CURSURI ECONOMIE - CAP. 1-3

CAPITOLUL 1

1.1 Apariţia şi formarea ştiinţei economice
1.2 Problema legilor în economie
1.3 Metode de cunoaştere economică ştiinţifică
1.4 Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă
1.5 Sistemul ştiinţei economice
1.6 Însemnătatea ştiinţei economice
1.7 De la cunoaştere la înţelegere
1.7 De retinut


În calitate de disciplină ştiinţifică, Economia are un obiect propriu de cercetare şi o metodă adecvată analizei acestuia. În legătură cu obiectul şi conţinutul ştiinţei economice, cu metoda folosită de aceasta, există puncte de vedere diferite, formulate în decursul timpului.
Acestea se datorează complexităţii fenomenelor şi proceselor economice, dificultăţii de a separa activitatea economică de restul activităţilor umane − pentru a o studia distinct, faptului că actele şi comportamentele economice sunt proprii oamenilor şi tot ei sunt solicitaţi să le cerceteze şi interpreteze, interacţiunii cunoaşterii şi înţelegerii lucrurilor la scara microcosmosului nostru.
Cunoaşterea acestora reprezintă o condiţie esenţială pentru înţelegerea originii şi caracterului ştiinţei economice, a metodelor şi instrumentelor de investigaţie folosite, ca şi pentru realizarea judecăţii de valoare în ştiinţa economică şi stabilirea locului şi rolului acesteia în ansamblul ştiinţei despre natură, om şi societate.

1.1 Apariţia şi formarea ştiinţei economice
Potrivit studiilor de istoria gândirii economice, rezultă că, iniţial, a fost folosit termenul de Economie politică drept expresie a spiritului uman de gospodărire. El a fost întrebuinţat pentru prima dată de către francezul Antoine de Montchrestien de Vatteville, în anul 1615, în lucrarea „Traité d'économie politique”1, în perioada mercantilistă.
Denumirea de Economie politică provine de la cuvintele greceşti „oikonomia", (format din „oikos” − casă, gospodărie economică, „nomos” − lege) şi „polis” − care înseamnă cetate, stat. Într-o traducere liberă, aceasta înseamnă legile (regulile) administrării cetăţii.
Interpretarea care se dădea la început economiei politice era de reguli, legi de administrare a patrimoniului (bunurilor) cetăţii, statului, şi nu a patrimoniului individual, privat.

1 În unele studii se menţionează ca dată pentru apariţia întâia oară a termenului de ,,economie politică” anul 1613

Regulile, principiile descoperite de economia politică sunt valabile atât pentru activităţile unui om, unui menaj particular, cât şi pentru activitatea unui popor, a economiei societăţii omeneşti în ansamblu. Adjectivul politică a fost preferat altor denumiri cum sunt: naţională, civică, clasică, publică, socială, privată etc.
Denumirea „economie politică” a rămas multă vreme în topul preferinţelor datorită unor înţelegeri mult mai profunde pe care aceasta le oferă cu privire la administrarea patrimoniului.
În decursul timpului, a fost formulat şi punctul de vedere după care economia şi politica sunt două discipline diferite, care trebuie separate; cei care au adus cele mai mari contribuţii la aşezarea acestei ştiinţe în sistemul ştiinţelor nu au ezitat să folosească termenul de Economie politică, chiar în titlurile unor lucrări fundamentale2.
În raport cu evoluţia în timp a vieţii economice, în legătură cu denumirea ştiinţei economice s-au conturat mai multe puncte de vedere, fiecare dintre ele având o arie de răspândire mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Între denumirile comentate în timp şi spaţiu se detaşează: „Plutologia” sau „Plutonomia”, „Oenologia”, „Chrematonomia”, „Catallactica”, „Economia pură”, „Economia aplicată”, „Economia socială”, „Economia naţională” etc.3
Iniţial, teoria economică, înţeleasă ca economie politică, era considerată o singură ştiinţă economică. Ea a început să se formeze ca o disciplină ştiinţifică autonomă în cadrul curentului de gândire fiziocrat, în decursul secolului al XVIII-lea. S-a trecut astfel de la abordarea problemelor economice ca o anexă la preocupările cu caracter filosofic, politico-juridic, de morală religioasă şi politică economică, la prima încercare de a construi un sistem de gândire asupra fenomenelor economice, ordonate într-un circuit economic de ansamblu. Se consideră că acest circuit începe cu producţia agricolă, înţeleasă ca izvor al tuturor bogăţiilor.
Fiziocraţii, aflaţi sub influenţa filosofiei materialiste şi raţionaliste, prin reprezentanţii săi de seamă, medicul François Quesnay şi Anne Robert Jacques Turgot, au încercat să stabilească legătura dintre economie (agricultură) şi natură. Întrucât societatea omenească este o creaţie a naturii, rolul ştiinţei economice este să
2 Adam Smith intitulează cea de-a IV-a carte a sa Avuţia naţiunilor. Despre sistemele de Economie politică. David Ricardo îşi intitulează lucrarea sa fundamentală Despre principiile Economiei politice şi ale impunerii, iar John Stuart Mill pune ca titlu pe cea mai bună lucrare a sa Principiile Economiei politice.
3 O analiză de mare profunzime pentru vremea respectivă cu privire la caracterul ştiinţei economice întâlnim în lucrarea profesorului Gromoslav Mladenatz Cunoaştere şi metodă în ştiinţa economică, Bucureşti, Tiporex, 1947.


descopere ordinea naturală a vieţii economice. După fiziocraţi, legile obiective referitoare la societatea omenească sunt legile fizice ale producţiei agricole. De aici rezultă concluzia că legile pozitive pe care le formulează ştiinţa trebuie să se supună legilor naturale − expresie sintetică a ordinii naturale stabilite de Fiinţa Supremă.
Şcoala clasică, prin reprezentanţii săi de seamă, Adam Smith şi David Ricardo, s-a format pe convingerea existenţei unor legi cu valabilitate generală care guvernează viaţa economică, adică legi naturale care nu pot fi încălcate fără efecte grave asupra eficienţei economice, fără pedeapsă şi suferinţă, de nici o fiinţă omenească. A. Smith, în lucrarea sa „Teoria sentimentelor morale”, apărută în 1759, şi D. Ricardo, în celebra sa carte „Despre principiile Economiei politice şi ale impunerii”, tipărită în 1817, susţin ideea că economia politică trebuie să utilizeze aceleaşi metode de cercetare ca şi ştiinţele naturii. Jean Baptiste Say precizează şi el că noţiunea de lege economică este identică cu cea de lege naturală. Legile imanente vieţii economice exprimă anumite regularităţi în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice, cărora trebuie să li se supună legile pozitive elaborate de oamenii care guvernează.
În strânsă legătură cu această concepţie se înscrie şi curentul subiectivist, care vedea în fenomenele economice manifestări psihice ale oamenilor, ce trebuie studiate de ştiinţa economică.
Prin ceea ce susţine, şcoala matematică face şi ea parte din concepţia generală care consideră economia politică drept ştiinţă naturală. Potrivit şcolii matematice, aceasta trebuie să fie o ştiinţă exactă, cantitativă, în măsură să stabilească legi care să aibă aceeaşi rigurozitate ştiinţifică asemenea legilor pe care le întâlnim în ştiinţele fizice. Astfel, Vilfredo Pareto, reprezentant de seamă al şcolii matematice de Economie politică, consideră că Economia politică este o ştiinţă naturală ca psihologia, fiziologia, chimia etc.
În esenţă, reprezentanţii concepţiei naturaliste încadrează Economia politică în ştiinţele naturii, deoarece fenomenele economice se repetă necontenit, ele desfăşurându-se în acelaşi fel (de exemplu, cumpărare-vânzare) în spaţiu şi timp.
Ulterior, Economia politică a fost apreciată ca ştiinţă a manifestărilor omeneşti sufleteşti. În opoziţie cu accepţiunea naturală, aceasta presupune că fenomenele economice omeneşti sunt fenomene morale, spirituale, culturale şi sociale şi, ca atare, ele trebuie studiate cu metode care să ajute înţelegerea motivării actelor şi faptelor întreprinse de oameni. Potrivit acestei concepţii, Economia politică este o ştiinţă umană, morală, istorică, culturală, comprehensivă (a simţurilor) şi nu o ştiinţă naturală. În timp ce în ştiinţele naturii explicăm fenomenele, în cele spirituale urmărim să le înţelegem.

Mai recent, această ştiinţă a fost considerată ca fiind o ştiinţă politică, precum şi o importantă ştiinţă socială, întrucât relaţiile economice sunt relaţii sociale, derulate de omul individual şi social, din interes, în cadrul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, pe diferite trepte de evoluţie a societăţii omeneşti. Viziunea politică asupra ştiinţei economice se bazează pe convingerea că economia societăţii omeneşti este un produs al voinţei omeneşti. Ca ştiinţă socială, economia politică interpretează activitatea economică ca fenomenul cel mai general în viaţa omenirii.
O formă actuală de existenţă a teoriei economiei societăţii omeneşti, ce intră în sfera de analiză a ştiinţei umane, este economia naţională.
Aceasta reprezintă un ansamblu coerent de relaţii economice care apar între activităţile economice divizate şi specializate într-un cadru instituţional istoriceşte determinat, cunoscut sub denumirea de sistem economic naţional.
Diferitele tipuri de economii naţionale se intercondiţionează în timp şi spaţiu în cadrul economiei mondiale, care reprezintă cea mai cuprinzătoare formă de existenţă a economiei societăţii omeneşti permisă de Planeta Pământ, până în prezent.
În zilele noastre, dominante sunt două denumiri: Economia politică şi Economics. După unele aprecieri, între cele două denumiri nu există nici o deosebire; după alte opinii, denumirea de Economics este mai cuprinzătoare decât cea de Economie politică, iar după alte opinii relaţia este inversă.
Profesorul american Paul Samuelson consideră că, în esenţă, Economia politică şi Economics ar avea acelaşi conţinut, cu precizarea că primul termen este tradiţional, iar cel de-al doilea este actual, modern, rezultat al unui proces care a străbătut mai multe etape.
În sinteză, putem aprecia că cele două denumiri nu desemnează două ramuri distincte ale cunoaşterii ştiinţifice economice şi nici două discipline universitare separate, ci una singură, cu acelaşi obiect de cercetare, dar cu denumiri, viziuni şi accente diferite.
După opinia noastră, mai potrivită este denumirea de Economie, apreciată ca o ştiinţă care are un obiect sau domeniu concret de cercetare, ce se circumscrie în realitatea economică, înţeleasă ca un sistem coerent de acţiuni economice interdependente, aflate sub dictatul limitării mijloacelor. Economia studiază ansamblul activităţii economice interdependente. La fel cum Fizica studiază ansamblul fenomenelor fizice, Chimia studiază ansamblul fenomenelor chimice etc., tot aşa şi Economia studiază întregul sistem al activităţii economice. Ea reprezintă ştiinţa economică sau teoria generală a activităţii economice, privită ca un tot
Între timp, din domeniul ştiinţei economice s-au desprins şi s-au constituit diverse ştiinţe economice autonome, care studiază realitatea economică într-o anumită ramură, sector sau la un anumit nivel de agregare. Un asemenea proces este similar cu cel prin care s-au constituit multiplele ştiinţe autonome în fizică, în chimie etc. În acelaşi timp, pe măsura maturizării diferitelor ştiinţe economice, acestea s-au integrat cu alte domenii ştiinţifice, formând ştiinţe de graniţă, ce dezvoltă o viziune multicriterială asupra obiectivului cercetat.
Economia, ca teorie economică generală, s-a cristalizat treptat drept ştiinţă, în diverse etape, dezvoltându-şi şi perfecţionându-şi continuu obiectul şi metoda sa de studiu. Ea cercetează economia în mod unitar, unele aspecte fiind analizate din perspectivă microeconomică, altele din unghiul macroeconomic sau din cel al interdependenţelor economiilor naţionale în cadrul economiei mondiale (macroeconomia deschisă − mondoeconomia). Perspectivele micro şi macro asupra economiei sunt două moduri de a analiza şi interpreta acelaşi lucru. Microeconomia, studiul deciziilor luate de firme, menaje şi indivizi în diferite industrii şi pe pieţe specifice, provine de la cuvântul grec „mic”, deschizând perspectiva de jos în sus asupra economiei. Macroeconomia, ca studiul comportamentelor economiei ca un tot, al fluctuaţiilor mărimilor agregate (şomaj, inflaţie, deficit bugetar, balanţă comercială etc.), provine de la cuvântul grec „mare”, deschizând perspectiva de sus în jos asupra economiei.
Prin fondul de idei, prin problemele reţinute şi analizate, Economia este compatibilă cu ceea ce anglo-saxonii numesc Economics, iar latinii numesc Economie politică.
Sintetizând punctele de vedere exprimate de-a lungul timpului cu privire la caracterul obiectului ştiinţei economice, putem să concluzionăm următoarele:
􀃖dacă avem în vedere că omul este atât natură, cât şi societate, activităţile sale în vederea asigurării celor necesare vieţii nu reprezintă altceva decât o luptă permanentă cu el însuşi, cu limitele libertăţii sale şi ale mediului în care trăieşte, ce se desfăşoară individual şi în cadrul diferitelor colectivităţi umane;
􀃖studiind comportamentul oamenilor în lupta lor continuă pentru a-şi obţine utilităţile necesare vieţii, într-un cadru natural şi social instituţional determinat, Economia este deopotrivă atât o ştiinţă natural-spirituală, cât şi o ştiinţă socială;
􀃖ocupându-se de înţelegerea comportamentului oamenilor, prin studierea fenomenelor economice ale vieţii omeneşti ce apar în cadrul activităţilor economice, această ştiinţă are deopotrivă atât caracter teoretic, cât şi caracter practic;
􀃖deşi se ocupă de un domeniu distinct al vieţii sociale − activitatea economică, aflată sub dictatul limitării mijloacelor − ce se desfăşoară în interdependenţă continuă cu mediul natural şi cu mediul social în care trăim, totuşi, din punctul de vedere al intrărilor, transformărilor şi ieşirilor, ştiinţa economică se află într-un dialog viu, permanent, cu toate ştiinţele pe care le-a inventat omul pentru a se cunoaşte pe sine şi mediul cosmic în care îi este dat să trăiască.
Pe baza analizei punctelor de vedere exprimate cu privire la obiectul Economiei ca ştiinţă, evidenţiem faptul că acesta a rămas întotdeauna acelaşi, adică viaţa economică a colectivităţii umane, considerată ca un ansamblu coerent de comportamente privind deciziile de alocare a resurselor limitate, pentru atingerea obiectivelor, dinainte stabilite, în cadrul problemei economice generale, fundamentale, a economiei.
Aşadar, are ca obiect de studiu problema economică fundamentală, adică ce să se producă, cât, cum şi pentru cine, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate. O asemenea problemă a fost, este şi va fi cheia vieţii economice, a cărei cunoaştere va putea oferi oamenilor şi colectivităţilor umane în ansamblu răspunsurile cele mai potrivite, în lupta lor continuă cu limitele naturii şi societăţii în care trăiesc.
Ca ştiinţă ce studiază modul în care indivizii, firmele, guvernul şi alte organizaţii din societatea omenească aleg să folosească resurse limitate în activităţile pe care le desfăşoară, economia a dezvoltat cinci reguli fundamentale legate de compromisuri, stimulente, schimb, informaţii şi distribuţie.
􀂾Rolul fundamental al rarităţii (limitării) în economie face ca alegerile să implice inevitabil compromisuri.
􀂾Cei care iau decizii, în condiţiile unor resurse limitate, iau în calcul stimulentele cu care sunt confruntaţi.
􀂾În economiile de piaţă, schimburile voluntare reprezintă cheia pentru folosirea eficientă a resurselor, toţi participanţii fiind avantajaţi.
􀂾În luarea deciziilor pe diferitele pieţe, disponibilitatea informaţiei joacă un rol esenţial în folosirea cât mai eficientă a resurselor limitate.
􀂾Pieţele determină modul în care sunt distribuite bunurile şi serviciile produse în economie membrilor societăţii. Faţă de o producţie eficientă, în condiţii de alegere liberă, folosind resurse limitate, distribuţia prin piaţă rămâne încă deficientă, reclamând preocupări pentru echitate, compromisuri între stimulente şi echitate.

1.2 Problema legilor în economie
Preocupată de procesul alocării şi utilizării resurselor limitate pentru a satisface nevoi nelimitate, Economia porneşte de la premisa că fenomenele şi procesele care alcătuiesc activitatea economică nu sunt izolate, ci se află în variate forme de legături unele cu altele. Ele se exprimă cu ajutorul unor variabile, care sunt mărimi ce pot fi măsurate şi se află într-o schimbare continuă. Economiştii doresc să stabilească dacă între aceste variabile sunt corelaţii întâmplătoare sau acestea sunt sistematice, cauzale, funcţionale, etc.
La o analiză atentă se constată mai multe tipuri de legături între fenomenele economice:
􀃖legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază şi determină apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect;
􀃖legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un anumit fenomen, de exemplu preţul, influenţează evoluţia altor fenomene, cum sunt cererea şi oferta, care, la rândul lor, modificându-se, vor determina schimbarea preţului (vezi figura 1.1).

Figura 1.1 Interdependenţa preţ, cerere, ofertă

􀃖legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi neliniară, singulară şi multiplă), în baza cărora modificarea unui anumit fenomen A exercită influenţe diverse asupra altui sau altor fenomene.
Înţelegând aceste realităţi, gânditorii în domeniul economiei şi-au pus problema dacă există sau nu în viaţa economică regularităţi cu caracter de lege.
Pentru orice disciplină ştiinţifică, deci şi pentru Economie, se pune problema de a formula o serie de enunţuri teoretice, cunoscute sub denumirea de regularităţi, principii sau legi ale domeniului respectiv.
În cazul în care există, acestea trebuie descoperite în activitatea economică, formulate în mod adecvat şi confruntate (verificate) în permanenţă în timpul şi spaţiul realităţii.
Definirea conceptului de lege economică se corelează cu înţelegerea modului în care există şi se manifestă activitatea economică.
Elementele activităţii economice (acte, fapte, fenomene, procese etc.) se află în permanenţă într-un sistem de legături, interdependenţe şi conexiuni. Unele dintre aceste legături au caracter cauzal, în sensul că o cauză poate genera mai multe efecte sau mai multe cauze pot determina un singur efect. Preţul Cererea Oferta
În primul caz, avem o cauzabilitate complexă. De exemplu, modificarea preţului în direcţia creşterii sau scăderii lui poate genera schimbarea cererii, ofertei, salariului real etc. În această situaţie, cererea, oferta, salariul real sunt considerate variabile dependente sau endogene, iar preţul, variabilă independentă sau exogenă. În al doilea caz, avem o cauzalitate multiplă. De exemplu, modificarea populaţiei, a numărului de cumpărători, a preţului, veniturilor etc., determină schimbarea cererii pe piaţa unui bun. În acest caz, populaţia, numărul de cumpărători, preţul, veniturile sunt considerate variabile independente, iar cererea, variabilă dependentă.
În concluzie, legătura dintre o variabilă independentă (exogenă) şi o variabilă dependentă (endogenă) este cunoscută sub denumirea de relaţie cauză-efect. În mod firesc, în cadrul sistemului de interdependenţe din economie, o variabilă poate fi exogenă sau endogenă, în funcţie de modul în care este analizată în cadrul modelului.
În raport cu sensul modificărilor, o relaţie dintre fenomene poate fi directă (pozitivă) − atunci când variabila dependentă se schimbă în acelaşi sens cu mişcarea variabilei independente, sau indirectă (negativă) − atunci când modificarea variabilei independente este însoţită de o schimbare în sens opus a variabilei dependente. Între modificarea preţului şi ofertei există o relaţie directă, pozitivă, iar între modificarea preţului şi cerere există o relaţie indirectă, negativă.
Dacă, în cazul relaţiei directe, pozitive, cele două variabile se modifică cu aceeaşi intensitate economică, avem o relaţie directă lineară, iar atunci când intensitatea modificărilor lor este diferită, dar de acelaşi sens, avem o relaţie directă nonlineară.
Există părerea că nu trebuie să se vorbească doar despre cauza fenomenelor, ci şi despre relaţiile funcţionale dintre ele, deoarece, apreciază J. Schumpeter, în ultimă instanţă, cea care se impune este relaţia funcţională, şi nu relaţia cauzală. De exemplu, cererea sau oferta poate fi considerate şi ca o funcţie de preţ, lineară sau nonlineară, după cum producţia obţinută este o funcţie determinată de modul cum se combină dimensiunile cantitative, structurale şi calitative ale factorilor de producţie − natura, munca, capitalul etc. „Enunţurile teoretice, afirmă J. Schumpeter, pe care Economia politică le face cu privire la descrierea relaţiilor funcţionale între elementele sistemului nostru, prin mijlocul unor formule, pe cât posibil de scurte şi cu o valabilitate pe cât posibil de generală ... le numim legi”4.
4 Joseph Schumpeter, History of Economic Analisys, George Allen Ltd, Londra, 1995, p. 38

