢII
1. Bunurile publice se caracterizează prin: a) sunt create în firme proprietate de stat; b) sunt proprietatea statului; c) consumatorii lor sunt în relaţii de nonrivalitate; d) accesul la ele este gratuit; e) nu sunt bunuri economice, ci libere.
2. În cazul a două bunuri identice (de pildă, o carte pe care o cumpăraţi în două exemplare) utilitatea lor economică pentru consumator este: a) aceeaşi; b) diferită; c) aceeaşi în cazul în care cartea aceea îl interesează pe consumator; d) diferită, dacă respectiva carte nu îl interesează; e) diferită, dacă consumatorul este analfabet.
3. Când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea totală şi cea marginală resimţită de către consumator: a) cresc; b) scad; c) creşte, scade; d) scade, creşte; e) pot fi adevărate oricare din a, b, c, d.
Argumentaţi răspunsul corect şi ilustraţi-l grafic.
4. Venitul disponibil al unui consumator este 800 u.m. alocate pentru a achiziţiona bunurile x şi y. Dacă funcţia utilităţii totale (UT) este UTxy = Qx 2• Qy, iar preţurile unitare sunt: Px = 10; Py = 20, determinaţi programul de consum care asigură maximizarea unităţii totale şi mărimea acesteia.
5. Bunurile x şi y sunt bunuri pereche, care pot fi combinate în programele de consum a, b, c, d, echivalente, după cum urmează. Determinaţi RMS a bunului x prin y, când se trece succesiv de la b la c, apoi de la c la d. Ce concluzii desprindeţi?
6. Un consumator îşi realizează echilibrul în punctual E0 în condiţiile când Px = 10, Py = 20, iar bugetul său este 100 u.m. În t1 indicele Py = 110%, Px este constant, iar bugetul devine 120. Reprezentaţi starea de echilibru în t1 (E1).
7. Un consumator are funcţia de UT(x,y) = x . y2. El dispune de un buget de 240 u.m. săptămânal, iar preţurile bunurilor sunt Px = 2; P = 4. Determinaţi programul de achiziţii care asigură echilibrul şi satisfacţia totală pe care o realizează.
8. Faţă de situaţia iniţială, preţurile bunurilor de consum se reduc concomitent cu 20% (iniţial, Px = Py = 10 u.m.). Bugetul săptămânal pentru achiziţia bunurilor x şi y a fost şi rămâne 200. Utilitatea totală realizată de către consumator: a) creşte; b) scade; c) rămâne neschimbată; d) nu se poate determina pentru că informaţiile sunt insuficiente. Indicaţi răspunsul, reprezentaţi grafic; argumentaţi.
9. Fie un consumator care dispune de un buget săptămânal de 200 euro, Px = 10 euro; iar Py = 20 euro. Utilitatea marginală obţinută în funcţie de cantitatea consumată este prezentată în tabelul de mai jos:
Consumatorul doreşte următoarele programe de achiziţii: a) 3x + 3y; b) 4x+ 4y; c) 5x + 6y; d) 6x + 7y; e) 8x + 8y.
Se cere:
a) care sunt programele de achiziţii posibile din punct de vedere economic şi UT a fiecăruia;
b) care este programul care-i asigură echilibrul şi mărimea UT.
10. Consumatorul raţional îşi asigură echilibrul prin consumarea bunurilor x şi y atunci când: a) Umg = max; b) Umgx şi Umgy sunt minime; c) când Umgx = Umgy; d) când UT = max; c) UT este maximă şi se încadrează în buget.
CAPITOLUL 6
6.1 Conţinutul cererii şi instrumentele de analiză
6.2 Legea generală a cererii
6.3 Elasticitatea cererii
A. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
B. Elasticitatea cererii în funcţie de venit
C. Elasticitatea încrucişată
Cererea
Consumatorul este prezent pe piaţă ca agent al cererii microeconomice, cea care se manifestă, de fiecare dată, pentru un anumit bun: x, y, z, ş.a.m.d.