Întrucât relaţiile cauzale sunt şi relaţii funcţionale, legile ştiinţei economice trebuie să exprime, într-o formă teoretico-funcţională, existenţa acestor legături, în ceea ce au ele comun şi repetabil.
În substanţa lor, relaţiile care există între fenomenele şi procesele economice nu sunt produsul voinţei oamenilor, ci sunt expresia unor necesităţi care se manifestă cu forţa obiectivă a existenţei noastre ca fiinţă biologică, dar şi ca fiinţă socială. Aceste legături sunt un produs al existenţei şi acţiunilor noastre, ele sunt expresia nevoii de a fi natură şi societate, în acelaşi timp, fapt pentru care acţiunea economică de a produce bunurile economice înseamnă în mod obiectiv atât o relaţie om-natură cât şi o relaţie om-om. De aici concluzia că legăturile cu caracter de lege economică există independent de voinţa şi conştiinţa omului, ele se manifestă aşa şi numai aşa, atâta vreme cât sunt create condiţiile care le-au generat.
Legea, în sens ştiinţific, deci şi legea în sensul ştiinţei economice, exprimă o legătură esenţială, existentă în mod obiectiv în substanţa fenomenelor, sub forma unor relaţii cauzal-funcţionale cu caracter de necesitate şi repetabilitate, în timpul şi spaţiul vieţii noastre comune. Aceasta înseamnă că legile descoperite de ştiinţă nu pot fi desfiinţate decât de evoluţia naturii şi societăţii în care trăim. Cine ar putea, spre exemplu, să anuleze legea gravitaţiei sau legea cererii şi ofertei?
Legile descoperite de ştiinţa economică sunt regularităţi care jalonează activitatea oamenilor, lupta cu natura şi societatea din noi pentru a ne asigura cele necesare vieţii, în condiţiile unor resurse limitate.
Ţinând seama că, în viaţa economică, oamenii se manifestă prin comportamentele lor specifice în condiţii de incertitudine şi într-un ansamblu de relaţii natural-sociale de mare complexitate în dinamica timpului şi spaţiului nostru comun, legăturile cu caracter de lege existente se manifestă numai ca tendinţă şi în medie.
Legile descoperite de ştiinţa economică pot fi formulate şi exprimate mai bine sau mai puţin bine, în raport cu relaţia obiectivă pe care o reprezintă. Pe măsură ce ştiinţa se dezvoltă şi se intercondiţionează în explicarea complexităţii vieţii economice, se creează condiţiile ca omul să înţeleagă mai bine (corect) realitatea în care trăieşte, să o exprime mai clar sub aspect spiritual-ştiinţific şi să-şi verifice mai riguros descoperirile realizate în timp.
Legile pe care oamenii le elaborează şi le aprobă în sistemele democratice ale vieţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii umane, în ansamblul ei şi a subsistemelor sale sunt norme juridice, cu caracter subiectiv. Acestea reflectă gradul de maturizare şi umanizare a democraţiei colectivităţii, în raport cu interesele
individuale şi comune ale oamenilor. Prin efectele aplicării lor, ele nu trebuie să se opună exigenţelor pe care le dezvoltă natura şi cadrul social, drepturilor şi obligaţiilor omului, vieţii în colectivitatea umană.
În concluzie, acceptând ideea că în viaţa economică există legi, pe care ştiinţa economică este chemată să le formuleze cât mai corect, putem să relevăm şi modurile în care au fost prezentate aceste regularităţi în decursul timpului. Astfel, diferitele şcoli sau curente de gândire economică au subliniat aspecte utile referitoare la: legi abstracte − legi empirice; legi cauzale − legi funcţionale, legi „tendinţă”; legi în înţelesul ştiinţei comprehensive; legi în concepţia teleologică (finalistă) etc.
Asemenea modalităţi de a aprecia legile economice au o deosebită importanţă teoretică şi practică, demonstrând că legile economice au caracter universal, sunt inerente vieţii economice în toate timpurile. Cunoaşterea lor permite formularea deciziilor potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii economice, care presupune în esenţă obţinerea unui efect util cât mai mare cu un efort cât mai mic.

1.3 Metode de cunoaştere economică ştiinţifică
Spre deosebire de cunoaşterea comună, care este intuitivă, contemplativă şi preponderent subiectivă, mulţumindu-se cu simpla percepţie a realităţii, cunoaşterea ştiinţifică este obiectivă, căutând să ajungă la înţelegerea corectă a realităţii, printr-o operaţiune combinată de percepţie şi de gândire.
Prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice se trece, de la cunoaşterea prin simţurile noastre, la elaborarea de concepte şi la înţelegerea fenomenelor, ajungându-se la formularea de idei, teze, teorii în domeniul respectiv pe calea raţiunii.
Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică cuprinde ansamblul concepţiilor şi procedeelor gândirii cu privire la obiectul ştiinţei economice, împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor economice.
Concepţia generală despre natură şi societate va influenţa metoda de realizare a cunoaşterii economice ştiinţifice.
În viziunea spiritualismului, esenţa lumii în care trăim o formează spiritul omenesc, în timp ce materialismul filosofic consideră că spiritul este o creaţie a materiei, el neavând o existenţă proprie.
Există şi concepţia dualistă, care recunoaşte în mod paralel spiritul şi materia, sufletul şi trupul, gândirea şi existenţa.
Concepţia monistă contopeşte spiritul şi materia într-o singură substanţă, de unde ideea identităţii între real şi ideal.
Prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice are loc integrarea în spiritul uman a esenţei fenomenelor şi proceselor economice. Întrucât esenţa vieţii economice nu se suprapune cu formele de manifestare a ei, cunoaşterea economică ştiinţifică este un produs complex, dificil, contradictoriu şi adesea complicat.
Cunoaşterea economică ştiinţifică se realizează prin Gnoseologia economică (Teoria cunoaşterii economice) şi prin Epistemologia economică care studiază natura, criteriile şi posibilităţile cunoaşterii economice, incluzând şi analiza critică a principiilor, ipotezelor şi rezultatelor cercetării economice. Prin transformarea metodei de cercetare economică ştiinţifică în obiect al analizei şi cercetării ştiinţifice s-a creat o disciplină ştiinţifică nouă numită Metodologia cunoaşterii.
Noţiunea de metodologie îşi are originea în cuvintele greceşti „methodos” (drum, cale de urmat în cunoaştere) şi „logos” (studiu, ştiinţa cuvântului).
În ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa economică se includ: abstracţia, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, comparaţia, analogia, ipoteza, logicul şi istoricul, modelarea economică matematică ş.a.
Abstracţia este o metodă de cercetare a vieţii economice prin care se urmăreşte să se elimine ceea ce este neesenţial, irelevant şi întâmplător şi să se desprindă ceea ce este esenţial, general şi relevant pentru caracterizarea fenomenului sau procesului respectiv, sub formă de concepte, principii, teorii şi legi economice.
Metoda inductivă constă în desprinderea concluziilor, principiilor, regulilor etc., din analiza cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării deplasându-se de la cunoaşterea particularului concret spre evidenţierea conceptelor, tezelor şi teoriilor cu caracter de generalitate.
Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează demersul de la general la particular, în sensul că se aplică teoriile descoperite deja la analiza faptelor, exprimate concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor reale. În cazul raţionamentului deductiv, pornindu-se de la analiza şi interpretarea anumitor principii, teorii, legi etc. se ajunge chiar la formularea altora. Întrucât un om normal, când merge, se foloseşte de ambele picioare, tot aşa cercetarea economică ştiinţifică presupune folosirea concomitent a inducţiei şi deducţiei, ele completându-se reciproc.

Metoda analizei economice presupune divizarea, descompunerea mentală şi/sau fizică a obiectului cercetat în părţile sale constitutive, examinarea separată a fiecăreia şi dezvăluirea trăsăturilor esenţiale ce îl caracterizează. Prin analiză se „distruge” integritatea fenomenului cercetat în plan mental şi se obţin concluzii parţiale cu privire la fiecare componentă a întregului analizat.
Metoda sintezei economice presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general printr-un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică a părţilor constitutive ale întregului.
În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii şi îl duce până la un punct, sinteza continuă acest proces, desăvârşindu-l din punctul de vedere al funcţionalităţii întregului. În acest fel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală.
Metoda comparaţiei este cel mai general procedeu logic prin care se cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elemente cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia lor. Spre exemplu, dacă se compară mărimea produsului intern brut cu populaţia, se obţine un indicator mai expresiv, produsul intern brut pe locuitor, care, comparat cu nivelul său într-o perioadă anterioară, în aceeaşi ţară sau din altă ţară, permite obţinerea unor concluzii de mare interes pentru ştiinţa şi practica economică.
Prin comparaţie se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare, se pot evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile dintre fenomene şi procese etc.
Metoda analogiei înseamnă un procedeu prin care se mută (transferă) însuşiri ale unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în scopul obţinerii unor concluzii cu un grad mai ridicat sau mai scăzut de probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor asemănătoare. Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea, ca şi cu concluziile desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt inducţia şi deducţia, comparaţia etc.
Metoda analogiei a avut un rol important în fundamentarea de către Fr. Quesnay a celebrului său „tablou economic”, în apariţia ciberneticii etc.
Ipoteza este o presupunere, fundamentată ştiinţific, despre legăturile şi conexiunile posibile între fenomenele şi procesele din viaţa reală, care nu este însă o certitudine. Ipoteza apare ca o teză preliminară, obţinută pe cale raţională, în
urma examinării unor informaţii restrânse, în situaţia în care vechea teorie nu poate explica noile fapte. Ipoteza poate să apară în fiecare fază a cercetării ştiinţifice, ca punct de pornire sau ca rezultat parţial sau final. Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza trebuie să fie elaborată pe un material real, să fie verificabilă, să aibă putere de predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.
Metoda istorică îşi găseşte expresie în analiza fenomenelor şi proceselor economice de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor firească în timp şi spaţiu, cu toate elementele concrete ce le individualizează.
Prin folosirea metodei istorice putem să explicăm dinamica fenomenelor şi proceselor din evoluţia vieţii economice.
Metoda logică cercetează fenomenele şi procesele economice, în evoluţia lor de la simplu la complex, fără însă a ţine seama de toate zigzagurile istoriei, dar cu urmărirea liniei istorice a evoluţiei în forma sa abstractă, raţională. De aceea, metoda logică este metoda istorică, curăţată de elementele concrete ale timpului şi spaţiului şi concretizată într-un fir călăuzitor esenţializat, ce reflectă procesul istoric real într-o formă abstractă, esenţializată.
Modelarea economico-matematică analizează, pe baza relaţiilor funcţionale ce există între fenomenele şi procesele economice, diferite tipuri de existenţă esenţializată a vieţii economice, sub forma unor construcţii logico-matematice care permit testarea evoluţiei unor parametri de optimizare, în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Prin modelarea economico-matematică se pun bazele eliberării cercetătorului de dificultăţile necunoscutului şi multilateralităţii, de complexitatea vieţii economice şi introducerii lui în sfera predictibilităţilor selective, testabile teoretic.
Modelarea economico-matematică se poate folosi cu succes pentru scenarii economice, precum şi pentru experimente economice, ca metode specifice de cercetare economică.
Modelul economico-matematic este o construcţie logică, rezultat al unei abstracţii ştiinţifice ce esenţializează viaţa economică reală sub forma unor relaţii funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat.
În funcţie de o serie de criterii alese, deosebim: modele deterministe şi probabilistice, modele statice şi modele dinamice, modele microeconomice şi modele macroeconomice, modele numerice, modele grafice şi modele analitice, modele explicative (descriptive) şi modele normative ş.a.
Metoda statistică cuprinde un ansamblu de procedee prin care se observă fenomenele şi procesele vieţii economice, se înregistrează informaţiile necesare, se realizează compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a graficelor statistice, în vederea surprinderii tendinţelor care se manifestă.

realizează compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a graficelor statistice, în vederea surprinderii tendinţelor care se manifestă.
Metodele grafice permit reprezentarea sub formă de linii, curbe şi alte figuri geometrice a unor parametri economici sau a legăturilor dintre două sau mai multe variabile, în cadrul unor coordonate, unde pe axa orizontală se înscriu, de regulă, variabile independente, iar pe axa verticală, variabile dependente.
Principiul „Ceteris paribus” intervine atunci când în analiza unor fenomene sau procese economice corelaţiile cauzale complexe sau multiple trebuie studiate printr-o înlănţuire de relaţii cauzale simple, celelalte fiind considerate neschimbate şi, deci, constante. Din acest motiv, „Ceteris paribus” înseamnă că „toate celelalte lucruri rămân neschimbate”. De exemplu, ştiind că profitul este egal cu preţul de vânzare minus costul de producţie, pentru a stabili relaţia care există între profit şi cost, considerăm preţul dat, nemodificat. La un preţ dat, între profit şi cost este o relaţie inversă: creşte costul scade profitul, scade costul, creşte profitul.
Eroarea în analiza economică poate să fie o eroare de cauzalitate sau o eroare de compoziţie. Spre exemplu, apariţia unui fenomen economic după un alt fenomen economic nu poate conduce obligatoriu la concluzia existenţei unei relaţii de cauzalitate între aceste două fenomene. De asemenea, eroarea de cauzalitate mai poate să apară atunci când o relaţie pozitivă este analizată ca o relaţie negativă sau când o variabilă independentă este considerată o variabilă dependentă.
Eroarea de compoziţie poate să apară în situaţia în care trăsăturile unei părţi a unui întreg sunt atribuite automat şi întregului. Spre exemplu, dacă un elev dintr-o clasă nu se pregăteşte la matematică, nu înseamnă că toţi elevii din clasa aceea nu învaţă la disciplina respectivă.
Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor constă în evaluarea sistematică a intrărilor şi ieşirilor în şi din activitatea economică, compararea lor şi evidenţierea avantajului net. Din acest motiv, ea se mai numeşte şi analiza cost-beneficiu. Aceasta capătă o importanţă deosebită deoarece presiunea exercitată de nevoia socială asupra resurselor se intensifică, mecanismele competiţiei presupun eliminarea activităţilor ineficiente, iar trecerea de la dezvoltare extensivă la dezvoltare intensivă devine alternativa cea mai avantajoasă pentru progresul fiecărei naţiuni. Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor este necesară şi posibilă la toate nivelurile de agregare a activităţii economice.
Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor presupune respectarea unor principii cum sunt: delimitarea riguroasă a efectelor şi eforturilor în timp şi în spaţiu, precum şi a eforturilor de efecte; luarea în considerare a efortului integral, pe toate treptele structurii economice, adică resursele avansate, ocupate, consumate; reflectarea complexităţii efectelor (economice, sociale, ecologice, culturale, politice, directe şi propagate, globale, finale, nou-create, nete, fizice); delimitarea în timp şi spaţiu a eforturilor, a efectelor şi asigurarea comparabilităţii lor; convertirea tuturor efectelor în efecte economice; compatibilitatea indicatorilor care exprimă eforturile şi efectele; reflectarea interdependenţelor activităţii economico-sociale în sistemul de indicatori; luarea în considerare a unui etalon în aprecierea nivelului profitabilităţii; veridicitatea informaţiilor cu privire la cheltuielile şi rezultatele activităţii economice; evidenţierea avantajului net, în termeni comparabili etc.

Desigur, principiile menţionate nu epuizează problematica măsurării cheltuielilor şi rezultatelor agenţilor economici, dar, în unitatea lor, ele reuşesc să creeze cadrul teoretic-metodologic favorabil fundamentării indicatorilor de apreciere a cheltuielilor şi rezultatelor şi de integrare a lor în analiza sistemică.
Alegerea alternativelor de măsurare trebuie şi poate să fie numai rezultatul prezentării şi înţelegerii profunde şi la timp atât a avantajelor, cât şi a dezavantajelor, astfel încât opţiunea să fie făcută cu „ochii deschişi”. John Kenneth Galbraith afirma că a scris cartea Ştiinţa economică şi interesul public pentru o singură concluzie categorică: „lăsate la voia lor, forţele economice nu conlucrează pentru ceea ce este mai bine, ci, probabil, pentru cei mai puternici”6.

1.4 Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă
Economia ca stiinta s-a constituit prin contribuţia decisivă a fiziocraţilor şi a şcolii clasice engleze, sub influenţa ştiinţelor naturale. Acest proces de formare a ştiinţei economice şi-a pus amprenta asupra rolului ei.
Astfel, s-a conturat părerea că ştiinţa economică, la fel ca ştiinţele naturii, au drept scop cunoaşterea fenomenelor din domeniul respectiv, descrierea şi explicarea cauzalităţii şi funcţionalităţii lor, formularea de legi cu valabilitate cât mai generală şi atât. Potrivit acestui punct de vedere, ştiinţa economică trebuie să se ocupe de căutarea, indiferent de aprecierile, aprobative ori nu, ale noastre, cunoaşterii realităţii aşa cum este, nu cum ar trebui să fie, fapt pentru care ea trebuie să dea dovadă de o obiectivitate desăvârşită, de neutralitate. Pentru aceasta, cercetătorul în domeniul ştiinţei economice trebuie să fie eliberat total de sub influenţele mediului, ale curentelor de opinie, trebuie să nu ţină seama de interese.
6 John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 7.

Atunci când scopul cercetării economice este explicativ, teoretic, răspunzând la întrebările Ce este? De ce este? Cum este? teoria economică este considerată ştiinţă economică pozitivă.
explicativă descoperă ceea ce este realitate şi nu cum ar trebui să fie realitatea, constată şi nu dă reţete, nu fixează ţeluri ideale şi norme de conduită. Când teoria economică urmăreşte să dea răspuns la întrebările Ce-i de făcut? Cu ce mijloace? Cum? ea este considerată ştiinţă economică normativă.
Analizând cele două optici, apreciem că ştiinţa economică realizează descrierea, explicarea sensului de mişcare a faptelor economice, prognozându-le evoluţia în diferite alternative; totodată ea fundamentează mijloacele de acţiune pentru a atinge anumite obiective impuse de logica fenomenelor şi de sistemul de valori dominante în societate (vezi figura 1.2).

Figura 1.2 Logica abordării în ştiinţa economică

Obiectivele studiului economiei Ţeluri şi valori social-umane urmărite Ce a fost ? Ce este ? Descrierea faptelor economiceDe ce a fost ? De ce este ? Explicarea faptelor economice Ce va fi dacă ...? Prognoza alternativelor economice Cum, cu ce mijloace şi în cât timp se pot atinge anumite obiective ? Acţiunea economică practică, costurile şi avantajele ei.