6.1 Conţinutul cererii şi instrumentele de analiză
În sens microeconomic, cererea exprimă o intenţie, având corespondenţă în nevoi, venit şi existenţa bunurilor marfare; cererea desemnează cantitatea dintr-un bun pe care un consumator (cererea individuală) sau toţi consumatorii dintr-un spaţiu economic (cererea pieţei) sunt dispuşi să o achiziţioneze, într-o perioadă de timp, în condiţiile preţului unitar şi a altor factori (venitul menajelor, preţurile altor bunuri, perspectivele preţului şi venitului, intensitatea nevoilor, preferinţe şi gusturi, numărul şi structura populaţiei ş.a.m.d.).
Cererea în sens microeconomic este o variabilă dependentă, în funcţie de preţ (exprimată prin legea cererii) şi alte împrejurări (numite factorii cererii), şi sintetizată în relaţia:
Studierea relaţiei cerere/preţ se face cu instrumentele:
- baremul cererii – tabel care surprinde intenţiile de cumpărare ale bunului x la diferite niveluri ale preţului unitar;
- funcţia cererii – relaţie matematică prin care este surprinsă dependenţa cantităţii cerute din bunul x faţă de preţul său unitar. În general are forma: Cx = a – bx în care a şi b sunt parametrii, iar px = preţul unitar. De exemplu: Cx = 10 – 2 px înseamnă că cererea pentru bunul x depinde de preţul său (multiplicat cu 2) faţă de care se află în relaţie negativă şi de o gamă largă de alte împrejurări care fiind date se constituie în constanta 10. Cifra 10 din acest exemplu concentrează influenţa tuturor factorilor, alţii decât preţul, care afectează nivelul şi dinamica cererii. Fiecare menaj are propria funcţie a cererii pentru fiecare categorie de bunuri, în care atât a, cât şi b se modifică în timp. În prezentul curs introductiv de Economie considerăm un menaj dat – ca tipic – cu o funcţie definită, pe baza căreia se determină cererea individuală. Pentru ansamblul menajelor, cererea pieţei pentru bunul x se determină prin adiţionarea tuturor cererilor individuale la fiecare nivel de preţ;
- diagrama cererii – se construieşte pe baza instrumentelor anterioare şi exprimă locul geometric al tuturor alternativelor de achiziţie din bunul x la diferite niveluri ale preţului unitar.
Exemplu: Funcţia cererii pentru bunul x este: Cx = 10-2 Px
6.2 Legea generală a cererii
Reflectă în mod esenţial comportamentul consumatorului raţional sub forma regularităţii care există între cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul său unitar, când factorii cererii sunt daţi (ceteris paribus). Se poate formula astfel:
Pentru bunurile normale şi majoritatea bunurilor inferioare cererea se află în relaţie negativă cu evoluţia preţului (ceteris paribus).
Cererea se extinde când preţul scade şi se contractă când preţul creşte.
De exemplu, când px se reduce de la 4 la 2 u.m., cantitatea cerută din bunul x se extinde de la 2 buc. la 6 bucăţi; din contră, dacă preţul creşte de la 1 la 3 u.m., cererea se contractă, de la 8 bucăţi la 4 bucăţi.
Bunuri normale – sunt acelea pentru care cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul.
Bunuri inferioare – sunt acelea pentru care cererea se modifică în sens contrar evoluţiei venitului. O categorie de bunuri inferioare sunt bunurile Giffen, care fac excepţie de la legea generală a cererii: la ele cererea este în relaţie directă (pozitivă) cu preţul. Asemenea bunuri deţin o pondere importantă în consumul şi cheltuielile menajelor aflate sub pragul sărăciei, cererea pentru ele creşte la majorarea substanţială a preţului.
Distincţia bunuri normale - inferioare este relativă şi arată cum se modifică cererea diferitelor menaje în funcţie de venit; ea nu pune la îndoială utilitatea economică şi tehnică a bunului respectiv.
Exemplu: La venitul de 1.000 u.m. lunar menajul A achiziţionează, ca regulă, 5 unităţi din bunul „x”; se achiziţionează 6 unităţi când venitul devine 1.200 u.m. şi 8 la un venit de 1.500. La un venit mai mare de 1.500 u.m. achiziţiile şi consumul din acest bun se reduc (sau chiar sunt abandonate), familia preferând un alt bun „y” substituibil, care îi aduce o satisfacţie adecvată noului statut financiar.
În plaja de venit 1.000 -1.500 u.m. bunul x este normal; la un venit mai mare de 1.500 u.m., devine inferior pentru acest menaj.
Relaţia negativă dintre preţul unitar – variabilă independentă – şi cantitatea cerută – variabilă dependentă – se explică prin comportamentul normal al consumatorului raţional, care acţionează pe criterii de eficienţă.
Dacă el are o stare de echilibru ,Umgx/Px = Umgy/Py iar preţul bunului x creşte, echilibrul se rupe; se caută un nou echilibru reducând achiziţiile din x (U mgxva creşte) şi mărind achiziţiile din y sau alte bunuri substituibile (Umgy va scădea), ale căror preţuri nu s-au modificat ori s-au modificat, dar preţul relativ devine mai avantajos. Un preţ mai mic al bunului x, în condiţiile când celelalte variabile nu se schimbă, conduce la sporirea atractivităţii acestui bun, prin bunul x fiind substituite alte bunuri ale căror preţuri relative cresc. Concomitent se modifică şi venitul real al consumatorului, variaţia venitului real antrenând modificarea programului de consum al menajului.
În concluzie: relaţia negativă preţ-cerere intră în ultimă instanţă sub incidenţa efectului de substituire şi a efectului de venit.
În acest context este necesară revederea conceptelor efect de substituţie şi efect de venit în delimitarea lor grafică (vezi capitolul 5).
Efectul de substituire va încuraja cumpărătorul să substituie alte bunuri cu produsul mai ieftin (dacă preţul s-a micşorat) sau produsul devenit mai scump (dacă preţul creşte) cu altele care au devenit relativ mai ieftine. Efectul substituţiei este totdeauna non-negativ în sensul că el are o evoluţie firească pentru situaţiile normale. În situaţii de ceteris paribus, menajul cumpără mai mult din marfa mai ieftină (şi nu mai puţin) şi invers.
Efectul de venit poate fi pozitiv sau negativ. Când venitul real creşte tindem să cumpărăm mai mult din majoritatea bunurilor (şi invers dacă venitul real scade). Dar sunt şi unele mărfuri şi situaţii când, mărirea venitului real (datorită reducerii preţurilor) ne modifică stilul de viaţă, ne modifică programele de consum, astfel că unele mărfuri vor fi cerute mai puţin. În aceste situaţii, efectul de venit este negativ. Este cazul bunurilor inferioare şi a situaţiilor de paradoxuri ale cererii.
• Excepţii (paradoxuri) de la legea generale a cererii. Desemnează situaţiile când cererea este în relaţie pozitivă cu preţul, iar diagrama cererii are pantă pozitivă.
a) Paradoxul Giffen – fundamentat în secolul al XIX-lea de economistul irlandez R. Giffen prin bunurile Giffen: când are loc creşterea generalizată a preţurilor, menajele aflate sub pragul sărăciei îşi reduc consumul din bunurile alimentare cu valoare nutritivă ridicată, sporindu-şi achiziţiile din bunuri cu valoare nutritivă redusă. Dacă preţul acestor bunuri creşte substanţial, venitul real scade atât de mult încât efectul de venit este mai mare ca efectul de substituire, iar cantitatea cerută creşte.
b) Paradoxul de snobism (Veblen) surprinde comportamentul atipic al indivizilor cu atitudinea de „snob effect” care, pentru a-şi etala „statutul”, cumpără mai ales bunuri ale căror preţuri cresc şi renunţă la achiziţia bunurilor ale căror preţuri relative scad şi devin astfel accesibile unui cerc mai larg de consumatori.