1.5 Sistemul ştiinţei economice
Studierea vieţii economice în complexitatea sa, în timp şi spaţiu, a generat apariţia mai multor ştiinţe economice.
În raport cu evoluţia vieţii economice şi cu modul în care diferitele ştiinţe economice aprofundează cercetarea fenomenelor şi proceselor economice în diferitele etape ale istoriei, s-au conturat o serie de puncte de vedere cu privire la sistemul ştiinţei economice. Aceste puncte de vedere pun în evidenţă complexitatea şi dinamismul vieţii economice, sistemul de interdependenţe în care se integrează aceasta în cadrul societăţii omeneşti şi în mediul natural, gradul de înţelegere, reflectare şi esenţializare a fenomenelor şi proceselor economice, ca şi modul în care interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea intersectează diferitele domenii ale ştiinţelor, apropiindu-se tot mai mult reflectarea raţional-logică de realitatea natural-umană, de natura şi societatea noastră.
Conţinutul, structura şi funcţiile sistemului ştiinţei economice pot fi înţelese mai bine prin următoarele caracteristici:
1. În ansamblul ştiinţelor economice care studiază viaţa economică, în complexitatea ei dinamică, cu efecte propagate în timpul şi spaţiul în care coexistă, se detaşează Ştiinţa economică teoretică, Economia politică sau Economia, ca teorie economică generală.
Această categorie iniţială, dar şi fundamentală a ştiinţei despre economie, indiferent de cum este denumită, are rolul de a elabora sistemul de noţiuni, concepte şi regularităţi. Acestea esenţializează viaţa economică în ansamblul ei, în dependenţă de coordonatele timpului şi spaţiului ei, de principiile generale în virtutea cărora se manifestă comportamentele consumatorilor şi întreprinzătorilor, de regularităţi şi de legile ce exprimă tendinţele dominante, corelaţiile repetabile în evoluţia ciclurilor economice. Prin intermediul Teoriei economice generale se pun bazele definirii elementelor comune, esenţiale, care străbat economia diferitelor moduri de viaţă. În acest fel, se creează suportul logic, raţional al gândirii despre mecanismele şi regulile vieţii economice, despre limbajul comun necesar interpretării şi analizei economice, ca şi dialogului intra şi interdisciplinar favorabil promovării cunoaşterii economice ştiinţifice. În acelaşi timp, Teoria economică generală fundamentează, din perspectiva diferitelor şcoli doctrinare, sensul de mişcare al vieţii economice (încotro?), modul de acţiune (ce-i de făcut şi cum?) şi mijloacele pentru realizarea scopului .
2. Evoluţia în timp şi spaţiu a vieţii economice, ca realitate concretă şi ca mod de înţelegere şi percepere a ei de către gândirea oamenilor de ştiinţă, este studiată de către ştiinţele istorice, cum sunt: Istoria economică (istoria faptelor economice) şi Istoria gândirii economice (istoria ideilor şi concepţiilor economice). Istoria economică reprezintă studiul teoretic cu privire la evoluţia concretă, în timp şi spaţiu, a economiei, la nivelul fiecărei colectivităţi umane, pe baza căruia se înlesneşte înţelegerea economiei reale actuale şi se stabilesc caracteristicile generale ale diferitelor epoci istorice.
Istoria gândirii economice analizează principalele curente de gândire economică, modul în care acestea s-au format şi dezvoltat, rolul jucat de ele în evoluţia ştiinţei economice, în orientarea politicilor economice, în strânsă legătură cu mişcarea vieţii economice reale. Un asemenea demers este important deoarece faptele şi actele economice produc în gândirea celor care le studiază idei, teorii cu privire la ceea ce se întâmplă într-un anume fel şi nu în altul, iar sistemul acestor teorii despre viaţa economică alcătuieşte un instrument major al alegerilor raţionale, pe care oamenii le fac zi de zi, în calitatea lor de consumatori şi producători permanenţi.
3. Cunoaşterea, analiza şi interpretarea vieţii economice din perspectiva aspectelor social-umane au generat apariţia unei gândiri specializate, cunoscută sub denumirea de Psihosociologia economiei. În această categorie ştiinţifică includem Psihologia economică, Sociologia economică, Psihosociologia economică etc. Aşa după cum se cunoaşte, este normal ca fenomenele economice să fie analizate într-o viziune multi-criterială, deoarece viaţa economică integrează în substanţa ei şi elemente din mediul natural în care se desfăşoară, precum şi elemente ce ţin de psihologia, educaţia şi cultura oamenilor, de credinţa lor despre viaţă etc. Întrucât nu există o ştiinţă care să analizeze viaţa economică sub toate aceste aspecte, apare în mod firesc necesitatea de a o aborda secvenţial, în cadrul diferitelor ştiinţe, pentru ca apoi acestea să-şi reunească concluziile în vederea cristalizării unei viziuni sintetice, singura în măsură să explice întregul, în complexitatea determinărilor sale existenţiale.
Cercetarea sub aspect sociologic a vieţii economice urmăreşte să desprindă „momentul sociologic” al acesteia, în cadrul disciplinei ştiinţifice intitulate Sociologia economică. Prin apariţia Sociologiei economice nu se înlocuieşte Teoria economică, ci se completează reciproc, în direcţia cunoaşterii relaţiei dintre oameni în cadrul activităţii lor economice şi comunităţilor socio-umane în care trăiesc şi muncesc.
4. Ştiinţa economică studiază formele concrete ale vieţii economice în care oamenii îşi asumă libertatea de a alege folosirea optimă a resurselor limitate de care dispun, pentru a obţine utilităţile necesare realizării scopului acţiunilor întreprinse.
Astfel s-au născut ştiinţele economice de întreprindere, de ramură, care studiază teoria activităţii economice la nivelul firmei, al ramurilor, în strânsă legătură cu exigenţele conducerii practice a acestor domenii. În această categorie putem include Economia firmei, cu particularităţile fiecărui domeniu, Economia ramurilor, cu specificul fiecărui sector economic etc.
5. Deoarece funcţionarea sistemului economic în ansamblul său este rezultatul unor activităţi practice, ce facilitează desfăşurarea normală a operaţiunilor economice în cadrul circuitului economic, nevoia de a cunoaşte şi înţelege liniile de forţă comune ale mersului spre raţionalitate, eficienţă şi optimalitate a generat apariţia ştiinţelor economice ale funcţionalităţii vieţii economice, care abordează problemele conducerii, planificării şi prognozei.
În această categorie putem include Ştiinţa conducerii economice, Ştiinţa planificării economice, Ştiinţa finanţelor etc., fiecare dintre ele, cu subdiviziuni, pe orizontala sau pe verticala vieţii economice.
6. În cadrul sistemului ştiinţei economice se individualizează şi preocupări de înregistrare a fenomenelor şi proceselor economice, a fluxurilor şi operaţiilor pe care le antrenează circuitul economic la diferite niveluri ale economiei, la un moment dat şi în dinamica vieţii economice, concretizate sub forma unor ştiinţe cum sunt Statistica economică, Contabilitatea etc.
7. Existenţa economiei mondiale, cu toate fluxurile şi circuitele pe care le antrenează relaţiile economice dintre state, dintre agenţii economici din diverse ţări, a impus necesitatea apariţiei unor ştiinţe care să abordeze aspectele existenţiale ale vieţii economice, la nivelul tuturor ţărilor lumii, ale căror economii au caracter deschis şi interdependent. În rândul acestor ştiinţe economice se includ: Economia mondială, Relaţiile economice internaţionale, Relaţiile valutar-financiare internaţionale, Integrarea economică mondială etc.
8. Exigenţele dezvoltării unei viziuni sistemice, integratoare despre fenomenele şi procesele economice au impus necesitatea abordării vieţii economice cu metode şi instrumente din diferite ştiinţe economice şi din diferite ramuri ale ştiinţei, compatibile cu ştiinţa economică. Astfel s-au constituit anumite ştiinţe noi, numite de graniţă. În această categorie putem integra: Geografia economică, Economia matematică, Cibernetica economică, Economia mediului natural, Neuroeconomia etc .
Aceste secţiuni întreprinse în sistemul ştiinţei economice pun în evidenţă existenţa unor discipline ştiinţifice deja consacrate în cercetarea vieţii economice, între care există relaţii de interdependenţă, deschise aprofundării şi dezvoltării procesului de cunoaştere. Ca urmare a cerinţelor de abordare continuă a esenţei vieţii economice, a interacţiunii ei cu celelalte domenii ale acţiunii umane, cu mediul natural în care existăm şi în raport cu maturizarea ştiinţelor în general, a celor economice în special, se creează premisele necesare apariţiei de noi ştiinţe economice, atât prin procesul de diferenţiere, de separare, cât şi prin procesul de integrare, de cooperare compatibilă, într-un cadru sistemic adecvat lărgirii şi aprofundării cunoaşterii ştiinţifice. Asemenea procese de evoluţie a sistemului ştiinţei economice au loc la toate nivelurile economiei, ceea ce imprimă sistemului un caracter dinamic, deschis, atât în interiorul său, cât şi în afara lui, în funcţie de interacţiunile care se realizează în perimetrul obiectului (domeniului) de studiu, al metodelor de cercetare a vieţii reale, ca şi în cel al raţionamentelor ştiinţifice.
În ultima perioadă de timp s-au intensificat preocupările conjugate ale oamenilor de ştiinţă din domeniile medicinii şi economiei pentru a înţelege substanţa comportamentelor umane în viaţa economică. Neuroeconomia este astăzi denumirea care se dă unei ştiinţe de graniţă ce îşi propune să găsească explicaţia diferitelor comportamente umane în creierul uman.

1.6 Însemnătatea ştiinţei economice
Înţelegerea însemnătăţii ştiinţei economice presupune, în primul rând, să punem în lumină câteva considerente cu privire la natura acesteia.
Atât la nivel de individ uman, cât şi de sociogrup, modul de folosire a timpului şi resurselor disponibile în dependenţă de dinamica sistemului de trebuinţe este o problemă economică. Ea îşi are izvorul în unitatea şi interdependenţa următoarelor condiţii ce caracterizează tranziţia prin viaţa umană:
- ţelurile sunt variate şi inegale ca importanţă7;
- timpul disponibil se împarte pentru a produce utilităţile necesare, inclusiv sub formă de timp liber;
- ansamblul mijloacelor pentru atingerea ţelurilor variate, dinainte stabilite, sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative8;
7 Pluralitatea scopurilor nu reprezintă, ca atare şi în afara unor mijloace limitate, obiect de studiu pentru ştiinţa economică.
8 Simpla limitare a mijloacelor nu este, prin ea însăşi, suficientă pentru a genera necesitatea şi posibilitatea gospodăririi raţionale. Numai mijloacele limitate şi cu întrebuinţări alternative creează premisa pentru a alege, reprezentând o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru apariţia acţiunilor economice.

- în calitate de fiinţe umane, ne manifestăm ca făpturi sensibile, antrenate de o serie de dorinţe şi aspiraţii, de tendinţe instinctive care ne împing fiecare să acţionăm în moduri diferite;
- ca urmare a faptului că timpul (energia) tranziţiei prin viaţă este limitat (dat), iar mediul în care trăim nu oferă posibilităţi pentru realizarea deplină a tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor noastre, putem să afirmăm că viaţa este scurtă şi natura „zgârcită”;
- pornind de la obiectivele lor, oamenii acţionează pe parcursul vieţii pentru a obţine acele utilităţi care să le permită atingerea maximului de satisfacţie;
- ori de câte ori timpul şi mijloacele pentru atingerea ţelurilor sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative, iar scopurile pot fi diferenţiate ca importanţă, comportamentul uman îmbracă în mod necesar forma alegerii;
- orice acţiune umană care implică folosirea unor mijloace limitate pentru atingerea unui scop implică, în mod necesar, renunţarea la folosirea lor pentru realizarea altor ţeluri9;
- în sensul tranziţiei prin viaţa umană, întrucât nu avem viaţa veşnică şi nici mijloacele nelimitate pentru satisfacerea unor ţeluri de importanţă variată, comportamentul uman apare, aproape universal, ca o relaţie între scopuri şi resursele limitate, cu întrebuinţări alternative. Aceasta face obiectul ştiinţei economice10;
- prin studiul pe care îl face, ştiinţa economică urmăreşte să descopere modul în care diferite grade de varietate a diverselor resurse-bunuri, în dependenţă de schimbările ce intervin în modificarea scopurilor, determină raporturi, ţeluri-mijloace de evaluare relativă, a căror dinamică se află în permanenţă la baza alegerii şi chibzuinţei noastre, formând esenţa comportamentului uman sub aspect economic.
Pornind de la aceste câteva considerente cu privire la natura ştiinţei economice, putem să prezentăm în sinteză, aprecierile ce exprimă însemnătatea acesteia pentru om şi viaţa pe care o trăieşte, pentru colectivitatea umană, în general.

9 Există în mediul în care trăim o abundenţă relativă atât de mare de anumite resurse, încât folosirea unei unităţi pentru un anumit scop nu implică imposibilitatea de a folosi şi alte unităţi pentru a satisface alte nevoi. Aerul pe care îl respirăm este considerat un asemenea bun „liber”. În general însă, activitatea umană, cu multiplele ei obiective, nu se bucură de independenţă faţă de timp sau de celelalte resurse specifice.
10 Caracterul limitat al mijloacelor de care dispunem pentru satisfacerea unor ţeluri, de importanţă variată, reprezintă o condiţie aproape universală a comportamentului uman pe planeta Pământ.

1. Înţelegerea însemnătăţii ştiinţei economice trebuie să pornească de la faptul că ea nu oferă norme obligatorii pentru viaţa economică, nu decide în privinţa compatibilităţii diferitelor deziderate sau scopuri.
2. Atunci când suntem puşi în situaţia de a alege între scopuri variate, ştiinţa economică ne oferă posibilitatea de a realiza acest lucru în deplină cunoştinţă a implicaţiilor alegerii noastre. În ştiinţa economică, la fel ca şi în celelalte ştiinţe, nu putem găsi nimic care să ne scutească de obligaţia de a alege, ea nu decide în alegerea ultimei preferinţe.
3. Raţionalitatea în procesul alegerii reprezintă alegerea în deplină cunoştinţă a implicaţiilor alternativelor pe care le respingem, dar şi pe care le adoptăm.
4. Ştiinţa economică ne poate lămuri care sunt implicaţiile diferitelor scopuri pe care le putem alege, ne creează posibilitatea de a voi în cunoştinţă de cauză, de a alege un sistem de scopuri ce sunt reciproc consistente.
5. O măsură, dacă este luată în deplină cunoştinţă a sacrificiilor pe care le implică, este considerată raţională din punct de vedere economic. Pentru ca oamenii să fie pe deplin edificaţi asupra implicaţiilor obiective ale măsurii pe care o iau sau pe care o susţin, este necesară o complexă analiză economică, pe care numai ştiinţa economică o poate realiza.
6. Pentru a avea o politică economică raţională este necesar să stăpânim şi să folosim acele analize economice care ne permit să observăm care seturi de scopuri se bazează pe compatibilitatea reciprocă şi care nu, în ce condiţii anume de timp şi spaţiu scopurile acţiunilor noastre sunt reciproc compatibile.
7. Fără a apela la demersul ştiinţei economice nu este posibil să realizăm o alegere raţională. Inegalitatea veniturilor ca şi egalitatea lor, în calitate de preferinţe ale cetăţenilor nu pot fi alese pe baze raţionale decât dacă aceştia sunt conştienţi de sacrificiile pe care le implică un anumit mod de alegere, decât dacă înţelegem nu numai natura esenţială a mecanismului capitalist, ci şi condiţiile necesare şi limitele inerente tipului de societate prin care se preconizează a fi înlocuit.
8. Dificultăţile prin care trece economia şi, în general, societatea îşi au, după părerea specialiştilor, izvorul nu în faptul că nu ne dăm seama ce facem, ci în aceea că, în mare măsură, urmărim scopuri incompatibile. Deşi, în privinţa scopurilor finale, în societatea modernă pot să existe deosebiri, ce generează, inevitabil, conflicte, totuşi există părerea că multe din dificultăţile pe care le întâmpinăm nu se nasc din această situaţie, ci din lipsa coordonării scopurilor11.
9. Nepermiţând evitarea necesităţii de a alege între diferite alternative şi neputând înlătura limitele ultimelor acţiuni umane, economia politică ne ajută să punem de acord diferitele noastre alegeri, ne creează posibilitatea de a acţiona consecvent în limitele cunoscute, ne oferă otehnică de acţiune raţională.
10. În limitele necesităţii, economia politică apreciază că indivizii nu acţionează totdeauna raţional, dar este de dorit ca ei să acţioneze aşa, să aleagă scopuri ce pot fi realizate armonios, cum ar fi, spre exemplu, opţiunile individuale ale celor care cheltuiesc şi economisesc.
11. Existenţa Economiei ca ştiinţă, ca şi însemnătatea ei depind de opţiunea valorică conţinută în afirmaţia că raţionalitatea şi capacitatea de a alege în cunoştinţă de cauză sunt dezirabile. Dacă iraţionalitatea ar fi preferata raţionalităţii, economia politică pozitivă ar dispărea. De aceea, revolta împotriva raţiunii este, în substanţa ei, esenţializată ca luptă împotriva vieţii însăşi.
12. Existenţa resurselor limitate în raport cu nevoile complexe, în continuă creştere, alături de coexistenţa şi succesiunea inevitabilă a vieţii natural-umane la scara microcosmosului nostru ridică la rangul de valori supreme ale luptei pentru supravieţuire şi împlinire raţionalitatea şi speranţa acţiunilor individuale şi sociale.
11 De exemplu, în calitate de consumatori vrem preţuri şi tarife mici, iar ca producători optăm pentru siguranţa afacerilor şi profit. Aceste scopuri ultime, diametral opuse, pot fi armonizate în cadrul unor pieţe libere, unde purtătorii cererii şi ofertei sunt lăsaţi să aleagă în cunoştinţă de cauză a consecinţelor deciziilor lor.

Raţionalitatea, determinată de limitarea mijloacelor disponibile şi speranţa, impusă de imperativul egalităţii şanselor generaţiilor la viaţă, trebuie să se afle la baza noii economii, ce va susţine dezvoltarea natural-umană, ca evoluţie durabilă în timpul şi spaţiul microcosmosului nostru comun.

1.7 De la cunoaştere la înţelegere
􀂾Teoria generală a economiei are menirea de a explica ce se întâmplă şi de ce, succesele şi eşecurile, ce va fi dacă ..., în cadrul relaţiei permanente dintre ţeluri şi mijloacele existente date pentru atingerea lor.
􀂾Succesul decisiv al economiilor bazate pe libera iniţiativă şi pieţe libere, concurenţiale nu înseamnă că guvernele nu îşi au locul în economie şi că cel mai bun management public este cel oferit de filosofia laissez-faire-ului, ci implică o reconsiderare a locului guvernului între cele două limite principale, cea permisivă şi cea restrictivă.
􀂾Rolul ştiinţei despre economie este să explice cum poate fi servit cel mai bine cetăţeanul, lăsând sectorul privat să ofere acele utilităţi pe care le produce cel mai bine şi statul să ofere acele bunuri pe care le face cel mai bine.
􀂾Ştiinţa economică are menirea de a explica cum se creează mai multe venituri şi mai multă bunăstare în societăţile aflate sub dictatul limitării mijloacelor, dar şi cum sunt distribuite acestea între toţi cetăţenii unei ţări. Ca urmare a performanţelor economice superioare, pe care le-a demonstrat practic sistemul economiei de piaţă faţă de sistemul economiei de comandă, ştiinţa economică pune în lumină faptul că, în societăţile dezvoltate, problema fundamentală este sărăcia unei mici părţi a populaţiei alături de belşugul majorităţii cetăţenilor, în timp ce, în ţările nedezvoltate ale lumii, care sunt de fapt majoritare pe glob, problema fundamentală este sărăcia celei mai mari părţi din populaţia ţărilor respective.
􀂾Existenţa acestor probleme, într-o parte sau alta a sistemelor socio-economice şi politice, obligă ştiinţa economică, pe cei care se ocupă de cunoaşterea tainelor vieţii economice să explice care trebuie să fie rolul guvernelor, în primul caz, prin aplicarea politicilor sociale care să micşoreze sărăcia şi suferinţa celor ce suportă externalităţile negative ale economiei private concurenţiale, şi, în al doilea caz, prin lăsarea sectorului privat să ofere acele utilităţi pentru necesităţi pe care le produce cel mai eficient, în condiţiile unor resurse limitate.
􀂾Ca urmare a interacţiunilor care se creează, în mod inevitabil, între mediul creat de om şi mediul natural, a creşterii externalităţilor complexităţii vieţii economice, ştiinţa economică, alături de alte ştiinţe despre om şi lumea fizică, este chemată să analizeze cauzele şi consecinţele unor probleme prezente la scară planetară, cum sunt creşterea populaţiei lumii, poluarea, epuizarea unor resurse neregenerabile şi, în general, risipa în folosirea unor resurse limitate, despădurirea unor mari suprafeţe, înaintarea deşerturilor şi pierderea de suprafeţe utile omului, lipsa acută de alimente pentru o mare parte din populaţia lumii, cu deosebire din ţările sărace, noua revoluţie tehnologică în domeniul informaţiei şi comunicării etc.

􀂾Scopul studierii economiei ca ştiinţă este acela de a înţelege viaţa economică în care trăim şi de a acţiona în direcţia ameliorării parametrilor acesteia, din punctul de vedere al ţelurilor omului şi exigenţelor echilibrului ecologic, în perspectiva cât mai multor văzduhuri de succesiune şi coexistenţă a generaţiilor umane pe planeta Pământ.
􀂾Pentru înţelegerea teoriilor economice trebuie să cunoaştem bine conceptele fundamentale cu care operăm, să raportăm în permanenţă concluziile la realităţile vieţii economice, la tendinţele pe care aceasta le-a dezvoltat sau le va creiona.
􀂾Întrucât teoria economică se ocupă de lumea reală, cunoaşterea şi folosirea ei trebuie puse în slujba înţelegerii a ceea ce se întâmplă şi de ce, elaborării de predicţii asupra fenomenelor şi proceselor din lumea reală, concomitent cu corelarea şi testarea, prin observaţii empirice, a teoriilor şi relaţiilor deja formulate, pentru a stabili care reguli şi principii se verifică şi care nu, şi de ce.
􀂾În calitate de ştiinţă pozitivă, economia politică ne arată ce se va întâmpla dacă acţionăm într-un anumit fel ea nu poate să ne arate ce ar trebui să facem. Trebuie să separăm analiza pozitivă de analiza normativă a vieţii economice. În timp ce analiza pozitivă ne ajută să explicăm, să înţelegem şi să facem predicţii asupra fenomenelor şi proceselor economice, analiza normativă ne ajută să fundamentăm ce ar trebui să facem. Economia politică îmbină analiza pozitivă cu analiza normativă a fenomenelor şi proceselor economice.
􀂾Înţelegerea modului de funcţionare a economiei trebuie să înceapă cu studierea mecanismelor pe care le dezvoltă piaţa concurenţială, în condiţii normale, de sănătate a regulilor jocului economic, pentru a cunoaşte ce se întâmplă şi de ce, cu evidenţierea imperfecţiunilor, a externalităţilor negative pe care le produce inevitabil un asemenea sistem, care nu poate să fie perfect.
􀂾Teoria despre micro, cât şi despre macroeconomie s-a format şi dezvoltat în jurul unei viziuni deschise, în cadrul căreia activitatea economică la nivelul micro şi macro este concepută ca o activitate interdependentă, cu un impact mai mic sau mai mare al fenomenelor din economia mondială asupra celor din economiile naţionale.
􀂾Dacă la începuturile formării ştiinţei economice, creşterea economică era considerată ca „ruda săracă a teoriei economice”, mai ales după criza din 1929-1933, creşterea economică a format obiectul teoriei despre macroeconomie, întrucât, pe această bază, s-a putut stabili că o rată de creştere de 3% pe an măreşte venitul potenţial al unei ţări cu 10% în trei ani, îl dublează în patru ani şi îl creşte de patru ori în 48 de ani. Concluzia desprinsă este că susţinerea proceselor de creştere economică reprezintă singurul motor care generează creşteri pe termen lung al standardelor de viaţă ale oamenilor.
􀂾Introducerea timpilor scurt, lung şi foarte lung în teoria micro şi macroeconomiei are rolul de a muta analiza fenomenelor şi proceselor economice din viziunea statică în viziunea dinamică, unde se modifică toţi factorii de producţie, inclusiv tehnologia, ca răspuns la semnalele economice pe care le trimit modificările de preţuri şi, implicit, variaţiile profiturilor.
􀂾Necesitatea îmbinării analizei pozitive cu analiza normativă porneşte de la două scopuri principale: să formăm la studenţi deprinderi în utilizarea teoriei economice, în testarea înţelegerii acesteia, în primul rând, şi să le facilităm accesul la cunoaşterea problemelor politicilor economice din lumea în care trăim, în al doilea rând. În felul acesta demonstrăm că ştiinţa economică este utilă studenţilor pentru a înţelege lumea în care trăiesc şi pentru a munci ca să trăiască în această lume şi nu a trăi pentru a munci.
􀂾Integrând şi politicile micro şi macroeconomice în predarea cursului de Economie politică, cu evidenţierea dezbaterilor care s-au purtat de-a lungul timpului între economiştii, neoclasici şi cei neokeynesişti, se creează premisele pentru revitalizarea ştiinţei economice, din perspectiva comunicării noilor idei economice unei noi generaţii de studenţi, conştienţi fiind de faptul că greşelile politice pot genera pierderi permanente şi pot schimba cursul economiei pe termen lung, abătându-l de la evoluţia lui firească.
􀂾Întrucât teoria economică are o structură logică, care se construieşte de la o etapă la alta, este esenţial să se înţeleagă fiecare concept şi fiecare teorie care preced analiza curentă, astfel încât să nu apară dificultăţi la capitolele următoare, considerându-se respectivele noţiuni sau teorii ca fiind cunoscute.
􀂾Teoria generală a economiei are un limbaj propriu concretizat în concepte, principii şi teorii specifice care, la prima vedere, par a fi denumiri complicate la lucruri de bun-simţ. În realitate, este bine să cunoaştem, pe baze ştiinţifice, interpretarea corectă a unui comportament economic de consumator sau producător, pentru a ne putea înţelege în interpretarea fenomenelor şi proceselor economice şi pentru a evita erorile care ar putea să apară la o înţelegere comună a realităţii.
􀂾Studiul economiei trebuie să se realizeze pas cu pas, cu includerea reţinerii conceptelor cheie, a tezelor şi teoriilor de referinţă pentru domeniul respectiv, a punctelor de vedere pro şi contra cu privire la o anumită teorie, folosindu-ne de analiza atentă a figurilor, graficelor, tabelelor statistice, casetelor inserate etc., care constituie instrumente utile în sprijinul demonstraţiei şi raţionamentului respectiv.
􀂾În studiul Economiei politice este esenţial să se pună un accent deosebit pe înţelegerea lucrurilor, să evităm pe cât posibil memorarea fără un suport logic corespunzător, astfel încât conceptele, teoriile şi principiile care formează substanţa ştiinţei despre viaţa economică reală să poată fi folosite pentru cunoaşterea pe baze ştiinţifice a acestui domeniu esenţial al societăţii, aflat sub dictatul limitării mijloacelor pentru realizarea ţelurilor individual-umane, dinainte stabilite.



CUVINTE-CHEIE
• Economie politică (Economics, Economie)
• Metoda logică
• Şcoala clasică de Economie Politică
• Eroarea de cauzalitate
• Lege economică
• Eroarea de compoziţie
• Relaţii cauzale în economie
• Modelarea economico-matematică
• Relaţii economice funcţionale
• Model economico-matematic
• Relaţie economică directă (pozitivă)
• Metoda statistică
• Relaţie economică indirectă (negativă)
• Principiul „Ceteris paribus”
• Relaţii de interdependenţă
• Teorie economică explicativă (pozitivă)
• Legături funcţionale
• Teorie economică normativă
• Variabilă endogenă (dependentă,)
• Sistemul ştiinţei economice
• Variabilă exogenă (independentă)
• Microeconomie
• Abstracţia ştiinţifică
• Macroeconomie
• Metoda inductivă
• Limitare
• Metoda deductivă
• Stimulente
• Metoda comparaţiei
• Schimb
• Metoda analogiei.
• Informaţie
• Ipoteza
• Distribuţie
• Metoda istorică.
• Neuroeconomie

ÎNTREBĂRI
􀂃În ce a constat prima interpretare dată Economiei politice?
􀂃Ce interpretare dădeau fiziocraţii legilor obiective ale societăţii omeneşti?
􀂃Când s-a format Economia politică drept ştiinţă?
􀂃În ce constă obiectul de studiu al Economiei ca ştiinţă socială?
􀂃Care sunt regulile fundamentale care se întâlnesc în economia societăţii omeneşti?
􀂃Cum se explică apariţia microeconomiei şi macroeconomiei?
􀂃De ce există un compromis între eficienţă şi echitate?
􀂃Daţi câte două exemple de legături directe şi legături indirecte.
􀂃În ce constă deosebirea dintre legile economice şi legile juridice?
􀂃De ce este nevoie de abordarea pozitivă şi abordarea normativă în ştiinţa economică?
􀂃Care sunt întrebările de bază ale ştiinţei economice?
􀂃Explicaţi interacţiunea dintre procesul de diferenţiere şi procesul de integrare în ştiinţa economică.
􀂃Care este interpretarea celor două valori fundamentale: raţionalitatea şi speranţa în evoluţia economiei societăţii omeneşti?
APLICAŢII
1. a apărut:
a) încă din antichitate;
b) odată cu şcoala clasică engleză;
c) odată cu marxismul;
d) în perioada mercantilismului;
e) după criza din 1929 - 1933.
2. Termenul de Economie politică a fost folosit pentru prima dată:
a) în anul 1815;
b) de către K. Marx;
c) în anul 1615, de J. M. Keynes;
d) de Antoine de Montchrestien;
e) în anul 1929.
3. Aprecierea că numai agricultura este o activitate productivă aparţine:
a) mercantiliştilor;
b) şcolii clasice de economie politică;
c) fiziocraţiolor;
d) marxismului;
e) lui J. M. Keynes.
4. Afirmaţia că „munca este tatăl avuţiei, iar natura este mama ei” a fost lansată de: a) K. Marx; b) W. Petty; c) Adam Smith; d) David Ricardo; e) J. B. Say.
5. Lucrarea Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei este scrisă de:
a) D. Ricardo;
b) K. Marx;
c) A. Smith;
d) W. Petty;
e) P.A. Samuelson.
6. Teoria debuşeelor a fost formulată de:
a) A. Smith;
b) J. B. Say;
c) K. Marx;
d) T. R. Malthus;
e) Aristotel.
7. Lucrarea Capitalul a fost scrisă de:
a) Menger;
b) Jevons;
c) Marx;
d) J. M. Keynes;
e) A. Smith.
8. De-a lungul timpului, ştiinţa economică a fost considerată ca o ştiinţă:
a) naturală;
b) comprehensivă;
c) socială;
d) politică;
e) cosmică.
9. În ştiinţa economică putem avea abordări:
a) pozitive;
b) normative;
c) microeconomice:
d) macroeconomice;
e) mondoeconomice.
10. În metodologia analizei economice:
a) raţionamentul inductiv se împleteşte cu cel deductiv;
b) logicul este istoricul „dezbrăcat” de întâmplător;
c) variabilele economice sunt de flux şi de stoc;
d) se folosesc numai variabilele economice endogene;
e) se foloseşte numai analiza calitativă.
11. Potrivit metodologiei analizei economice, modelul economic:
a) este echivalent cu o teorie economică;
b) ilustrează cantitativ relaţiile funcţionale în cadrul unei teorii;
c) este o aplicaţie a unei teorii, într-un context dat;
d) este o abstracţie explicativă pentru o realitate complexă;
e) este copierea identică a realităţii obiective.
12. În cadrul economiei întâlnim:
a) relaţii de acelaşi sens;
b) numai relaţii funcţionale liniare;
c) atât relaţii pozitive, cât şi relaţii negative;
d) numai variabile de flux;
e) numai relaţii funcţionale nonliniare.
13. Care din următoarele afirmaţii sunt considerate principii ale ştiinţei economice despre economie:
a) oamenii se confruntă cu alegerea;
b) costul unui bun este dat de şansa sacrificată;
c) standardele de viaţă sunt date de nivelurile de productivitate;
d) oamenii răspund la stimulente acţionând în concordanţă cu interesele lor;
e) specializarea, schimbul şi comerţul îi îmbogăţesc pe oameni.
14. Care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate:
a) o relaţie cauzală este o corelaţie;
b) nu orice corelaţie este o relaţie cauzală;
c) nu există prânz gratuit;
d) deciziile sunt un răspuns la stimulente;
e) alegerile înseamnă compromisuri.
15. Care din afirmaţiile de mai jos sunt false:
a) când facem schimburi cu alţii aria alegerilor se reduce;
b) facem compromisuri din cauza rarităţii resurselor;
c) în schimbul voluntar pe piaţă numai unii câştigă;
d) economia americană este o economie mixtă;
e) economia pozitivă se preocupă de „ceea ce ar trebui să fie”.
16. Stimulentul pentru a urma o facultate este determinat de:
a) creşterea salariilor persoanelor fără facultate;
b) scăderea dobânzii la creditele pentru plata studiilor;
c) poziţia în diviziunea socială a muncii;
d) sporirea veniturilor lucrătorilor cu studii superioare;
e) sporirea costurilor învăţământului.
17. Noua economie ce se prefigurează se referă:
a) numai la relaţia om-natură;
b) doar la relaţia om-societate;
c) atât la relaţiile om-natură, cât şi la cele om-om;
d) la schimbarea ţelurilor acţiunilor umane;
e) la compatibilizarea raţionalităţii şi speranţei – ca valori fundamentale.
18. Problemele economice izvorăsc din aceea că:
a) ţelurile sunt variate şi inegale ca importanţă;
b) mijloacele disponibile sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative;
c) timpul disponibil este limitat;
d) oamenii sunt obligaţi să producă ceea ce nu oferă gratuit natura;
e) viaţa este scurtă şi natura este „zgârcită”.
19. Economiştii se contrazic pentru că:
a) folosesc puncte de reper diferite;
b) nu reuşesc să înţeleagă amploarea ignoranţei lor;
c) au judecăţi de valoare diferite;
d) nu sunt clari în aprecierea consecinţelor pe termen scurt şi pe termen lung;
e) sunt oameni.
20. Ştiinţa economică are valoare atâta vreme cât ne ajută să:
a) să înţelegem ce se întâmplă şi de ce;
b) să prezicem ce va fi dacă...;
c) să rezolvăm conflictele dintre teorie şi practică;
d) să depăşim perioadele de criză ştiinţifică;
e) să îmbunătăţim şi abordarea normativă.


CAPITOLUL 2

2.1 Ce este economia?
2.2 Necesităţi, utilităţi, resurse şi factori de producţie
2.3 Limitare, opţiune, posibilităţi de producţie şi costul oportunităţii
2.4 Incertitudine şi risc în economie
2.5 Sistemul activităţii economice
De retinut

Dacă natura nu ar fi fost „zgârcită” cu omul, şi ar fi oferit tot ceea ce–şi doreşte, probabil că economia – ca formă de activitate umană – nu ar mai fi necesară. Cum „zgârcenia” naturii a fost, este şi va fi cauza cauzelor muncii – ca imperativ al vieţii trăite în societate – economia reprezintă dintotdeauna societatea aflată sub dictatul limitării şi sub zodia incertitudinilor vieţii ce urmează a fi trăită.

2.1 Ce este economia?
Concepută ca un ansamblu de activităţi interdependente, în cadrul cărora omul alege ce, cât şi cum să producă în vederea realizării scopurilor propuse, economia, împreună cu celelalte domenii ale vieţii sociale, exprimă, în timp şi spaţiu, o luptă permanentă a omului cu natura şi societatea din el, pentru a-şi acoperi nevoile de viaţă biologică şi socială, pentru a se adapta la mediul natural şi social în care munceşte ca să trăiască.
„Fără un astfel de sistem – afirma J.K. Galbraith – care să producă hrana, s-o prelucreze, s-o ambaleze şi s-o distribuie, care să fabrice stofe şi să confecţioneze îmbrăcăminte, care să construiască case şi să le mobileze, să asigure servicii medicale şi de învăţământ, să legifereze şi să menţină ordinea, să pregătească apărarea colectivităţii – viaţa ar fi grea”.
Economia a apărut şi se dezvoltă într-un proces continuu de valorizare, înfăptuit de om în mod conştient. Geneza şi evoluţia economiei reflectă modul în care indivizii reuşesc să coreleze trebuinţele lor nelimitate şi în continuă diversificare, cu resursele rare, dar cu întrebuinţări alternative. În faţa unor resurse relativ limitate, oamenii aleg să-şi folosească mijloacele de care dispun pentru a-şi acoperi trebuinţele, în condiţii date de timp şi spaţiu. În funcţie de vârstă, experienţă, educaţie credinţă, comunitate, mediu, familie etc., oamenii urmăresc să realizeze cele mai bune alegeri legate de viaţa şi munca lor în societate.
În acest proces al alegerii, fiecare om se află în tranziţie prin viaţă, cunoscând permanent satisfacţii şi insatisfacţii. Viaţa este o luptă neîncetată a omului cu principiile rarităţii, imposibilului şi necunoscutului, cu limitele libertăţii şi responsabilităţii, pentru a le transforma în elemente certe, posibile şi cunoscute ale vieţii de zi cu zi, pe care să le pună în slujba înfăptuirii ţelurilor propuse. Fiecărei alegeri i se asociază un anumit grad de risc şi anumite rezultate posibile.
În această luptă normală cu limitele existenţei noastre, Gabriel Liiceanu afirmă: „Progresul libertăţii în istoria omenirii nu este, de aceea, un progres înregistrat doar în combaterea limitelor exterioare impuse, ci, în primul rând, în cel al disputei cu limitele pe care ni le-a impus natura din noi şi care reprezintă lupta de-o viaţă a fiecăruia cu el însuşi”.
Pe un asemenea drum al tranziţiei prin viaţă, omul şi, în general, colectivitatea umană învaţă să se adapteze la mediul natural în care trăiesc, creându-şi un mediu de viaţă specific în care acţionează, producându-şi cele necesare existenţei. De aceea oamenii muncesc ca să trăiască bine şi nu trăiesc ca să muncească.
Acţiunea umană reprezintă forma concretă de manifestare a omului pentru a-şi produce cele necesare vieţii. Atunci când acţionează, oamenii îşi manifestă libertatea de a alege unde şi cum să-şi exercite efortul pentru a atinge satisfacţia bucuriei de a trăi.
Acţiunea umană este individuală, prin ţelul bucuriei fiecăruia, ca şi prin cunoaştere, prin specificul luptei cu propriile limite interioare, care îi conferă capacitatea de înţelegere şi de adaptare la schimbările şi exigenţele mediului în care trăieşte şi munceşte. Totodată, acţiunea umană este socială, prin interdependenţa ţelurilor oamenilor de a trăi mai bine în cadrul comunităţii, ca şi prin caracterul luptei cu principiul imposibilităţilor în construirea propriului proiect de viaţă, în condiţii de incertitudine4.
De aici rezultă două categorii de responsabilităţi ale acţiunii umane: o responsabilitate individuală a felului în care se răsfrânge libertatea de a alege ce trebuie să facem asupra propriului mod de a trăi şi o responsabilitate socială a modului în care se răsfrânge libertatea fiecăruia de a acţiona asupra libertăţilor de a alege ale celor ce se intercondiţionează, prin caracterul social al acţiunii umane. Aceste două forme ale responsabilităţii acţiunii umane trebuie să fie compatibile în timp şi spaţiu. De aceea, dezvoltarea şi împlinirea bunăstării umane individuale şi sociale sunt rodul responsabilităţilor curajului cu care ne asumăm libertăţile vieţii în cadrul comunităţii.

Fiecare acţiune umană, privită în unitatea funcţională a ţelurilor, mijloacelor, rezultatelor şi responsabilităţilor individuale şi sociale pe care le presupune, reprezintă activitatea umană propriu-zisă. Aceasta nu este altceva decât forma concret-istorică a libertăţii de a alege ce să facem pentru ca viaţa pe care o trăim – ca bun suprem – să fie normală din punct de vedere natural-social atât pentru fiecare individ, cât şi pentru socio-grupul, mai mare sau mai mic, din care inevitabil el face parte6.
Categoriile şi dimensiunile activităţilor umane sunt expresia directă a capacităţii fiecăruia şi a colectivităţilor, în ansamblu, de a depăşi propriile limite ale libertăţii de alegere, înţelegând ce este de făcut, cum şi când trebuie acţionat, pentru a împlini cât mai bine sensul tranziţiei noastre prin viaţă7.
Oamenii coexistă şi se succed la viaţă după o lege la fel de naturală ca şi legea gravitaţiei, astfel că principiul natural-social de apreciere a libertăţii de alegere a ceea ce trebuie făcut de fiecare este egalitatea şanselor generaţiilor de a se bucura de viaţă trăită.
Din acest punct de vedere, activităţile umane pot fi împărţite în normale şi anormale, în activităţi ce corespund sau nu corespund, prin ţelurile şi rezultatele lor, sensului natural de evoluţie a vieţii, principiului natural-social de apreciere a responsabilităţii libertăţii de alegere a ceea ce trebuie făcut.
Spre exemplu, activităţile umane care creează condiţiile reale pentru a se împlini bucuria de a trăi sunt normale, iar cele care introduc în realitatea fiecărei generaţii pericolul distrugerii acesteia sunt considerate anormale. În timp ce activităţile umane normale distrug creator, cele anormale distrug necreator, brusc sau treptat, egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţa care le este dată. Din această perspectivă, producerea pâinii este o activitate normală, în timp ce producerea bombei atomice este o activitate anormală .
Dacă avem în vedere funcţiile principale pe care trebuie să le îndeplinească rezultatele activităţii umane, atunci acestea ar putea fi împărţite în activităţi producătoare de bunuri materiale, de servicii, de bunuri informaţionale, culturale, educaţionale, sociale, spirituale, ecologice, cosmice etc.
Desigur, există şi alte criterii de apreciere a genurilor de activităţi umane. Între elementele de demarcaţie folosite, ca şi între diferitele tipuri de activitate umană există întrepătrundere, interdependenţe, ceea ce evidenţiază caracterul complex, dar şi imperfect, convenţional şi relativ al clasificărilor făcute.
O importanţă deosebită o are împărţirea activităţilor umane în activităţi practice şi activităţi teoretice. Activităţile practice reprezintă un raport între om şi natură în cadrul căruia oamenii adaptează, transformă şi produc bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor determinate de tranziţia lor prin viaţă.
Activităţile teoretice reprezintă tot un raport între om şi natură, în cadrul căruia se urmăreşte descoperirea şi formularea unor principii, teorii cu privire la legile universului şi lumii în care trăim, pe care le folosim pentru a obţine cele necesare aprofundării cunoaşterii de sine, a mediului natural şi cosmic în care existăm, înţelegerii lucrurilor care ne înconjoară.
Fiind două componente ale activităţii umane, activităţile practice şi cele teoretice au atât elemente definitorii, care le individualizează, cât şi linii de interferenţă şi de interdependenţă. După H. Picaré nu există nimic mai practic decât o teorie bună.
În condiţiile unor resurse relativ limitate, ansamblul activităţilor umane prin care se urmăreşte să se răspundă la întrebările ce să se producă, cât să se producă, cum să se producă şi pentru cine să se producă sunt cunoscute sub denumirea de activităţi economice. În cadrul acestora, se rezolvă problemele fundamentale legate de volumul, structura şi calitatea bunurilor ce trebuie produse, posibilităţile prezente şi viitoare de a produce – de cine, unde, când şi cu ce costuri – ca şi de modul în care ne ocupăm de distribuţia şi utilizarea finală a bunurilor pe care le-am produs, de asigurarea compatibilităţii mediului creat de om cu mediul microcosmosului în care trăim o experienţă spirituală unică (vezi figura 2.1).
Privită într-o viziune omogenă, activitatea economică, la scara unei colectivităţi, de sine stătătoare, poate fi segmentată în: producţia propriu-zisă de bunuri, distribuţia veniturilor pentru a se asigura concordanţa între nevoile oamenilor şi bunurile ce apar pe piaţă, schimbul acestora prin intermediul vânzării, cumpărării şi consumaţia, în calitate de sferă prin care „distrugem creator” rodul muncii noastre.

Prin intermediul activităţii economice, producem acele utilităţi de care avem nevoie pentru a ne satisface necesităţile de viaţă. Întrucât satisfacerea necesităţilor de viaţă ale oamenilor este un proces permanent, producţia de bunuri care să răspundă acestor exigenţe se desfăşoară continuu.
Bunurile sunt lucruri palpabile sau utilităţi nepalpabile care, fie satisfac trebuinţele de bază ale activităţii umane, fie acoperă nevoile superioare, spirituale ale oamenilor, împlinindu-le viaţa trăită în societate. Spre exemplu, hrana, îmbrăcăminte, locuinţa, mobila, cărţile, automobile etc. sunt bunuri la care momentul realizării satisfacţiei se identifică prin consumarea sau folosirea lor. Acestea sunt bunuri de consum. Sunt însă şi bunuri care nu aduc o satisfacţie personală directă consumatorilor, ca de exemplu un strung, o linie de montaj etc. Acestea se numesc bunuri de producţie (mijloace de producţie) şi fac parte din capitalul de producţie al oamenilor.
Serviciile sunt utilităţi nepalpabile care, fie satisfac direct nevoile personale ale oamenilor – servicii personale de consum – fie fac parte din organizarea şi desfăşurarea producţiei – servicii de producţie, în calitate de servicii comerciale: transportul, comerţul, băncile, comunicaţiile, asigurările etc.
În activitatea de producţie se folosesc bunurile de producţie şi serviciile comerciale pentru a crea utilităţi prin asigurarea unui flux continuu de bunuri de consum şi servicii personale.
Sub aspectul productiv, producţia este în mod nemijlocit şi consum, în sensul folosirii bunurilor şi serviciilor de producţie, în calitate de utilităţi de consum productive. Această identitate între producţie şi consum ne ajută să distingem consumul productiv de consumul propriu-zis al oamenilor, care este antiteza distructivă a producţiei

.
Figura 2.1 Esenţa activităţii economice
Între producţie şi consum are loc şi o mişcare mijlocitoare. Producţia mijloceşte consumul, formându-i bunurile produse subiectul pentru care ele reprezintă utilităţi. Pe baza acestor elemente, putem să concluzionăm că fără producţie nu există consum, dar nici fără consum nu există producţie, deoarece ar fi lipsită de scop.
Consumul creează producţia sub dublu aspect:
a) numai în cadrul consumului, bunul devine un produs util: o pereche de pantofi devine realmente pantofi abia atunci când este purtată; o casă nelocuită nu este de fapt o casă utilă. Spre deosebire de un lucru din natură, bunul devine produs real util abia în procesul consumului, deoarece produsul este rezultat al producţiei, numai ca obiect pentru subiectul activ, interesat;
b) consumând utilităţile create, consumul distruge producţia finalizând-o, creând necesitatea unei producţii noi, a unui ciclu fără sfârşit de producţie şi Activitatea de gospodărire, îndreptată spre satisfacerea nevoilor concretizate ale omului GOSPODĂRIREA = folosirea resurselor limitate pentru acoperirea nevoilor generale concretizare Nevoile concretizate, exprimate prin cererea efectivă pentru anumite bunuri determinate Purtătorii de foloase sunt oamenii şi lucrurile care produc efectele dorite pentru acoperirea nevoilor concrete ACTIVITATEA ECONOMICĂ= parte a activităţii sociale care se ocupă cu managementul resurselor limitate pentru a obţine maximum de utilitate (satisfacţie) în condiţii de incertitudine • Ce bunuri sunt necesare • În ce cantităţi sunt necesare • De ce calitate • Cu ce mijloace pot fi obţinute • După ce principii se împart bunurile limitate ECONOMIA= ansamblul activităţilor economice interdependente aflate sub „dictatura” limitării mijloacelor şi sub zodia incertitudinilor Unitatea dintre foloase şi purtătorii de foloase Problemele de bază ale activităţii economice consum. Consumul creează imboldul pentru producţie, fixând în mod ideal obiectul producţiei, ca imagine interioară, ca trebuinţă, ca mobil şi ca scop final.