c) Paradoxul Rugină – bazat pe curbele anormale sau frânte ale cererii, care se manifestă în economiile grav dezechilibrate, cu inflaţie intensă şi persistentă. Aşa cum prezentăm în figura 6.2, prin creşterea preţului de la 4 la 8, cererea se contractă (în logica legii generale a cererii), de la 15 la 10 bucăţi, iar în perspectiva unei creşteri şi mai substanţiale a preţurilor, presupunem la 12 u.m., cumpărătorii încearcă să achiziţioneze mai mult din respectivul bun ca măsură de protecţie parţială faţă de inflaţia deschisă, iar curba cererii se „frânge”, devenind anormală, cu pantă pozitivă (segmentul BC).
Cererea
Diagrama cererii din figura 6.1 indică sumele pe care consumatorul respectiv ar fi dispus să le plătească pentru a achiziţiona două bucăţi din bunul x (pentru care ar plăti 4 u.m. întrucât Umg a acestora este mai ridicată graţie intensităţii ridicate a nevoilor); pentru patru bucăţi el ar fi dispus să plătească doar câte 3 u.m., ceea ce confirmă legea utilităţii marginale descrescânde. În realitate, pe piaţă se formează un anumit preţ – cel de tranzacţie, al pieţei – pe care consumatorul îl plăteşte efectiv. Apare astfel o diferenţă între ceea ce consumatorul ar fi dispus să plătească pentru fiecare doză necesară din bunul x şi ceea ce el efectiv plăteşte la preţul pieţei pe care el îl compară cu Umg a ultimei doze achiziţionate. Această diferenţă reprezintă surplusul consumatorului. El are caracterul de câştig potenţial. Suma totală pe care consumatorul ar fi dispus s-o plătească este aria de sub diagrama cererii, adică OABC, prin care se exprimă şi utilitatea totală pe care o scontează prin consumarea celor opt doze din bunul x. Dacă preţul pieţei este (presupunem) 1 u.m., ceea ce el plăteşte este aria haşurată ODBC; surplusul consumatorului este DAB, adică: OABC – ODBC, respectiv zona nehaşurată de sub diagrama cererii şi aflată deasupra preţului de tranzacţie. Unii economişti apreciază că surplusul consumatorului ar reprezenta o pierdere pentru producător (tot potenţială), întrucât nu poate încheia tranzacţii la preţuri diferenţiate atât pentru fiecare doză din bunul x, cât şi cu fiecare cumpărător în parte, în funcţie de utilitatea marginală a fiecărei baze şi intensitatea nevoilor fiecărui client.
• Condiţiile (factorii) cererii
Definiţie: Condiţiile (factorii) cererii sintetizează toate împrejurările – altele decât preţul –, care influenţează nivelul şi evoluţia cererii.
Sub incidenţa lor, la un preţ dat diagrama cererii se deplasează la dreapta (când creşte) şi spre stânga (când scade), ceea ce arată că cererea individuală şi a pieţei creşte, respectiv scade, aşa cum rezultă din diagrama 6.4. Implicit, se modifică şi funcţia matematică a cererii.
Iată câţiva factori:
numărul de consumatori şi structura lor (pe vârste, sexe, profesiuni): relaţie pozitivă;
gusturile şi preferinţele menajelor: relaţie pozitivă;
nivelul venitului disponibil pentru consum: relaţie pozitivă pentru bunurile normale şi negativă pentru cele inferioare;
evoluţia preţurilor la bunurile substituibile şi complementare: relaţie pozitivă faţă de evoluţia preţurilor la bunurile substituibile şi negativă în cazul celor complementare;
perspectivele conjuncturii economice şi a locului de muncă (inclusiv statutul social şi profesional): relaţie pozitivă;
mărimea venitului naţional şi modul distribuţiei lui în rândul populaţiei; la un venit mediu pe locuitor identic, cererea pieţei pentru bunuri este mai ridicată în societăţile unde repartiţia efectivă a venitului este relativ egalitară (nu egală) şi mai redusă în societăţile în care repartiţia efectivă a venitului este profund inegalitară. Creşterea cererii în ţările capitaliste dezvoltate se explică şi prin tendinţa de reducere a inegalităţilor de venit între diferite categorii ale populaţiei înregistrată în ultimii 50 de ani;
evoluţia în viitor a preţului la bunul a cărui cerere se analizează (relaţie pozitivă);
modificarea informaţiei privind piaţa şi efectele bunului asupra sănătăţii.