Producţia creează consumul: furnizându-i obiectul; determinând modul de consumare şi trezind în consumator trebuinţa pentru produsul care urmează să fie creat.
Totodată, consumul generează capacitatea producătorului, trezind o trebuinţă care determină scopul. „Consumul desăvârşeşte actul producţiei, finisând produsul ca produs, absorbindu-l, distrugându-i forma de sine stătătoare, ridicând, prin nevoia de repetare, la rangul de iscusinţă capacitatea dezvoltată în primul act al producţiei, el este deci actul final prin care nu numai produsul devine produs, ci şi producătorul devine producător. Pe de altă parte, producţia generează consumul, creând modul determinat la consumului, iar apoi creând îndemnul de a consuma, însăşi capacitatea de a consuma o trebuinţă”.
Între producător şi produs se interpune distribuţia, repartiţia, care, prin intermediul unor legi sociale, determină partea ce revine fiecăruia din volumul bunurilor create. Prin intermediul activităţilor specifice repartiţiei, venitul se distribuie şi se redistribuie participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii, astfel încât bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost create, fiind acoperite de aceste venituri.
Producţia de bunuri presupune schimbul de activităţi şi capacităţi de a produce. Producţia, repartiţia, schimbul şi consumul reprezintă elemente distincte şi interdependente în cadrul unui circuit economic unic, continuu.
Activitatea economică, în orice timpuri şi împrejurări istorice, reprezintă străduinţa primordială a oamenilor, grija de a asigura existenţa şi perpetuarea speciei, satisfacerea unor nevoi vitale, de hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc. Odată satisfăcute aceste nevoi, se creează premisele pentru trecerea la împlinirea celorlalte nevoi: culturale, spirituale, politice etc., ale indivizilor şi colectivităţii în ansamblul ei (vezi figura 2.2).
Activitatea economică se află în interdependenţă cu activităţi ale căror rezultate satisfac nevoi spirituale, cum sunt: activităţile culturale, artistice, ştiinţifice, religioase etc. Pe de o parte, toate aceste activităţi umane au nevoie, pentru a se realiza, de mijloace materiale a căror producere se realizează în activitatea economică. De aceea, activitatea economică este implicată direct sau indirect în satisfacerea nevoilor societăţii, ea reprezentând fenomenul cel mai general în viaţa omenirii, este un joc deschis, neterminat.


Figura 2.2 Bunurile şi foloasele lor
Pe de altă parte, desfăşurarea celorlalte activităţi social-educaţionale, de sănătate, cultural-artistice, religioase, sportive etc., prin efectul de antrenare pe care îl produc asupra oamenilor, contribuie la formarea şi dezvoltarea comportamentelor necesare diminuării erorii acţiunii umane şi sporirii eficienţei activităţii economice.
În cadrul activităţii economice se pun două genuri de probleme: alegerea unui scop (ţel) care trebuie realizat în anumite condiţii, alegerea unor mijloace (tehnici) pentru a atinge scopul dinainte stabilit. Prima problemă conferă activităţii economice o finalitate, în timp ce a doua problemă determină raţionalitatea acestei finalităţi, prin folosirea tehnicii de producţie cea mai adecvată scopului propus şi restricţiilor impuse de raritatea resurselor folosite şi incertitudinile vieţii.
Economia a fost, este şi va fi prezentă în viaţa omenirii. Ca urmare a desfăşurării permanente a proceselor de cunoaştere şi înţelegere a vieţii naturale şi sociale, omenirea şi-a îmbunătăţit continuu mijloacele, a găsit noi alternative de folosire a resurselor limitate, şi-a diversificat acţiunile pentru atingerea ţelurilor. Din păcate, pe acest drum fără sfârşit au apărut, s-au dezvoltat şi diversificat şi activităţile generatoare de poluare, producătoare de arme de distrugere în masă care, nu numai că risipesc resurse limitate, dar şi pun în pericol evoluţia vieţii natural-umane la scară globală.
Progresele înregistrate în tehnologiile folosirii alternative a resurselor limitate, inclusiv în utilizarea timpului şi a spaţiului, ca factori de producţie, au determinat astăzi apariţia germenilor unui nou tip de economie.
Noua economie de care se vorbeşte astăzi, prin integrarea organică a cuceririlor tehnologiilor informaticii şi comunicării echivalează cu un nou mod de a produce şi distribui bunurile, care a revoluţionat viteza cu care se folosesc timpul şi spaţiul în lumea afacerilor de pretutindeni, încât restricţiile pe care le impuneau aceştia în combinarea factorilor de producţie s-au atenuat considerabil.
Noua economie, care se prefigurează astăzi, are la bază o revoluţie globală a vitezei cu care se folosesc timpul şi spaţiul în orice activitate economică.
Ca urmare a satisfacerii tot mai bune a unui ansamblu de nevoi care se amplifică şi se diversifică permanent, în condiţiile unor resurse limitate, s-a născut diviziunea muncii. Aceasta reprezintă procesul obiectiv de separare a diferitelor genuri de activităţi umane, în activităţi distincte, de sine stătătoare, dar interdependente. Creşterea şi diversificarea producţiei de bunuri şi sporirea eficienţei în utilizarea resurselor limitate sunt funcţii esenţiale ale diviziunii muncii. Acestea, în funcţie de dinamica nevoilor individuale şi sociale, conferă proceselor de diferenţiere şi autonomizare a activităţilor economice o permanenţă în viaţa economică.
Diviziunea muncii face posibilă specializarea activităţilor economice în segmente tot mai simple de activitate, pe operaţiuni de proces, de părţi şi subansamble de produse etc. şi, totodată, determină cooperarea activităţilor specializate, corespunzător logicii finalităţii rezultatelor economice şi exigenţelor raţionalităţii economice. Atât specializarea, cât şi cooperarea în activitatea economică evoluează sub imperiul tensiunii raportului dintre nevoi şi resurse, dintre eficienţa prezentă şi cea viitoare. Cu cât eficienţa activităţilor economice este mai mare, cu atât sunt mai mari posibilităţile de sporire şi diversificare a producţiei de bunuri materiale şi servicii, de dezvoltare a celorlalte activităţi sociale15.

2.2 Necesităţi, utilităţi, resurse şi factori de producţie
Primul element al limbajului economic cu care ne obişnuim, dar şi pe care trebuie să-l învăţăm este cuvântul utilitate. Aceasta înseamnă ceva care este folositor omului, în sensul că îi satisface trebuinţele sale de viaţă.
În sens economic, prin necesitate, nevoi, trebuinţe, înţelegem exigenţe umane, individuale sau colective, care trebuie satisfăcute în timp şi spaţiu, cu bunuri, pentru a asigura desfăşurarea normală a vieţii şi activităţii oamenilor. Setea, spre exemplu, defineşte o necesitate, o trebuinţă vitală, iar apa exprimă o anumită utilitate, deoarece ea este destinată să satisfacă această nevoie. Totodată, un pahar de apă nu are întotdeauna aceeaşi utilitate, deoarece se adresează unei trebuinţe care se manifestă cu intensitate diferită de la o persoană la alta şi, la aceeaşi persoană, de la o perioadă la alta. Privită prin prisma necesităţilor de bază, activitatea economică exprimă modul concret în care oamenii produc utilităţile cu care să-şi satisfacă aceste exigenţe normale ale vieţii (vezi figura 2.3).
În urma consumării utilităţilor, acestea încetează de a mai exista, fapt pentru care producerea lor continuă reprezintă o cerinţă firească a tranziţiei prin viaţă atât la nivel de individ, cât şi la cel de colectivitate umană.
Având în vedere că viaţa umană este o componentă a vieţii microcosmosului nostru, apare problema de a interpreta nevoile la scara întregii vieţi. Această viziune deschide abordarea nevoilor la scara astrului nostru ca nevoi ale aerului şi apei, ale plantelor şi animalelor, ale pădurilor, ale oamenilor etc. Privită ca întreg, viaţa natural-umană există şi se succede prin împlinirea nevoilor ce rezultă din exigenţele ciclurilor naturale specifice fiecărei forme, dar şi din interacţiunile fireşti în care acestea intră în timpul şi spaţiul coexistenţei şi evoluţiei lor .


Figura 2.3 Sistemul nevoilor din societate şi purtătorii acestora

Absolutizarea nevoilor vieţii umane în dauna celorlalte forme de viaţă naturală provoacă în timp distrugerea bazelor de existenţă a societăţii omeneşti ca urmare a prăbuşirii interdependenţelor ce asigură echilibrele funcţionalităţii microcosmosului nostru.
Apariţia poluării la scară globală, ca proces ce se desfăşoară continuu în timpul şi spaţiul existenţei noastre, reprezintă o agresiune a omului asupra constantelor vieţii natural-umane, ce pune în pericol înseşi bazele cosmice al interdependenţelor funcţionalităţii normale la scară globală.
Acoperirea nevoilor vieţii umane trebuie să se realizeze în strânsă interdependenţă cu asigurarea bazelor natural-ecologice pentru celelalte forme ale vieţii, fiecare exigenţă a vieţii natural-umane are importanţa sa în desfăşurarea normală a ciclurilor de viaţă la scara astrului nostru.
Satisfacerea trebuinţelor generează activitatea umană în care oamenii intră în relaţii cu mediul natural, într-un cadru social, ce presupune inevitabil şi relaţii de interese. În acest context, satisfacerea trebuinţelor reprezintă impulsul fundamental şi scopul final al activităţii umane, raţiunea de a fi a tuturor acţiunilor pe care oamenii le întreprind (vezi figura 2.4).
Tipologia trebuinţelor vizează împărţirea acestora după un ansamblu de criterii, ce exprimă unghiuri de abordare teoretico-practică.
Există mai multe clasificări ale trebuinţelor. Cunoaşterea locului şi rolului trebuinţelor în ansamblul activităţilor economice permite elaborarea unei strategii a ierarhizării lor, la nivel atât de individ, cât şi de sociogrup, de colectivitate umană, în general. Pe această bază, putem stabili trebuinţe de satisfăcut în primul rând, în al doilea rând, în al treilea rând etc. Desigur, o asemenea ierarhizare a trebuinţelor este privită din punctul de vedere al importanţei satisfacerii lor în existenţa şi evoluţia individului şi a sociogrupului din care acesta face parte.
În realitate, oamenii îşi satisfac, în acelaşi timp, trebuinţele de hrană, cât şi pe cele de transport, de îmbrăcăminte, de educaţie şi de credinţă etc. Întrucât trebuinţele sunt delimitate clar, individualizate specific şi, în acelaşi timp, se află într-un proces permanent de intercondiţionare, putem aprecia că există un sistem global al trebuinţelor, format din subsisteme, cu grade diferite de ierarhizare.
Mişcarea sistemului trebuinţelor şi a subsistemelor sale componente se realizează în baza unor reguli, principii sau legităţi ale trebuinţelor, dintre care: întreţinerea trebuinţelor, elasticitatea trebuinţelor, substituirea trebuinţelor, creşterea şi diversificarea trebuinţelor .






Figura 2.4 Procesul de transformare a nevoilor neconcretizate în nevoi concretizate şi cerere efectivă pe piaţă pentru anumite bunuri
a) Întreţinerea trebuinţelor este expresia pluridimensiunii vieţii umane, care aşază cauzalitatea şi funcţionalitatea, scopul şi mijloacele acţiunii umane într-un ansamblu coerent, imposibil de structurat, fără a pune în pericol existenţa sociogrupului, a vieţii în general.
b) Elasticitatea trebuinţelor exprimă forma concretă de manifestare în timp şi spaţiu a diferitelor trebuinţe sub influenţa conjugată a factorilor care le determină, în cadrul unor limite de variaţie, dimensionate sub aspect natural-social. În mişcarea lor, intensitatea cu care se manifestă trebuinţele descreşte până la saturaţie când respectiva nevoie este satisfăcută continuu, exprimând de fapt existenţa unei conexiuni esenţiale între gradul de satisfacere a trebuinţelor şi modul de folosire a bunurilor, cunoscută sub denumirea de legea saturării trebuinţelor sau legea intensităţii descrescânde a trebuinţelor. Legea saturării nevoilor exprimă faptul că orice nevoie este saturabilă, satisfacerea continuă a unei nevoi este urmată de descreşterea intensităţii cu care ea se manifestă şi nevoia se sfârşeşte prin a se stinge.
c) Substituirea trebuinţelor este expresia complementarităţii şi concurenţei lor, fapt ce înseamnă că o trebuinţă poate suprima manifestarea alteia sau o poate înlocui. Substituirea trebuinţelor nu trebuie confundată cu substituirea bunurilor folosite pentru satisfacerea lor. Cunoaşterea legii substituirii trebuinţelor reprezintă un act de siguranţă pentru consumator, în anumite condiţii de adaptare la mediul în care trăieşte.
d) Creşterea şi diversificarea trebuinţelor, expresii directe ale evoluţiei omului, ale dezvoltării economico-sociale, reprezintă forma concret istorică pe care o îmbracă ansamblul activităţilor umane în prezent şi, mai ales, în perspectivă.
În cadrul acestor reguli de mişcare, trebuinţele omului au o serie de trăsături, dintre care evidenţiem următoarele: sunt nelimitate ca număr; sunt limitate în capacitate, ceea ce înseamnă că satisfacerea unei nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un anumit bun; sunt concurente, în sensul că o nevoie nu poate să se dezvolte decât în detrimentul celorlalte; sunt complementare, în sensul că satisfacerea unei nevoi atrage necesitatea satisfacerii altora; sunt multiple şi diverse; sunt condiţionate obiectiv şi subiectiv.
Exprimarea concretă a nevoilor este un proces complex, rezultat al acţiunii conjugate a unui ansamblu de factori ce ţin de mediul natural al vieţii umane şi de mediul creat de om (vezi figura 2.5).


Figura 2.5 Determinarea nevoilor exprimate concret
Studiul trebuinţelor ajută la înţelegerea motivaţiei acţiunilor umane, la aprecierea finalităţii lor, ca şi la fundamentarea mecanismelor economice pentru încurajarea manifestării la alegere liberă, în cadrul activităţilor ce urmează a fi întreprinse. De asemenea, studierea nevoilor economice constituie un element important pentru înţelegerea intereselor economice16.
În sens larg, interesul exprimă o formă ale oamenilor ce asigură plăcerea de a trăi în cadrul unei anumite colectivităţi.
În raport cu baza obiectivă care le generează – trebuinţele tranziţiei prin viaţă – interesele oamenilor se exprimă sub o multitudine de forme, expresii ale unor criterii de delimitare şi de definire a conţinutului lor.
În cadrul sistemului de interese, se detaşează ca importanţă interesul economic, expresie directă de manifestare iniţială a trebuinţelor economice.
Purtătorii intereselor economice sunt indivizii – pentru satisfacerea trebuinţelor de viaţă; sociogrupurile – pentru satisfacerea trebuinţelor ce le motivează acţiunea umană; naţiunea – pentru satisfacerea trebuinţelor generale, comune, legate de desfăşurarea vieţii în siguranţă şi pace; comunităţile internaţionale – legate de unitatea intereselor care le asigură coreziunea şi stabilitatea etc.
Cunoaşterea şi înţelegerea intereselor economice şi a raportului dintre ele constituie un fapt important pentru punerea lor în funcţiune, pentru armonizarea lor, folosind cele mai adecvate pârghii economice şi financiare. După Dionisie Pop Marţian, „interesele sunt acele elemente care pun în mişcare societatea. Ele sunt osia în jurul căreia se întoarce toată activitatea ei”.
Există mai multe criterii de clasificare a intereselor. Dintre acestea, pe prim plan se situează gruparea intereselor după subiecţii la care ele se referă:
a) interese individuale (personale), ce se manifestă la nivelul fiecărui individ, în legătură cu satisfacerea trebuinţelor de viaţă natural-socială;
b) interese de grup, ce exprimă mobiluri comune generate de satisfacerea trebuinţelor de viaţă şi activitate la nivelul de sociogrup (familie, firmă, localităţi urbane sau rurale etc.);
c) interese generale, determinate de mobiluri comune ale vieţii şi activităţii oamenilor, constituiţi în minorităţi naţionale, popoare, inclusiv regiuni geopolitice sau geoeconomice rezultate din convieţuirea şi cooperarea în cadrul aceluiaşi teritoriu (continent) sau din integrarea comună a activităţilor – de exemplu UE etc .
În raport cu natura trebuinţelor pe care le exprimă, interesele pot fi: economice, sociale, culturale, politice, religioase etc. Fiecare dintre aceste categorii de interese se regăseşte în cadrul celor individuale, de grup şi generale, într-o permanentă interacţiune.
După intensitatea trebuinţelor ce se manifestă în timp, interesele pot fi: mediate (curente), pe termen scurt, mijlociu şi pe termen lung sau de perspectivă. Spre exemplu, interesele individuale pot fi economice, sociale, religioase etc., dar şi imediate sau de perspectivă.
De asemenea, după spaţiul de manifestare a trebuinţelor, deosebim interese locale, regionale, naţionale, internaţionale, interregionale, mondiale, la scara întregii planete. Indiferent de criteriile care stau la baza clasificării intereselor, acestea au, în substanţa lor, nevoile indivizilor atât ca fiinţe biologice, naturale, cât şi ca fiinţe sociale, ce trăiesc în anumite localităţi, ţări, continente etc. ce trebuie satisfăcute.
Cunoaşterea şi înţelegerea intereselor, indiferent de natura lor, poate să devină un factor de progres, atât pentru individ, cât şi pentru sociogrup – mic, mijlociu sau mare – dacă ajung să descopere, să formuleze şi să orienteze soluţionarea contradicţiilor, care sunt proprii fiecărei categorii de interese18.
Apariţia unor externalităţi negative în evoluţia vieţii natural-umane şi sociale, cum ar fi poluarea, sărăcirea populaţiei etc., pune problema conştientizării indivizilor şi a comunităţilor, a instituţiilor democratice ce gestionează treburile generale, de necesitatea de a depista cauzele unor asemenea fenomene nedorite, de a lupta individual şi social cu ele şi cu consecinţele pe care le generează în timp şi spaţiu.
Interesele pentru prevenirea şi diminuarea poluării şi sărăciei trebuie să fie individuale, dar şi sociale, mecanismele de punere în funcţiune a lor trebuie să aibă un cadru instituţional adecvat specificităţii acestora.
În vederea punerii în funcţiune a intereselor şi satisfacerii trebuinţelor pe care le exprimă, se declanşează diferitele genuri de activitate umană. În afara unor scopuri dinainte formulate şi a unor mecanisme care să favorizeze cele mai bune alegeri, orice activitate umană îşi are premisele de înfăptuire în existenţa unor resurse specifice care urmează să se combine ca volum, structură şi calitate, potrivit unei anumite diviziuni a muncii (vezi figura 2.6) .


Figura 2.6 Modalităţi de obţinere a bunurilor
Resursele reprezintă potenţialul natural-uman, spiritual-cultural, material, financiar, ştiinţifico-tehnic, informaţional şi politic de care dispune societatea la un moment dat, în calitate de posibilităţi, condiţii şi premise de desfăşurare a unor activităţi.
În cadrul resurselor pe care omul le poate folosi pentru a-şi satisface trebuinţele de viaţă, mediul natural reprezintă cel dintâi izvor. Resursele naturale, împreună cu cele demografice, formează resursele originare sau primare ale vieţii şi activităţii umane.
Activitatea umană este cea care desprinde resursele naturale din mediul lor şi produce resurse, cunoscute sub denumirea de resurse derivate; dintre acestea, unele reintră în activitatea umană, altele satisfac direct nevoile de viaţă ale oamenilor.
În cea mai generală clasificare, întâlnim resurse natural-materiale, umane şi informaţionale. În cadrul resurselor natural-materiale includem resursele naturale originare (primare) şi resursele materiale derivate (echipamente de producţie, tehnologii de fabricaţie, stocurile de materii prime, energie, infrastructura economiei etc.).
Resursele umane cuprind oamenii cu capacitatea lor fizice, biologică, intelectuală şi educaţională, în măsură a fi disponibili pentru activităţile ce urmează să se desfăşoare.
Resursele informaţionale sunt produsul final al activităţii de analiză şi cercetare ştiinţifică şi se concretizează în descoperirile apte de a se transforma în cadrul activităţii umane în noi resurse, pentru a produce sau pentru a fi consumate de oameni.
Ca urmare a creşterii şi diversificării continue a nevoilor şi sub impulsul satisfacerii lor cât mai bine, omenirea a progresat neîntrerupt în direcţia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în activitatea umană, sporirii gradului de valorificare a acestora.
Deşi resursele, ca volum şi structură, au sporit şi s-au diversificat continuu, în interacţiunea normală şi dinamică cu exigenţele cantitative, structurale şi calitative ale nevoilor, ele sunt considerate de ştiinţa economică ca fiind relativ limitate, adică insuficiente în raport cu nevoile. De aceea, raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei şi se exprimă sub forma legii rarităţii resurselor. Cu cât este mai puternică intensitatea acţiunii legii rarităţii resurselor, cu atât este mai durabil principiul raţionalizării utilizării resurselor în activitatea umană în general, în cea economică în special.
De aici rezultă că raritatea şi raţionalitatea în economie reprezintă două reguli (principii, legi) generale în virtutea cărora alegerea, dintre multiplele variante de folosire a resurselor, trebuie să asigure fie producerea de bunuri necesare nevoilor sociale cu un consum minim de resurse, fie obţinerea celei mai mari producţii posibile cu resursele atrase în circuitul economic. Pe această bază, ştiinţa economică consideră că problema fundamentală a economiei se poate rezuma la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă bunurile economice, în condiţiile unor resurse rare şi ale protecţiei mediului natural (vezi figura 2.7).