6.3 Elasticitatea cererii
Exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului unitar şi a factorilor săi.
Forme de elasticitate a cererii:
A) Elasticitatea cererii în raport de preţ (Ec/Px) indică sensibilitatea modificării cererii (cantităţii) la modificarea preţului. Se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ (Kecx/Px), care se determină ca un raport între modificarea (ΔC) relativă sau procentuală a cererii şi modificarea (ΔP) relativă sau procentuală a preţului folosind una din relaţiile:
Ca regulă, de-a lungul diagramei cererii, Kecx/Px. are valori supraunitare în partea sa superioară, valori unitare la mijloc şi subunitare în jumătatea inferioară.
În funcţie de valoarea Kec/p, distingem:
- cerere elastică: Kec/p > 1;
- cerere inelastică: Kec/p < 1;
- cerere unitară: Kec/p =1;
- cerere perfect elastică: Kec/p = ∞;
- cerere perfect inelastică: Kec/p = 0.
A.1 Importanţa cunoaşterii tipului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ
În funcţie de tipul de elasticitate a cererii, în funcţie de preţ şi de sensul modificării preţului, veniturile vânzătorului (cheltuielile cumpărătorului) cresc sau scad.
Incidenţa modificării preţului asupra evoluţiei procentuale a venitului total (Δ%VT) se determină prin relaţia:
Δ %VT = (1 - Kec/P) x Δ %P
Relaţia: tipul de elasticitate, evoluţia preţului şi a venitului
Concluzie:
- la o cerere elastică, veniturile vânzătorului cresc dacă preţurile scad şi scad dacă preţurile cresc;
- la o cerere inelastică, veniturile vânzătorului cresc dacă preţurile cresc şi scad dacă preţurile scad.
A.2 Împrejurări de care depinde tipul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ:
a) gradul de substituibilitate a bunului:
- bun uşor substituibil => cerere elastică;
- bun greu substituibil => cerere inelastică;
b) natura bunurilor:
- bunuri de primă necesitate => cerere inelastică;
- bunuri superflue => cerere elastică;
c) locul bunurilor în consum:
- se consumă cotidian => cerere inelastică;
- se consumă periodic => cerere elastică;
d) ponderea pe care o deţin în bugetul familiei cheltuielile pentru bunul respectiv:
- pondere mare => cerere elastică;
- pondere redusă => cerere inelastică;
e) timpul care a trecut de la modificarea preţului:
- perioadă scurtă => cerere puţin elastică;
- perioadă lungă => cererea devine mai sensibilă la modificarea preţului, pentru că, la modificarea preţului se schimbă profund şi programele (reţele) şi preferinţele de consum ale menajelor.
Pentru bunurile de folosinţă îndelungată (autoturisme, mobilă etc), pe termen scurt cererea este sensibilă la modificarea preţului şi mai puţin sensibilă pe termen lung.
B. Elasticitatea cererii pentru un bun (x) în raport de venit (Ecx/V) exprimă sensibilitatea cererii individuale (şi a pieţei) la modificarea venitului. Se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în raport de venit (Kecx/V), care se determină ca raport între variaţia procentuală sau relativă a cererii (ΔC) şi modificarea procentuală sau relativă a venitului (ΔV).
Exemplu: în condiţiile iniţiale de preţ şi venit, cererea săptămânală din bunul x este de 500 bucăţi. Dacă Px este constant, iar venitul creşte cu 10% cererea săptămânală devine 600 buc.
Interpretare: cifra 2 înseamnă că cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul, dar de două ori mai intens.
În funcţie de relaţia dintre modificarea venitului şi cererii distingem:
Bunuri normale: Kecx/V > 0
Kecx/v > 1 – bunuri superioare, de lux => cerere elastică în funcţie de venit;
Kecx/v < 1 – bunuri de larg consum => cerere inelastică;
Kecx/v = 1 – articole nealimentare de uz şi confort personal => cerere unitară.
Bunuri inferioare: Kecx/V < 0.
Relaţia dintre Kecx/V, modificarea venitului şi a ponderii cheltuielilor pentru bunul x în bugetul total al cumpărătorului este surprinsă în tabelul nr. 6.3.
Tabelul 6.3
Dacă se modifică preţul, venitul, numărul de consumatori ş.a., cunoscându-se elasticitatea cererii în raport de preţ, de venit, de numărul de consumatori ş.a., influenţa agregată a acestor împrejurări asupra cererii se determină prin relaţia:
C. Elasticitatea „încrucişată” a cererii exprimă sensibilitatea cererii bunului „x” la modificarea preţului altor bunuri (de pildă y).
Se calculează cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii bunului x în raport de modificare a preţului bunului y (preţul bunului x constant) Kecx/py:
Când Kecx/py :
- are valoare pozitivă, bunurile x şi y sunt substituibile;
- are valoare negativă, bunurile x şi y sunt complementare;
- are valoare nulă, bunurile x şi y sunt indiferente unul în raport cu celălalt în programul consumatorului dat.
Concluzie:
Importanţa practică a cunoaşterii elasticităţii cererii:
- cunoaşterea tipului de elasticitate influenţează evoluţia veniturilor şi profitului obţinut de vânzător (producător); evoluţia profitului depinde de tipul de elasticitate a cererii în raport de preţ şi de raportul dintre dinamica costului total şi a venitului total, având în vedere relaţia:
Dacă cererea este elastică, iar preţul scade => VT creşte; iar dacă: Δ%CT < Δ%VT ⇒ Profitul total creşte Δ%CT > Δ%VT => Profitul total poate fi ≤ sau > ca cel precedent.
De retinut
CUVINTE-CHEIE
• Bunuri inferioare
• Paradoxurile cererii
• Bunuri normale
• Elasticitatea cererii
• Cererea individuală
• Cerere elastică în raport de venit
• Cererea pieţei
• Elasticitatea încrucişată a cererii
• Legea cererii
• Factorii cererii
• Funcţia cererii
• Surplusul consumatorului
• Diagrama cererii
• Funcţia cererii
• Bunuri Giffen
ÎNTREBĂRI
De cine depinde cererea pentru un anumit bun?
Comparaţi cererea individuală şi cererea pieţei în sens microeconomic.
Alegeţi un bun oarecare. Arătaţi în ce sens se modifică cererea în funcţie de diferiţi factori.
Caracterizaţi elasticitatea cererii în raport de preţ şi de venit pentru produsele alimentare de necesitate strictă şi zilnică.
Delimitaţi şi reprezentaţi grafic extinderea respectiv creşterea cererii. Faceţi acelaşi lucru pentru contracţia, respectiv reducerea cererii.
Caracterizaţi elasticitatea cererii în raport de venit pentru bunurile normale.
Cum explicaţi că pentru majoritatea bunurilor cererea este în relaţie negativă cu preţul?
APLICAŢII
1. Cererea pentru bunul x este elastică, iar preţul înregistrează o scădere. Ca rezultat, venitul total obţinut de vânzător:
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne neschimbat.
Indicaţi şi argumentaţi răspunsul corect.
2. Bunurile x şi y sunt complementare. Px scade iar Py – este constant. Cererea săptămânală pentru bunul y:
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne neschimbată.
Argumentaţi.
3. Bunul x este un bun Giffen. Dacă venitul consumatorului scade, cererea pentru acest bun (ceteris paribus):
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne neschimbată; de ce?