Pentru a produce bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor, resursele sunt atrase şi utilizate în cadrul activităţii economice. Prin urmare, resursele apar, atât ca stocuri, ca existent la un moment dat, cât şi ca fluxuri – elemente atrase şi utilizate în activitatea economică, într-o anumită perioadă determinată de timp.
La nivelul unei ţări, resursele stoc, privite ca totalitate a resurselor natural-materiale, umane, informaţionale, spirituale de care dispune un popor, formează avuţia naţională. Sursa componentelor avuţiei naţionale se află în natură şi în munca depusă, în decursul timpului, de oameni.
În viziunea modernă, cea mai cuprinzătoare, avuţia naţională include: resursele naturale ale solului şi subsolului cunoscute, utilizabile şi utilizate; resursele de muncă; bunurile materiale acumulate, adică aparatul tehnic de producţie, resursele informaţionale şi spiritual-culturale.
Acele resurse ale avuţiei naţionale ce pot fi atrase sau care deja sunt în activitatea economică reprezintă potenţialul economic al unei ţări. Gradul de utilizare a potenţialului economic depinde de fazele ciclului economic, de capacitatea de absorbţie a pieţei interne şi externe, de competitivitatea tehnologică a aparatului de producţie, de capacitatea capitalului uman de a distruge creator etc.
Sunt considerate factori de producţie acele resurse disponibile care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică. Factorii de producţie apar ca fluxuri de resurse atrase şi utilizate pentru serviciile pe care le asigură activităţii economice. Ştiinţa economică apreciază că, iniţial, au fost doi factori de producţie natura şi munca, aceştia fiind denumiţi factori primari (originari). Mai târziu, ca urmare a dezvoltării economice, a apărut un nou factor de producţie – capitalul, considerat derivate.
Astăzi, ştiinţa economică afirmă că factorii de producţie au evoluat după regulile multiplicării şi diversificării, sub impulsul exigenţelor pe care le dezvoltă raritatea şi raţionalitatea. Ca urmare a transformărilor radicale, revoluţionare care s-au produs în ştiinţă şi tehnică, tot mai mulţi specialişti sunt de părere că, în activitatea economică, a apărut o categorie nouă, modernă de factori de producţie şi anume neofactorii, din care fac parte: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, managementul şi marketingul, educaţia producătorului şi consumatorului etc.


Figura 2.7 Esenţa comportamentului economic raţional

2.3 Limitare, opţiune, posibilităţi de producţie şi costul oportunităţii
Indiferent de cât de mult producem, nu vom putea satisface toate necesităţile oamenilor, întrucât acestea cresc şi se diversifică continuu, odată cu progresele vieţii şi activităţii. De aici şi definiţia dată Economiei, de către lordul Robbins, ca ştiinţă „care studiază comportarea umană ca o relaţie între scopuri şi posibilităţi, acestea din urmă fiind limitate şi având mai multe întrebuinţări”20.
Întrucât utilităţile care pot fi create sunt limitate în raport cu necesităţile oamenilor, înseamnă că, întotdeauna, trebuie să facem o anumită alegere în legătură cu ce să producem şi în ce cantităţi.
Libertatea noastră de alegere este oarecum deteriorată de către influenţele care acţionează pentru a ne convinge să optăm într-un alt mod decât cel pe care l-am simţi natural. Spre exemplu, reclama, fie că este inofensivă, fie că este persuasivă, poate influenţa alegerea noastră în calitate de cumpărător de pe piaţă. Ca atare, acolo unde există o economie bazată pe libera iniţiativă, opţiunile oamenilor produc efecte prin intermediul pieţei.
Dat fiind faptul că resursele sunt limitate, atunci când facem o anumită opţiune suntem puşi în situaţia de a renunţa la alte alternative. Apare, în toate aceste cazuri, „costul oportunităţii” sau „costul alternativ”, care exprimă costul unui bun nu în bani, ci în funcţie de alternativa cea mai valoroasă la care trebuie să se renunţe pentru a obţine respectivul bun, în condiţiile în care resursele de care dispunem, sunt date, limitate. De aceea, se mai numeşte şi costul şansei (sacrificate).
Mărimea costului oportunităţii este egală cu avantajul oferit de cea mai bună dintre alternativele la care se renunţă. Desigur, atunci când alegem o anumită alternativă, nu vom şti niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ales o altă cale de urmat, dacă resursele folosite ar fi dat o mai mare satisfacţie, în condiţiile în care ar fi fost folosite în alte moduri.

Există, aşadar, un cost palpabil, de regulă monetar şi un cost de oportunitate. În sens obişnuit, comun, costul exprimă cantitatea de bani pe care trebuie să o dăm pentru a obţine o marfă, un bun material sau un serviciu. Atunci când vrem să facem opţiuni, trebuie să avem alternative dintre care să alegem. Spre exemplu, atunci când o gospodină alege să aniverseze pe cineva din familie, trebuie să economisească bani de la mesele anterioare, astfel încât costul adevărat al aniversării este reducerea plăcerii pentru mesele obişnuite.
În condiţiile unor resurse limitate, oamenii, în calitate de producători şi consumatori, trebuie să ia o serie de decizii referitoare la volumul, structura şi calitatea bunurilor ce trebuie produse pentru a-şi îmbunătăţi poziţia lor economică, sau referitoare la obţinerea acelor bunuri care să le asigura maximum de satisfacţie în raport cu veniturile băneşti de care dispun.
În calitate de producători şi consumatori, oamenii intră în viaţa economică folosindu-se de resurse limitate pentru a-şi maximiza fie poziţia economică, fie gradul de satisfacere a trebuinţelor. Activitatea economică apare, în acest fel, ca un ansamblu de decizii, în care oamenii analizează, compară şi aleg, din mai multe alternative posibile, pe una în care cred cel mai mult. Deciziile pe care le iau oamenii, prin alegerea lor, atât în calitate de producători, cât şi de consumatori, sunt interdependente şi generează întotdeauna, datorită unei baze comune (resurse limitate şi nevoi limitate), o serie de renunţări. Prin urmare, nu există câştig fără pierdere, fără renunţare.
Prin raportarea efectului pierdut la cel care se obţine sau a cantităţii din bunul la care se renunţă (-ΔX) la cantitatea de bunuri din care se doreşte (+ΔY), se obţine costul oportunităţii (Co).
Co = -ΔX/- ΔY
O asemenea problemă poate să apară în următoarele situaţii:
⇒ când se ia hotărârea de a produce bunul A, renunţându-se la producerea bunului B, deoarece resursele sunt limitate;
⇒ când se ia hotărârea de a fi satisfăcută trebuinţa X, renunţându-se la satisfacerea trebuinţei Y, deoarece veniturile sunt limitate;

⇒ când resursele economice existente se folosesc pentru producerea bunurilor A şi B, sporirea cantităţii bunurilor produse din A presupune reducerea cantităţii bunurilor obţinute din B;

⇒ când venitul disponibil este folosit pentru satisfacerea trebuinţelor X şi Y, sporirea gradului de satisfacere a trebuinţei X generează, automat, diminuarea gradului de satisfacere a trebuinţei Y.

Pe baza acestor elemente, putem sintetiza că, în condiţiile unor resurse limitate, decizia de a produce sau consuma ceva generează inevitabil renunţarea la a produce sau consuma altceva. Această renunţare este un cost real, adevărat, al fiecărei alegeri, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate, un cost relativ deoarece măsoară câştigul prin pierdere. Existenţa costului oportunităţii nu înseamnă doar acceptarea unui sacrificiu legat de nesatisfacerea altor trebuinţe, ci şi faptul că satisfacerea nu se realizează la un nivel optim în cadrul tuturor alternativelor disponibile (vezi şi figura 2.8).


Figura 2.8 Alegerea, în condiţiile unor resurse limitate

Cunoaşterea costului oportunităţii are o importanţă deosebită în alegerile pe care le facem în activitatea economică, în calitate de consumatori sau de producători.

􀂾Exemplu:
Un cetăţean, cu o sumă de bani de 1000 de lei, doreşte să cumpere bunurile P şi C. Dacă presupunem că preţul bunului P este de 50 de lei, iar preţul bunului C real, adevărat, al fiecărei alegeri, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate, un cost este de 100 de lei unitatea, atunci putem avea următoarele variante de alegere (vezi tabelul 2.1).

Tabelul 2.1
Variante de alegere Bunul P Bunul C Costul oportunităţii
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11 0
2
4
6
8
10
12
14
16
18
20 10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
0 0
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2

Pentru a obţine două unităţi din bunul P, cetăţeanul trebuie să renunţe la o unitate din C. Pentru a cumpăra 20 de unităţi din bunul P, trebuie să renunţe integral la cumpărarea bunului C. Observăm că alegerea cetăţeanului de a cumpăra câte o unitate din bunul P generează un cost al oportunităţii (al alegerii, al şanselor sacrificate) egal cu ½ în fiecare din alegerile pe care le face (vezi figura 2.9).


Figura 2.9 Alegerea şi costul oportunităţii

Toate punctele de pe dreapta AB reprezintă combinaţii posibile pentru alegerea cetăţeanului, care au acelaşi cost al oportunităţii.
Dacă alegem o combinaţie H, în interiorul suprafeţei OAB, reprezentată de coordonatele 5C şi 6P, observăm că cetăţeanul ar cheltui 500 de lei şi, respectiv 300 de lei, ceea ce fac în total 800 de lei, sub dorinţa sa de a-şi cheltui întreaga sumă, neputând obţine satisfacţie maximă posibilă la venitul de care dispune. O asemenea alternativă nu poate fi luată în seamă.
Dacă alegem combinaţia Z, din afara dreptei AB, de dimensiunile 8C şi 12P, observăm că el ar trebuie să cheltuiască 800 de lei, plus 600 de lei, adică 1400 lei, ceea ce depăşeşte venitul disponibil. Asemenea variantă nu este posibilă.
În domeniul producţiei, costul oportunităţii unei unităţi de produs ce se doreşte să se obţină în plus, în condiţiile unor resurse date (ca volum şi eficienţă), se exprimă prin cantitatea la care se renunţă dintr-un alt bun şi se poate ilustra cu ajutorul curbei transformării producţiei sau frontierei posibilităţilor de producţie (FPP). FPP exprimă producţiile alternative din două bunuri atunci când resursele existente sunt utilizate integral şi cu eficienţă normală.
Să presupunem că un fermier are o suprafaţă arabilă pe care o poate folosi pentru a obţine grâu şi/sau porumb. De asemenea, mai presupunem că o tonă de grâu are acelaşi preţ de vânzare ca o tonă de porumb, adică de 1000 de lei. În tabelul 2.2 avem alternativele posibile de a produce ale fermierului respectiv în funcţie de o anumită suprafaţă de teren care este dată, de randamentele agricole de la cele două culturi şi de preţurile de pe piaţă.








Combinaţiile posibile
Tabelul 2.2
Variante Porumb
(tone) Grâu
(tone) Costul oportunităţii unei tone de porumb
1
2
3
4 0
12
16
20 40
28
20
0 0
1 tonă grâu
2 tone grâu
5 tone grâu

Costul oportunităţii unei tone de porumb este, în varianta a 2-a, 1 tonă de grâu (-12 t grâu/12 t porumb), în varianta a 3-a, 2 tone de grâu (-8 t grâu/4 t porumb), iar în varianta a 4-a, 5 tone de grâu (-20 t grâu/4 t porumb) (vezi şi figura 2.10). Ţinând seama de preţul de piaţă al unei tone de grâu, costul de oportunitate al unei tone de porumb este de 1000 de lei, în varianta a 2-a, 2000 de lei, în varianta a 3-a şi de 5000 de lei, în varianta a 4-a.
Din analiza posibilităţilor de producţie pentru cele două produse se desprind următoarele concluzii, având caracter de generalitate:
⇒ fiecare punct de pe curba frontierei posibilităţilor de producţie exprimă o variantă posibilă în cadrul căreia resursele disponibile sunt utilizate complet şi cu eficienţă normală pentru timpul istoric dat;
⇒ pe frontiera posibilităţilor de producţie putem avea o infinitate de variante de combinare;

⇒ pentru orice punct din interiorul frontierei posibilităţilor de producţie (de exemplu 5) se desemnează o situaţie posibilă, dar în condiţiile subutilizării resurselor economice sau/şi folosirii lor ineficiente;


Figura 2.10 – Frontiera posibilităţilor de producţie (curba transformării)

⇒ pentru orice punct din exteriorul frontierei posibilităţilor de producţie (de exemplu 6) nu se poate înregistra o combinaţie posibilă în prezent, cu resursele economice şi cu eficienţa de care dispunem. Aceasta devine posibilă numai dacă sporeşte volumul resurselor economice sau creşte nivelul eficienţei lor economice, sau dacă se realizează ambele căi;
⇒ odată cu creşterea cantităţii dintr-un anumit bun, costul oportunităţii fiecărei unităţi suplimentare din acest bun are o tendinţă de creştere, relaţie cunoscută sub denumirea de legea creşterii costurilor relative.
Această tendinţă legică se exprimă prin aceea că resursele economice prin natura lor au un anumit grad de specializare. Astfel, unele se folosesc pentru producerea bunurilor de consum, iar altele pentru producerea bunurilor de producţie etc. La un anumit punct de pe frontiera posibilităţilor de producţie, dacă se doreşte să se producă o cantitate din ce în ce mai mare de bunuri de consum, va trebui să se renunţe la o cantitate de bunuri de producţie tot mai mare. În acest caz, lipsa bunurilor de capital tehnic va reduce posibilităţile economiei de a produce mai mult în viitor, inclusiv bunuri de consum.

De asemenea, la un nivel dat al tehnologiei de producţie, tendinţa de creştere a costului oportunităţilor este şi rezultatul faptului că producţia adiţională, ce se obţine la fiecare unitate suplimentară dintr-o anumită resursă economică utilizată, are tendinţa de reducere, tendinţă cunoscută sub denumirea de legea productivităţii marginale descrescânde.
Având în vedere că nevoile cresc şi se diversifică permanent, iar resursele economice şi eficiente utilizării lor se află întotdeauna sub presiunea exigenţelor acestora, deplasarea spre dreapta a curbei posibilităţilor de producţie presupune:
- sporirea şi diversificarea ofertei de resurse economice, îndeosebi a capitalului tehnic (de producţie) care potenţează acţiunea şi combinarea tuturor factorilor de producţie, generează creşterea producţiei prin noi alternative, îndeosebi cu caracter extensiv;
- ameliorarea calităţii intrărilor de factori de producţie prin îmbunătăţirea calificării forţei de muncă, performanţelor capitalului tehnic, promovarea managementului şi marketingului modern etc.;
- introducerea progresului tehnic şi informaţional pentru creşterea productivităţii factorilor de producţie utilizaţi şi îmbunătăţirea performanţelor bunurilor economice, pentru economisirea relativă a resurselor economice consumate şi ameliorarea compatibilităţii mediului creat de om cu mediul natural.
În balanţa frontierei posibilităţilor de producţie, deplasarea spre dreapta a curbei posibilităţilor de producţie se poate realiza pe cale extensivă sau intensivă. În primal caz, îmbunătăţirea alternativelor de combinare şi sporirea producţiei se realizează cu deosebire pe seama modificării ofertei de resurse economice, în timp ce, în al doilea caz, creşterea producţiei şi diversificarea ei sunt rezultatul accentuării influenţei progresului calitativ al factorilor de producţie utilizaţi, sporirii productivităţii şi eficienţei economice în general.


2.4 Incertitudine şi risc în economie
În economie, cele două subsisteme, al necesităţilor şi al resurselor, se află într-o permanentă modificare şi intercondiţionare, sub influenţa conjugată a unor factori. În aceste condiţii, probabilitatea de a se produce un anumit fenomen sau proces economic este un număr cuprins între 0 şi 1, ceea ce înseamnă că putem avea atât evenimente certe, cât şi evenimente incerte.
În timp ce certitudinea este expresia producerii cu precizie a evenimentelor respective, în orizontul de timp anticipat, incertitudinea este o formă probabilă de producere a unor fenomene sau procese.
În economiile care produc utilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor, în condiţii de liberă iniţiativă, este imposibil să se cunoască toate efectele de către cei ce iau decizii, astfel că agenţii economici acţionează întodeauna în situaţii de incertitudine. În aceste condiţii, incertitudinea este expresia caracterului incomplet, aproximativ, al al informaţiilor cu privire la factorii de influenţă conjugată şi la consecinţele acţiunii lor în timp şi spaţiu. Aceasta înseamnă că cine acţionează în condiţii de incertirudine se supune riscurilor de a nu realiza integral ceea ce şi-a propus. O acţiune economică este nesigură şi, deci, riscantă atunci când efectele ei pot îmbrăca mai multe forme, fără să se cunoscă probabilitatea realizării fiecăreia. În timp ce incertitudinea este sursa potenţială a riscului, riscul este forma concretă pe care o îmbracă pierderile în afaceri.
În raport cu precizia de a fi prevăzute şi acoperite, deosebim două categorii de riscuri: riscuri asigurabile şi riscuri neasigurabile.
Riscurile asigurabile le constituie acea categorie de întâmplări prevăzute cu precizie rezonabilă, ca urmare a existenţei unor informaţii acumulate în timp cu privire la producerea faptelor respective, care pot fi prelucrate şi interpretate şi, de aceea, pentru această categorie există posibilitatea asigurării. Spre exemplu, şansele de a se produce o furtună cu grindină care ar putea distruge o recoltă pot fi prevăzute cu o precizie considerabilă, pe baza unor date statistice înregistrate un timp îndelungat.
Riscurile neasigurabile le constituie acele categorii de riscuri care nu pot fi acoperite prin asigurări, deoarece ele nu pot fi analizate şi prognosticate prin calcul statistic. Spre exemplu, probabilitatea ca cineva să se dovedească a fi un bun om de afaceri, sau ca mobila pe care o producem să se dovedească a fi foarte solicitată etc. Întrucât nu există o evidenţă statistică acumulată pentru asemenea gen de acţiuni economice, nu se poate prevedea probabilitatea ca astfel de evenimente să se producă.

În aceste condiţii, riscurile pe care le generează incertitudinile respective nu sunt acoperite prin asigurări, ci sunt suportate de către întreprinzător.
În economia de piaţă, riscurile apar sub trei forme principale:
a) Riscurile determinate de incertitudini în condiţiile de piaţă concurenţială, care-l pun pe întreprinzător în situaţia de a nu putea fi pe deplin convins că produsul său se va vinde. Chiar şi atunci când cererea este extrem de probabilă, ea nu este niciodată sigură; gusturile publicului şi moda sunt imprevizibile, iar cererea pentru numeroase bunuri de piaţă, referitoare la mărimea şi structura populaţie, nivelul şi distribuţia veniturilor, gusturilor şi cerinţele oamenilor etc., determină existenţa unor riscuri dificil de prevăzut, controlat, estimat şi asigurat.
Pentru a diminua acest gen de riscuri, este necesară o bună cercetare a pieţei, care să anticipeze cât mai realist cererea şi să-l informeze pe întreprinzător în legătură cu numeroasele influenţe care acţionează pe piaţă;
b) Riscuri determinate de incertitudini datorate schimbărilor în tehnologiile de producţie şi în modul de manifestare a produselor rivale, cunoscute şi ca riscuri de învechire. Acestea poartă cu ele efectele imprevizibile ale uzurii morale, apariţiei de materiale noi, proiecte şi sisteme de producţie etc. Prin apariţia spontană a tehnicilor noi, care îmbogăţesc metodele de producţie a noilor materiale cu mare rezistenţă la rupere, la căldură, cu proprietăţi adezive mai bune etc., se pun bazele multor incertitudini, nelinişti cu privire la siguranţa afacerilor deja începute, a locurilor de muncă, a poziţiei obţinute pe o anumită piaţă etc.;
c) Riscuri determinate de incertitudini politice, financiare şi juridice. Acestea pun în pericol o serie de contracte de afaceri ca urmare a izbucnirii războaielor, a declarării legale a unor produse şi servicii, a neacordării permisiunii de a importa capital sau de a cumpăra valută străină, a unor manifestări de dezordine socială sau greve etc.
Aceste riscuri sunt rezultatul unor schimbări care pot să apară în condiţiile de piaţă, în procesele de producţie sau în instituţia politică a unei ţări etc. Ele nu pot fi prevăzute şi controlate, estimate şi asigurate, constituind o sursă potenţială de profit. Compensaţia pentru suportarea acestor riscuri o constituie de fapt profitul. De aici rezultă şi teza că la risc mare profit mare, la risc mic profit mic, cine nu riscă nu câştigă. Spre deosebire de rentă, dobândă şi salariu, profitul, în condiţiile de recompensă pentru anumite riscuri, nu are nici o bată contractuală stabilă.

De aceea, profitul este considerat un venit nesigur, ce depinde de gradul de succes al estimării prealabile a cererii, de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni concurenţa, tulburări sociale, instabilităţi politice, restricţii juridice sau financiare etc.
Gradul de incertitudine diferă de la un sector la altul de activitate economică, iar în cadrul fiecăruia, riscul său este mult mai mare. Pe baza acestor elemente, putem să concluzionăm că asumarea riscului are o raţionalitate economică. De aceea, răsplata pentru risc este răsplata pentru curaj, acţiune, competenţă şi spiritul întreprinzător.
În raport cu fazele ciclului economic, riscul este şi expresia faptului că modificarea cererii sau a ofertei unui bun economic poate fi mai mult sau mai puţin imprevizibilă, astfel că, în perioada de boom economic, profiturile sunt mai mari, iar în faza de recesiune, predominante sau pierderile. Sub aspect statistic, s-a evidenţiat faptul că profiturile şi pierderile pot fi asociate cu riscurile neasigurate ce provin din schimbările ciclice şi structurale ale activităţii economice.
În economie, probabilitatea şi riscul pot fi interpretate atât obiectiv, cât şi subiectiv.
Atunci când determinarea probabilităţilor obiective se realizează pe evidenţa economică a datelor statistice, pe estimări ale situaţiilor probabile realizate pe baza transformărilor anterioare, riscul obiectiv este inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor prealabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ.
Atunci când determinarea probabilităţii subiective poartă amprenta personalităţii fiecărui individ participant la activitatea economică, se reflectă mentalităţile, obiceiurile şi măsura în care acestea se fundamentează pe instituţie, întâlnim riscul obiectiv, care depinde de individ, de informaţia sa, de temperamentul ce îl caracterizează etc.
Riscurile în economie se mai pot împărţi şi după alte criterii. Putem avea riscuri la nivel microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic.


2.5 Sistemul activităţii economice
În general, un sistem poate fi definit în mai multe moduri:
√ un ansamblu de obiecte interconectate;
√ un tot organizat de cunoştinţe, concepţii, mărimi etc.;
√ un mod ordonat de acţiune, de organizare, de clasificare etc.


Există sisteme naturale – sistemele fizice şi sistemele biologice – şi sisteme create de om – tehnice, concepţionale, de acţiune, inginereşti, economice, sociale etc. Orice sistem presupune elemente constitutive, o anumită structură şi integralitate a sa.
Elementele constitutive – cel puţin două şi oricât de multe, dar în număr finit – se află într-o interconexiune mult mai puternică decât aceea a legăturilor sistemului cu exteriorul. Această interacţiune puternică şi multiplă a elementelor sale interne conturează şi individualizează sistemul activităţii microeconomice concurenţiale.
Structura sistemului reprezintă elemente constitutive aflate într-o interacţiune ordonată şi ierarhizată, cu bucle de reacţie, care se închid pe anumite porţiuni de procese, de sistem, pe întregul sistem, şi cu puncte de decizie. Structura sistemului este la rândul său un ansamblu de relaţii pe baza cărora se asigură şi se delimitează aria de manifestare a proprietăţilor specifice ale sistemului respectiv.
Integralitatea, ca totalitate a elementelor şi interacţiunilor ce caracterizează structura, conferă fiecărui sistem funcţionalitatea specifică, definindu-l calitativ faţă de alte sisteme. Orice sistem este un subsistem al unui alt sistem mai cuprinzător. De aici rezultă că orice sistem nu se poate găsi izolat, le funcţionează întotdeauna într-un anumit mediu.
Unitatea şi complexitatea unui sistem dinamic presupune o anumită ordine în aşezarea şi funcţionarea elementelor sale24. Sistemul economic este, aşadar, un sistem creat de om pentru a servi nevoilor sale de viaţă normală, într-un mediu natural în care acesta trăieşte. Sistemul economic este un ansamblu de activităţi economice create de oameni şi aflate într-o interacţiune dinamică, atât unele cu altele, cât şi cu mediul natural.
Noţiunea de sistem economic poate fi abordată în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, prin sistem economic se înţelege economia unei ţări, iar în sens restrâns acesta poate fi interpretat la nivelul unei ramuri economice, la un judeţ, oraş etc. Desigur, sistemul economic poate fi interpretat şi la un nivel mai ridicat decât economia unei ţări, dar şi la un nivel mai scăzut decât o localitate.
Sistemul economic, la nivelul unei ţări, poate fi considerat ca sistem al economiei naţionale a ţării respective. La nivelul tuturor ţărilor, acesta poate fi considerat ca sistem al economiei mondiale.
Sistemul economiei naţionale poate fi structurat pe trei trepte: microeconomia, mezoeconomia şi macroeconomia.
Microeconomia este „etajul de jos” al sistemului economiei naţionale, care cuprinde totalitatea activităţilor economice ce se desfăşoară în cadrul unităţilor economice, privite în interacţiunea legăturilor dintre ele prin mecanismul pieţelor specifice. Ca entităţi tehnico-funcţionale şi economico-organizatorice, în care se desfăşoară activităţi economice, producătoare de bunuri materiale şi servicii, unităţile economice intră în relaţii de aprovizionare, producţie şi desfacere, realizate în cea mai mare parte prin intermediul pieţei concurenţiale.
Mezoeconomia priveşte activitatea economică integrată la nivelul subramurilor, ramurilor şi regiunilor din interiorul unei economii naţionale. La acest nivel, activitatea economică se concentrează în sectoare relativ omogene, fie din punctul de vedere al rezultatelor, fie al zonelor administrativ-teritoriale în care se desfăşoară.
Macroeconomia sau economia naţională, „etajul superior”, reprezintă ansamblul activităţilor economice privite în unitatea şi interdependenţa lor tehnico-productivă şi social-economică, care se desfăşoară într-un mediu politico-socio-cultural şi etic, istoriceşte constituit, în cadrul graniţelor unui stat. Creşterea interdependenţelor dintre economii, ca formă normală de evoluţie a vieţii economice, a generat macroeconomia deschisă.
Dincolo de economia naţională a fiecărei ţări, la etajul superior al economiei mondiale, format din unitatea şi interdependenţa economiilor ţărilor lumii, apar mondoeconomia sau sistemul economiei mondiale, ce cuprinde economiile naţionale în unitatea şi interdependenţele lor multiple, împreună cu toţi agenţii economici internaţionali şi transnaţionali, cu fluxurile tehnico-ştiinţifice, economice, financiar-valutare, social-culturale şi ecologice pe care diviziunea mondială a lumii le impune,
La nivelul fiecărei ţări, sistemul economic este format din ansamblul relaţiilor economice istoriceşte constituite, în cadrul unei economii naţionale, între instituţii, organizaţii şi alte elemente ale activităţii economice, împreună cu mijloacele şi pârghiile corespunzătoare pe care piaţa le impune pentru desfăşurarea normală a vieţii economice.
Economia naţională a unei ţări poate fi împărţită în trei sectoare de activitate:
a) sector primar, care cuprinde agricultura, silvicultura, pescuitul şi industria extractivă;

b) sectorul secundar, care cuprinde ramurile prelucrătoare ale industriei şi construcţiile;

c) sectorul terţiar, care cuprinde transporturile şi telecomunicaţiile, comerţul, turismul, finanţele şi alte servicii.

În ultima perioadă de timp, ca expresie a creşterii fără precedent a rolului ştiinţei şi tehnicii, a transformării lor într-un factor sigur şi de neînlocuit de progres şi prosperitate, se conturează în noua economie sectorul cuaternar (al materiei cenuşii), al cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologiei informaţionale. De asemenea, trebuie să avem în vedere şi faptul că, pe măsură ce ştiinţa şi tehnica se dezvoltă tot mai puternic, impactul generalizat al tehnologiilor avansate poate să ducă la distrugerea rapidă a delimitării tradiţionale în sector primar, secundar, terţiar, cuaternar, în muncă fizică şi intelectuală etc. Acest aspect prezintă importanţă deosebită pentru elaborarea şi înfăptuirea strategiei de dezvoltare a microeconomiei, pentru măsurarea şi interpretarea eficienţei acesteia.
În ansamblul legăturilor care există în sistemul economic, o importanţă majoră o are conexiunea inversă. În esenţă, conexiunea inversă exprimă acţiunea output-urilor asupra input-urilor sistemului economic.
Cu cât elementele unui sistem sunt mai independente )interdependenţa este mai redusă) şi cu cât sistemul este mai izolat de informaţia exterioară, cu atât este mai stabil. De asemenea, cu cât gradul de organizare a elementelor sistemului este mai înalt, cu atât capacitatea lui de a se adapta creşte.
Reglarea sistemului economic este un aspect esenţial al funcţionării acestuia. Sistemul economic funcţionează în timp, în intervale de lungimi egale, numite perioade, care, privite într-o succesiune logică, pot alcătui o etapă, cum ar fi cea a economiei natural-umane.
În procesul funcţionării sistemului economic, în fiecare perioadă se primesc input-uri (intrări), care se transformă în output-uri prin procese interne ce au loc în interiorul unităţii, modificându-se starea internă. În ştiinţa economică, input-urile şi output-urile se numesc fluxuri. Input-ul unităţii se poate concretiza în materia primară ce urmează a fi prelucrată, dar şi într-o dispoziţie sau tehnologie nouă introdusă în procesul de fabricaţie etc. Output-urile pot fi un produs nou sau un serviciu, dar şi un raport despre producţie etc. Pentru că unităţile sunt legate între ele prin fluxuri de input-uri şi output-uri, putem spune că ele formează un sistem.
În cadrul sistemului economic, output-urile unităţilor expeditoare sunt, în acelaşi timp, input-uri pentru unităţile destinatare, ceea ce înseamnă că orice flux îşi are expeditorul şi destinatarul său.
O problemă de o deosebită importanţă pentru funcţionarea sistemelor dinamice este adaptarea la condiţiile de mediu, la modificările acestuia. Acest lucru este valabil atât pentru organismele vii, cât şi pentru agenţii economici.
În acest proces al adaptării, în cadrul sistemului economic are loc selecţia, apar noi organizaţii, agenţi economici şi chiar subsisteme, dar şi dispar altele.
Deosebim o adaptare primară, când organizaţia, sistemul urmăresc să-şi asigure simpla existenţă, supravieţuirea, autoconservarea. Există şi o adaptare secundară (selectivă), care urmăreşte să realizeze mai mult decât simpla supravieţuire, chiar anumite aspiraţii, speranţe, norme. Un exemplu de adaptare secundară îl constituie reglarea reciprocă a producţiei şi a pieţei.
În timp ce funcţionarea vegetativă a sistemului economic este suficientă pentru asigurarea adaptării primare, funcţionarea superioară este necesară întotdeauna pentru asigurarea adaptării secundare.
Cert este că, în realitate, funcţionarea vegetativă se împleteşte, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu cea superioară. În cadrul acestui proces firesc, apar două categorii de schimbări: lente şi bruşte. În prima categorie, putem aminti creşterea populaţiei, în cea de-a doua, războaiele, dezastrele, revoluţiile etc.
Organizaţiile, sistemele în general, acţionează diferit faţă de schimbările lente sau bruşte ale mediului. Capacităţile adaptative depinde, în primul rând, de gradul în care ele pot să prevadă schimbările în viitor şi să se pregătească pentru preîntâmpinarea lor. Aceste lucru depinde însă de funcţionarea superioară a sistemului, deoarece funcţionarea vegetativă, prin natura ei, este „oarbă”, nu poate vedea în viitor. Iată de ce, previziunea în evoluţia sistemului economic reprezintă condiţia pentru a pregăti din timp adaptarea la schimbările mediului în care trăim.
Este adevărat că există o anumită sensibilitate, un anumit prag de excitaţie, potrivit căruia sistemul economic nu răspunde la orice modificare. Spre exemplu, întreprinderea nu reacţionează la schimbările mici ale preţului, însă la cele mari, da. Deci, numai atunci când schimbarea mediului depăşeşte anumite praguri de excitaţie se produce o reacţie profundă a sistemului, pentru a se adapta. Există, în cadrul proprietăţilor adaptative ale sistemului, şi reactivitatea, adică raportul dintre schimbarea mediului şi reacţia sistemului. Totodată, durata reacţiei arată că există unele organizaţii, sisteme „vioaie” şi altele „leneşe”.
Adaptarea ridică şi problema costurilor ei. Rezultă, de aici, că, în cadrul proprietăţilor adaptative ale proceselor de reglare ce se desfăşoară în cadrul sistemului economic, acesta trebuie să fie capabil de adaptare atât faţă de schimbările lente, cât şi faţă de schimbările bruşte ale mediului, că fie în stare de a se pregăti pentru schimbările viitoare ale mediului, să nu fie nici prea sensibil, nici impasibil, reacţiile lui să nu fie nici prea violente şi să se facă cu costuri reduse.

În concordanţă cu aceste priorităţi, o importanţă deosebită o au şi proprietăţile selective ale sistemului, menite să favorizeze dezvoltarea celor mai bune capacităţi individuale: iniţiativă, inventivitate, reacţie, acţiune, capacitate organizatorică, fermitate, disciplină etc,
Caracteristicile sintetice ale funcţionării sistemelor economice reprezintă dezideratele faţă de acesta. În cadrul acestora, sunt esenţiale: creşterea reală a sistemului economice; caracterul creator, inventiv, al sistemului economic în domeniul progresului tehnic; proprietăţile adaptative şi selective ale sistemului; repartizarea veniturilor şi asigurarea locurilor de muncă; dezvoltarea culturală şi sanitară a populaţiei; decizia, proprietatea, puterea.
Diferitele deziderate nu se realizează independent unele de altele. Astfel, unele deziderate se află în corelaţii pozitive, altele se află în întrecere.

CUVINTE-CHEIE

• Economie
• Acţiunea umană, individuală şi socială
• Noua economie
• Activitatea teoretică şi activitatea practică
• Producţia propriu-zisă
• Distribuţie
• Schimbul bunurilor de piaţă
• Consumul
• Trebuinţe neorientate
• Trebuinţe orientate

• Legităţi ale trebuinţelor
• Resurse economice
• Bunuri de producţie
• Bunuri de consum
• Servicii
• Bunuri economice
• Bunuri libere
• Legea rarităţii
• Diviziunea muncii (specializarea)

• Microeconomie
• Calea „productivă” de acoperire a trebuinţelor
• Calea „distributivă” de acoperire a trebuinţelor
• Trăsăturile trebuinţelor
• Interesul economic
• Interese individuale, de grup şi generale
• Resurse informaţionale economice
• Resurse stocuri
• Resurse fluxuri
• Potenţial economic
• Natura – factor de producţie
• Munca – factor de fabricaţie
• Capitalul – factor de producţie

• Ameliorarea utilizării factorilor de producţie
• Legea costurilor relative
• Calea extensivă de sporire a producţiei
• Calea intensivă de sporire a producţiei
• Problema fundamentală a economiei
• Mezoeconomie



• Factori de producţie
• Neofactori de producţie
• Costul oportunităţii (alternativ, real, al alegerii)
• Curba transformării producţiei (frontiera posibilităţilor de producţie)
• Principiul raţionalităţii în economie
• Economie naţională
• Sistemul economic
• Sistemul economic primar, secundar, terţiar, cuaternar

• Macroeconomie
• Mondoeconomie
• Adaptare primară
• Adaptare secundară
• Riscuri asigurabile
• Riscuri neasigurabile
• Comportament economic planificat
• Comportament economic raţional
• Sisteme economice „leneşe”
• Sisteme economie „vioaie”


ÎNTREBĂRI
􀂃Ce este economia ca domeniu al acţiunii umane?
􀂃Care sunt fazele economiei, privită în ansamblul ei?
􀂃În ce constă raportul dintre producţie şi consum?
􀂃Care sunt avantajele specializării?
􀂃Explicaţi limitele între care se pot mişca diviziunea muncii şi specializarea.
􀂃Explicaţi procesul de apariţie a trebuinţelor orientate.
􀂃Caracterizaţi mijloacele de acoperire a trebuinţelor concrete şi explicaţi evoluţia raportului dintre ele.
􀂃Caracterizaţi legităţile trebuinţelor.
􀂃În ce constă caracterul relativ limitat al resurselor economice?
􀂃Explicaţi rolul intereselor în economie.
􀂃Explicaţi rolul capitalului ca factor de producţie.
􀂃Arătaţi modalităţile de realizare a progresului calitativ al factorilor de producţie şi explicaţi avantajele pe care le produc în economie.
􀂃Cum se explică existenţa obiectivă a costului oportunităţii?
􀂃Descrieţi frontiera posibilităţilor de producţie, pe un exemplu concret.
􀂃Care sunt avantajele unei economii libere?
􀂃De ce o economie modernă este în principiu o economie mixtă?
􀂃În ce constă sistemul activităţii economice?
􀂃Explicaţi bazele producerii riscului în economie şi consecinţele realizării lui.
􀂃Ce este noua economie?
􀂃La ce riscuri se expune o macroeconomie deschisă?
􀂃Explicaţi procesul tranziţiei din ţara noastră, prin prisma teoriilor cu privire la schimbare şi adaptare.


APLICAŢII
1. Pe baza frontierei posibilităţilor de producţie din figura alăturată, un nivel mai scăzut în utilizarea eficientă a resurselor are loc atunci când modificarea producţiei se produce de la punctul: a) A la B; b) C la B, c) B la E; d) B la D, e) B la A.

2. Costul oportunităţii (şansei) în viaţa economică este determinat de: a) progresul tehnic; b) concurenţă; c) limitarea resurselor; d) intervenţia guvernului în economie; e) proprietatea privată.

3. Să presupunem că într-o economie există două unităţi de capital, una pentru a produce bunul A şi una pentru a produce bunul B. dacă avem în vedere că economia are 6 lucrători disponibili şi că alternativele de producere a celor două bunuri se prezintă ca în tabelul alăturat, atunci pe curba transformării se află variantele: a) 11 bucăţi din A şi 5 bucăţi din B; b) 15 bucăţi din A şi 9 bucăţi din B; c) 20 bucăţi din A şi 14 bucăţi din B; d) 6 bucăţi din A şi 2 bucăţi din B; e) 21 bucăţi din A şi 15 bucăţi din B.


Bunul A Bunul B
Număr de lucrători Q Număr de lucrători Q
0 0 0 0
1 6 1 2
2 11 2 5
3 15 3 9
4 18 4 12
5 20 5 14
6 21 6 15

4. Cunoscând că, într-o perioadă de timp, doi producători A şi B având resurse identice, pot produce bunurile X şi Y în cantităţile de mai jos, dacă facem abstracţie de preţul celor două bunuri de pe piaţă, specializarea celor doi producători va fi: a) A în producerea lui X, b) B în producerea lui X; c) A în producerea şui Y; d) B în producerea lui Y; e) imposibil de determinat.

5. În timp, deplasarea curbei transformării în producerea a două bunuri spre stânga exprimă: a) sporirea producţiei celor două bunuri; b) o mai bună utilizare a capacităţilor de producţie; c) reducerea producţiei celor două bunuri; d) scăderea eficienţei în utilizarea factorilor de producţie; e) o cale intensivă de a mări producţia celor două bunuri.

6. Deplasarea spre dreapta a curbei transformării se poate realiza: a) pe cale extensivă; b) pe cale intensivă; c) prin reducerea costurilor unitare la cele două bunuri; d) prin sporirea productivităţii muncii în producerea celor două bunuri; e) în condiţiile existenţei şomajului.

7. Folosind curba posibilităţilor de producţie (figura alăturată), când o economie se deplasează din punctul A în punctul C, înseamnă: a) un proces de creştere economică; b) sporirea şomajului; c) creşterea capacităţilor de producţie nefolosite; d) sporirea eficienţei economice; e) scăderea producţiei celor două bunuri.

8. Spre deosebire de bunurile libere, bunurile economice întrunesc cumulativ următoarele condiţii: a) sunt nelimitate; b) presupun anumite costuri; c) sunt limitate în ofertă; d) au costuri relative egale cu zero; e) sunt accesibile oamenilor după nevoi.

9. În viziunea ştiinţei economice, costul relativ al alegerilor pe care le facem, în calitatea de producători sau consumatori, este: a) costul explicit; b) cea mai bună variantă la care s-a renunţat; c) egal cu costul total mediu; d) cea mai proastă variantă la care s-a renunţat) e) în scădere.
10. Raţionamentul sporirii costului real al alegerii în cadrul frontierei posibilităţilor de producţie are la bază faptul că: a) ocuparea completă a forţei de muncă nu a fost atinsă; b) resursele nu sunt complet adaptabile utilizărilor alternative; c) scade rata marginală de substituţie; d) tehnologia este limitată; e) se accentuează fenomenul risipei.
11. Alegerile pe care le facem în calitate de consumator depind de: a) vârstă; b) venit; c) educaţie; d) credinţă; e) comunitate.
12. Dezvoltarea şi împlinirea bunăstării umane individuale şi sociale sunt rodul: a) libertăţii de care dispunem; b) curajul cu care ne asumăm libertăţile vieţii; c) responsabilităţii consecinţelor acţiunilor întreprinse; d) diviziunii muncii; e) interacţiunii dintre profesionalism şi regulile jocului la care participăm.

13. Care din afirmaţiile următoare sunt false: a) numai activităţile practice reprezintă un raport între om şi natură; b) serviciile sunt unităţi palpabile; c) sănătatea este numai un bun de consum; d) pâinea nu poate fi un bun de producţie; e) amintirile nu sunt bunuri economice.