4. Elasticitatea cererii pentru automobile este 0,5 în raport de preţ şi 2,5 în raport de veniturile consumatorilor. În t0 cererea anuală de automobile = 10.000 bucăţi. În t1 se scontează creşterea preţurilor cu 10%, iar a veniturilor menajelor cu 8%. Cantitatea de automobile cerute (ceteris paribus):
a) creşte cu …% şi devine …;
b) scade cu … % şi devine …;
c) rămâne neschimbată.
5. Curba cererii unui bun se deplasează spre dreapta dacă:
a) preţul unitar creşte;
b) preţul unitar scade;
c) veniturile medii ale menajelor cresc;
d) preferinţele consumatorilor pentru acest bun scad;
e) preţurile factorilor de producţie din care se obţine scad;
f) dividendele acţionarilor cresc.
6. Producătorii de aspirină şi farmaciştii decid să reducă preţul la aspirină (în medie cu 10%, dar diferenţiat în funcţie de sortiment). Dacă celelalte împrejurări nu se schimbă, încasările lor:
a) cresc;
b) scad;
c) rămân neschimbate.
Argumentaţi.
7. În t1, preţul unui bun normal este 90% Po, iar cantitatea cerută este 1,2 Qo. De aici rezultă că:
a) venitul total creşte;
b) cererea este elastică, iar Kec/p este 2;
c) venitul se reduce cu 8%;
d) profiturile producătorilor şi vânzătorilor în mod sigur vor creşte.
8. Pentru menajul „Titanii” cererea lunară pentru bunul x (buc.) în funcţie de evoluţia venitului (mii. RON lei) se prezintă astfel:
Venitul Cererea săptămânală
2 40
2,1 45
4 47
5 46
6 43
7 40
Determinaţi: a) Kec/V la modificarea venitului lunar; b) pentru această familie bunul x este: 1) normal; 2) de lux; 3) inferior; 4) de larg consum.
9. Cererea pieţei pentru un bun oarecare, să presupunem agroalimentar este comparativ cu nevoile pentru acest bun: a) identică; b) superioară; c) inferioară.
Argumentaţi.
10. În 2001-2002 vest-europenii au fost îngrijoraţi de apariţia bolii vacii nebune. Cum a acţionat această îngrijorare asupra curbei cererii de carne de vacă. Dar asupra cererii de carne de pui şi de peşte?
Argumentaţi.
11. Se anticipează că în următorii ani preţurile carburanţilor auto vor înregistra un trend ascendent puternic. Descrieţi modul cum se va deplasa cererea de autoturisme de mic şi, respectiv mare litraj (capacitate cilindrică).
12. Kec/v pentru bunul „x” reprezintă 1,2 pentru menajele de intelectuali. Se anticipează că veniturile acestor menaje vor creşte cu 10% în anul viitor. Ca rezultat, ponderea cheltuielilor pentru bunul „x” în bugetul familiilor de intelectuali: a. creşte cu …%; b. scade cu …%; c. rămâne neschimbată.
13. Cererea pentru bunul „x” are valoarea 1,4 şi se anticipează că preţul, va scădea cu 10%. Pe fondul creşterii cererii şi a producţiei din bunul „x” CTx va creşte cu 8%. Ca efecte, profitul obţinut de către producătorii bunului „x”:
a. creşte?;
b. scade?;
c. rămâne neschimbat;
d. nu se poate răspunde, informaţiile sunt insuficiente.
14. Pentru studenţii care nu au acces la internet, cererea pentru cursuri (manuale) universitare, în raport de preţ este:
a. elastică;
b. inelastică;
c. de elasticitate unitară?
15. Pentru cetăţenii care au acces la Internet şi sunt pasionaţi să se informeze din presa centrală, cererea acestora pentru ziarele (cotidianele) centrale când preţul creşte se manifestă ca fiind:
a. elastică?
b. inelastică?
c. de elasticitate unitară?
Argumentaţi.
16. Dacă Kecx/py are valoarea pozitivă, bunurile x şi y sunt:
a. complementare;
b. substituibile;
c. indiferente.
17. Atunci când Kecx/py are valoarea negativă, bunurile x şi y sunt:
a. substituite;
b. complementare;
c. indiferente.
sâmbătă, 9 februarie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