14. Care din afirmaţiile următoare sunt adevărate: a) purtătorii de foloase sunt oamenii şi lucrurile; b) activitatea economică este parte a activităţii sociale; c) gospodărirea echivalează cu folosirea resurselor pe principiul raţionalităţii; d) nevoia de informaţie este neorientată; e) raţionalitatea este un principiu economic.

15. Noua economie, care se prefigurează la începutul acestui secol: a) revoluţionează viteza cu care oamenii folosesc timpul şi spaţiul; b) elimină diviziunea muncii; c) are la bază tehnologiile informaticii şi comunicării; d) favorizează concentrarea economică pe orizontală şi pe verticală; e) măreşte importanţa relativă a sectorului serviciilor.


16. Nevoia concretizată în raport cu existentul de bunuri: a) pentru bunurile economice este mai mică; b) pentru bunurile libere este mai mare; c) este egală, pentru bunurile economie; d) este mai mică pentru bunurile libere; e) este mai mare pentru bunurile economice.

17. Potrivit legităţilor trebuinţelor: a) substituirea trebuinţelor este un act de siguranţă pentru consumator; b) întreţinerea trebuinţelor este expresia pluridimensiunii vieţii natural-umane; c) elasticitatea trebuinţelor este un factor întâmplător; d) creşterea şi diversificarea trebuinţelor sunt expresii ale evoluţiei omului; e) trebuinţele sunt limitate ca număr.


18. În virtutea legii rarităţii resurselor: a) resursele regenerabile sunt limitate absolut; b) resursele informaţionale sunt nelimitate; c) raţionalitatea este un principiu fundamental al economiei; d) economia a neglijat valoarea speranţei; e) resursele apar doar ca fluxuri.

19. Costul relativ în alegerile pe care le facem: a) este un cost real; b) echivalează cu un sacrificiu nedorit; c) este determinat de deciziile politice; d) împiedică realizarea optimului tuturor alternativelor; e) scade, pe măsură ce creşte gradul de specializare a resurselor.


20. Ştiinţa economică a descoperit că în economia reală: a) există legea rarităţii nevoilor; b) acţionează legea scăderii costurilor relative; c) nu există câştig fără pierdere; d) incertitudinea este un factor de risc; e) fiecare punct de pe frontiera posibilităţilor de producţie exprimă o variantă posibilă, dar ineficientă.


CAPITOLUL 3

3.1 Economia de schimb – formă universală de organizare şi funcţionare a economiilor contemporane
3.1.1 Caracteristici generale ale economiei de schimb
3.2 Sistemul ideal de economie cu piaţă concurenţială
3.2.1 Sistemul economic
3.2.2 Elemente structurale ale economiei cu piaţă concurenţială
3.3 Sistemul real de economie cu piaţă concurenţială de tip capitalist
3.3.1 Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă concurenţială
3.3.2 Modele ale economiei de piaţă de tip capitalist
3.3.3 Virtuţi şi limite ale sistemului de piaţă de tip capitalist
3.4 Tranziţia la economia cu piaţă concurenţială de tip capitalist în România
3.4.1 Spre economia de piaţă de tip european
3.4.2 Înfăptuirea reformei economice
3.4.3 Procese care definesc reforma economică
3.4.4 Spre o a doua tranziţie?
3.5 Tablou al economiei contemporane
3.5.1 Nivelul dezvoltării economice. Decalaje de dezvoltare
3.5.2 Dezvoltarea umană
3.5.3 Potenţialul economic
3.6 Structuri economice
De retinut



Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie proprie, prin autoconsum, fie prin schimb, apelând la produsele altora.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final (care permite satisfacerea directă a unor nevoi de viaţă ale oamenilor) şi autoconsum intermediar. Un producător de legume realizează autoconsum final pe seama legumelor consumate de el; autoconsumul intermediar constă în folosirea legumelor pentru fabricarea de către acesta a conservelor destinate propriului consum.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în compensaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi prin mijlocirea schimbului au coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală (autarhică) şi economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb.

3.1 Economia de schimb – formă universală de organizare şi funcţionare a economiilor contemporane
Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie naturală şi economie de schimb; aprecierea unei entităţi economice ca fiind organizată sub forma economiei naturale ori de schimb se face după criteriul preponderenţei, pe care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi economice.
Rolul economiei naturale, în activitatea fiecărui agent economic şi în activităţile totale din comunităţile avansate din punct de vedere economic, este azi doar secundar, periferic.
Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi extinderea economiei de schimb pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor, ca urmare a extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Toate economiile contemporane funcţionează ca economii de schimb.
Economia de schimb caracterizează fiecare economie naţională, dar şi economia mondială în ansamblul său.

3.1.1 Caracteristici generale ale economiei de schimb
Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt:
􀂾specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri;
􀂾autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici;
􀂾piaţa este instituţia economică centrală;
􀂾monetarizarea economiei;
􀂾legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale de piaţă;
􀂾bunurile economice îmbracă forma de marfă.
A) Specializarea agenţilor economici. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial.
Adam Smith a demonstrat că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate.
Pe măsura constituirii ştiinţei economice, s-a demonstrat că, în ultimă instanţă, specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Aceasta înseamnă că deciziile de specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului competitiv (comparativ) relative
Un agent economic sau o economie naţională dispune de avantaj competitiv relativ în raport cu alţii dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
Orice decizie şi acţiune a oricărui agent economic pus în faţa unor alternative (alegeri) este guvernată de principiul avantajului comparativ.
Pentru evidenţierea acestui principiu în planul specializării, să pornim de la premisa simplificată că într-o comunitate există trei grupe de producători – A, B, C, – care dispun de resursele RA, RB, RC, egale ca mărime şi identice ca structură.
Datorită unor abilităţi şi condiţii specifice, fiecare producător ar putea obţine bunurile x şi y după cum urmează:
􀂾producătorul A: 10x sau 5y sau orice cominaţie liniară intermediară;
􀂾producătorul B: 4x sau 4y sau orice combinaţie liniară intermediară;
􀂾producătorul C: 2x sau 3y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi.
Un subiect economic deţine avantaj absolut atunci când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic (sau reciproca: din resurse identice, acesta obţine o cantitate mai mare de bunuri în raport cu oricare alt agent economic).
În ceea ce priveşte avantajul relativ (comparativ), problema este mai complexă. Pentru a-l evidenţia este necesară determinarea costului de oportunitate (Co), adică preţuirea pe care un agent economic o acordă celor mai bune şanse la care renunţă atunci când face o alegere .
Specializarea producătorilor
De exemplu, dacă producătorul A ar alege să se specializeze doar în producerea bunului x, pentru fiecare unitate pe care o produce trebuie să renunţe la 0,5y; dacă alege să se specializeze în producerea bunului y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, va renunţa la 2x. Raţionând similar, pentru cei trei producători, obţinem datele surprinse în tabelul de mai jos:

Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului x, deci aici el dispune de avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care în ansamblu este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în obţinerea bunului y, fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.
Efectele economice ale specializării fundamentată pe teoria avantajului relativ se concretizează în creşterea producţiei cu resursele existente. Astfel, revenind la exemplul de mai sus, dacă fiecare din cei trei agenţi economici ar produce atât bunul x cât şi bunul y (afectând pentru fiecare bun jumătate din resursele disponibile), producţia totală (Q) care s-ar obţine ar fi: Q = 8x + 6y
Specializarea producătorului A în producerea bunului x şi a producătorului C în cea a bunului y (pentru simplificare, considerăm că producătorul B se specializează în producerea bunului y, costul de oportunitate fiind identic pentru x şi y) face ca: Q′ = 10x + 7y
Deci, din aceleaşi resurse, prin specializare se obţine un spor de producţie, respectiv două unităţi din bunul x şi o unitate din bunul y, reprezentând beneficii suplimentare, adică surplus economic.
Specializarea fundamentată economic generează atât sporirea rezultatelor cu un efort dat, fiind sursă de surplus economic, cât şi necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici, inclusiv schimbul voluntar dintre agenţii economici. Ea face ca activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependente de ale celorlalţi. Specializarea este forţa coeziunii unei economii.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifică şi ca urmare are loc adaptarea permanentă la condiţiile mereu schimbătoare ale mediului în care ei acţionează, specializarea rămâne prima condiţie şi trăsătură a economiei de schimb, bază a cooperării şi a progresului economic.
Principiul avantajului competitiv relativ este aşezat şi la baza specializării raţionale a ţărilor în producerea cu precădere a anumitor categorii de bunuri economice şi, în consecinţă, la baza participării lor, prin intermediul agenţilor economici individuali, la comerţul internaţional multilateral. Acestea determină câştiguri pentru fiecare ţară, deşi nu identice.

Specializarea internaţională a economiilor naţionale
Să considerăm două ţări – Germania şi India – care produc două bunuri – autoturisme şi textile – în condiţiile surprinse în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1

Frontiera posibilităţilor de producţie din fiecare ţară este surprinsă în graficul 3.1. Opţiunile de producţie iniţiale (fără specializare internaţională) ale agenţilor economici din cele două ţări sunt identificate prin Q0G (Germania 5 autoturisme şi 180 mii m2 textile) şi Q0I (India, 5 autoturisme şi 218,7 mii m2 textile)

Datele relevă că Germania deţine avantaj competitiv relativ în producţia de autoturisme, iar India în cea de textile.
Împrejurările care determină avantajul competitiv (AC) al agenţilor dintr-o ţară într-un domeniu sau câteva domenii sunt numeroase. Dintre acestea amintim:
􀀹volumul şi calitatea factorilor de producţie moşteniţi (condiţii şi resurse naturale, tradiţii şi obiceiuri etc.);
􀀹volumul, calitatea şi structura factorilor de producţie creaţi (capitalul tehnic – în special cel fix – calificarea forţei de muncă, invenţii, inovaţii etc.) prin investiţii;
􀀹calitatea informaţiilor disponibile şi modul de utilizare;
􀀹metodele de management, marketing, abilităţile şi capacitatea de asumare a riscului;
􀀹experienţa moştenită şi dobândită;
􀀹calitatea instituţiilor existente şi a politicilor economice promovate.
Conştienţi de AC pe care agenţii economici din fiecare ţară îl deţin, presupunem că cei din Germania vor produce cu precădere autoturisme Q1G (11 autoturisme şi 156 mii m2 textile), iar cei din India Q1I, în special textile (244 mii m2 şi 1 autoturism). Faţă de situaţia iniţială, cu acelaşi volum de muncă, producţia de autoturisme creşte pe ansamblu cu 2, iar cea de textile cu 1000 m2, devenind necesar schimbul internaţional de autoturisme / textile între cele două. În realitate, schimburile internaţionale sunt benefice atunci când se desfăşoară în context multilateral.
Ceea ce dorim să remarcăm în legătură cu specializarea şi schimburile internaţionale ale agenţilor economici (şi ale ţărilor) se poate sintetiza astfel:
a) de surplusul economic care rezultă (în cazul nostru, 2 auto şi 1000 m2 textile) beneficiază în mod normal toate ţările; proporţia în care se împarte surplusul economic depinde de capacitatea de negociere, de conjunctura internă şi internaţională, de ansamblu şi pe piaţa diferitelor produse, de evoluţia cursului valutar şi al preţurilor;
b) în mod normal câştigă întreprinzătorii şi lucrătorii din industriile care se extind datorită specializării;
c) întreprinzătorii şi lucrătorii din industriile care-şi restrâng activitatea trebuie să se reprofileze: unii reuşesc rapid şi eficient, alţii nu reuşesc, sunt afectaţi de faliment şi şomaj şi pierd;
d) în mod normal câştigă exportatorii, importatorii şi consumatorii;
B) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Ca trăsătură a economiei de schimb, autonomia presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic izvorât din proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în funcţie de o formă sau alta de proprietate.
Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile proprietăţii particulare, când agentul economic decide în mod direct – sau prin reprezentanţi – în virtutea atributelor dreptului de proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau administrarea) şi uzufructul, asumându-şi beneficiile şi riscurile deciziilor.
În timp, amploarea şi ponderea diferitelor forme ale proprietăţii particulare s-au modificat. Sensul acestor schimbări îl constituie reducerea relativă a proprietăţii particulare individuale şi creşterea absolută şi relativă a celei asociative sub forma societăţilor de capitaluri, pe acţiuni. Asemenea schimbări nu infirmă adevărul că baza deplinei autonomii a agenţilor economici rămâne proprietatea particulară.
C) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este dependent de bunuri furnizate de alţii, majoritatea covârşitoare a acestora fiind destinate schimbului.
Procesul separă, în timp şi spaţiu, producţia de consum, pe producător de consumator, creează o dependenţă puternică a fiecăruia de ceilalţi. Între producţie şi consum, între producător şi consumator se interpune schimbul – piaţa. Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică.
Indiferent de modalităţile concrete de funcţionare, piaţa este aceea care, în ultimă instanţă, validează deciziile economice. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici. Schimbul poate avea loc direct (un anumit bun contra altuia – troc) sau intermediat de monedă.
În prezent, majoritatea covârşitoare a schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să funcţioneze ca o economie monetară.
D) Monetarizarea economiei. Ea se concretizează în faptul că „banii reprezintă, alături de capital şi specializare, cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic … şi etalonul de măsură a valorii”. Ansamblul tranzacţiilor economice, modul de funcţionare a economiei, chiar structura organică a societăţii sunt, într-o formă sau alta, influenţate de către bani (monedă). O asemenea importanţă a banilor (monedei)4 este pusă în evidenţă şi de către funcţiile lor.
E) Fluxurile dintre agenţii economici sunt tranzacţii bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb, între subiecţii economici se derulează permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă). Se disting tranzacţii unilaterale şi tranzacţii bilaterale.
F) Bunurile îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de schimb, majoritatea bunurilor economice îmbracă forma de marfă.
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă.
Analiza comparată pune în evidenţă existenţa unor grade de marfaritate diferite pentru bunurile economice. Din multitudinea acestora, cel puţin trei sunt tipice: bunuri integral marfare sau bunuri comerciale; bunuri parţial marfare sau mixte şi bunuri nonmarfare sau noncomerciale.
Bunurile economice integral marfare sau comerciale sunt cele care trec de la producător la consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează liber.
Bunurile economice parţial marfare sau mixte sunt cele care trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi a unor obiective de protecţie socială, fiscale sau de echitate.
Bunurile noncomerciale sau nonmarfare sunt bunuri economice a căror producere ocazionează cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile ocazionate fiind suportate de către comunitate (societatea în ansamblul ei, colectivităţile locale, asociaţii private sau publice, fundaţii etc.). În economia de schimb ponderea covârşitoare în ansamblul bunurilor economice o au cele integral marfare (comerciale).

3.2 Sistemul ideal de economie cu piaţă concurenţială
Peisajul economic al planetei, al diferitelor zone geografice şi al fiecărei ţări se prezintă într-o mare diversitate, el este extrem de eterogen5. Dar, alături de diversitate, activităţii economice îi este caracteristic faptul că are la bază trăsăturile şi regulile economiei de schimb.
3.2.1 Sistemul economic
Intuind tendinţa spre generalizare a economiei de schimb, ca formă universală de desfăşurare a vieţii economice, diferite şcoli economice au fost preocupate, încă din perioada clasică, să fundamenteze modele de organizare şi funcţionare, apte să ofere rezolvări viabile problemei rarităţii. Pe baza acestor modele au fost imaginate (ideatizate) sistemele economice, tipuri specifice de organizare şi reglare a activităţii economice.
Dacă problema fundamentală a activităţii economice a fost dintotdeauna găsirea celor mai bune soluţii la întrebările: Ce şi cât să se producă? Cum să se producă, prin ce metode de combinare a factorilor şi cu ce tehnologii? Pentru cine sa e producă?, sistemele economice se caracterizează (dar se şi deosebesc între ele) prin răspunsurile specifice la întrebările:
) Cine decide ce, cât, cum, pentru cine să se producă? El este agentul economic direct, care are iniţiativa şi îşi asumă decizia şi acţiunea de a întreprinde ceva şi culege efectele succesului sau insuccesului? Sau din contră o organizaţie, în ultimă instanţă statul?
b) Cum, prin ce modalitate se adoptă decizia pentru a oferi soluţii problemei economice fundamentale? Se realizează aceasta în mod descentralizat, de către fiecare, în cadrul a numeroase centre, sau, din contră, în mod centralizat, pentru întreaga economie?
c) Prin ce instituţii cheie se adoptă şi se verifică calitatea deciziilor şi rezultatele lor? Prin instituţiile proprietăţii private, ale pieţei, concurenţei şi preţurilor libere sau ale proprietăţii publice, planului centralizat cu indicatori obligatorii pentru agenţii economici.
In funcţie de aceste elemente, în cadrul economiei de schimb se delimitează două mari tipuri teoretice de sisteme economice: sistemul economiei cu piaţă concurenţială şi sistemul economic de comandă, cu planificare centralizată obligatorie.
Contururile primului model au fost jalonate de către Adam Smith şi alţi mari economişti fondatori ai şcolii neoclasice. Cel de-al doilea model a fost conturat de către K. Marx şi alţi teoreticieni cu aceleaşi convingeri ideologice.
Sistemele economice se diferenţiază fundamental prin:
􀂾natura proprietăţii asupra bunurilor de capital şi a resurselor naturale, respectiv tipul dominant de proprietate: privată, respectiv publică;
funcţia de preferinţă socială şi modul de stabilire a acesteia;
􀂾instituţiile caracteristice şi instrumentele de politică economică;
modelul de alocare a resurselor.

3.2.2 Elemente structurale ale economiei cu piaţă concurenţială
Sistemul ideal de tip capitalist se caracterizează prin următoarele:
• agenţii economici (menaje, întreprinderi, instituţii etc.), independenţi juridic şi egali în faţa legii, îşi exercită liber atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (forţă de muncă, bani, titluri, bunuri economice marfare). Proprietatea privată este baza sistemului;
• pe baza dreptului de proprietate, sacru şi inviolabil, subiecţii acestuia au deplina libertate de a se angaja în acţiuni economice (legale) pe care le consideră oportune în conformitate cu interesul propriu, asumându-şi integral avantajele şi riscurile propriilor decizii;
• calitatea de a fi element autoreproductibil al vieţii economice i se asigură fiecăruia, ca rezultat al propriilor decizii şi acţiuni;
• relaţiile economice dintre operatorii economici îmbracă forma tranzacţiilor de piaţă, bilaterale, libere şi directe, în care fiecare, ghidat de interesul personal, particular, îşi alege în mod liber partenerii de tranzacţii economice, pe criterii de raţionalitate economică;
• existenţa unui sistem generalizat de pieţe interdependente;
• toţi agenţii economici şi toate categoriile de pieţe se află într-un sistem de concurenţă liberă (pură sau perfectă), care asigură cooperarea şi selecţia lor prin prisma rezultatelor economice. Concurenţa liberă şi generalizată este cel mai important factor al progresului economic individual;
• formarea liberă a preţului pe toate pieţele şi la toate categoriile de bunuri economice; nivelul şi dinamica preţului reprezintă barometrul de apreciere a stării sistemului şi sursa de fundamentare a deciziilor fiecărui producător şi consumator. Pe baza preţurilor libere, raportul dintre cerere şi ofertă este expresia raportului dintre nevoia socială şi resurse;
• modelul teoretic al economiei de piaţă exclude intervenţia administrativă, în viaţa unităţilor, din partea statului şi a altor centre de presiune (monopoluri, sindicate etc.), el asigurându-şi autoreglarea şi auto-reproductibilitatea prin mecanismele pieţei. Economia de piaţă este în esenţă acel sistem economic în care „mecanismele naturale (ale pieţei, - n.n.) sunt singurele care pot să asigure echilibrul cererii cu oferta, excluzând oricare intervenţie a monopolurilor sau statului”;
• statul este prezent în activitatea economică în măsura în care este un agent economic ca oricare altul (este cumpărător sau producător de anumite bunuri economice) şi respectă integral regulile şi filozofia de funcţionare a sistemului cu piaţă concurenţială. El este chemat să creeze cadrul legal al funcţionării economiei, să fundamenteze infrastructura economică a societăţii, să pună la dispoziţia cetăţenilor şi a altor agenţi economici servicii şi să le ofere securitate socială, să asigure cadrul necesar, propice funcţionării concurenţei.
Modelul teoretic al economiei de comandă a fost fundamentat ca o reacţie ideologică la unele disfuncţionalităţi ivite în funcţionarea reală a sistemului de piaţă, ca o alternativă a acestuia. În cadrul său, orientarea acţiunii agenţilor economici se face în mod centralizat şi obligatoriu, folosindu-se în acest scop aparatul de stat, care, deşi format din persoane individuale, se consideră că acţionează şi sintetizează interesele întregii societăţi. Colectivismul este filosofia sistemului.
Principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic, ca expresie a unei organizări economice (şi politice) de tip centralizat. Sinteza deciziilor economice o reprezintă planul unic, centralizat. Prevederile acestuia sunt o normă de conduită pentru agenţii economici, a căror apreciere se face în funcţie de modul de realizare a indicatorilor obligatorii pe care-i conţine planul.
Premisele economice pe care este clădit sistemul de comandă sunt proprietatea publică generalizată şi principiul primordialităţii intereselor generale şi colective, de a căror realizare depinde şi satisfacerea intereselor individuale, personale.

3.3 Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială de tip capitalist
În viaţa reală niciunul dintre modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu funcţionează în formă pură. Toate economiile contemporane conţin, în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă dar şi ale sistemului dirijist.
Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea aprecia că economia de schimb contemporană, aşa cum funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea statului în economie. Ele sunt economii mixte, funcţionând ca un melanj de economie de piaţă concurenţială şi economie planificată.
„Nu a existat niciodată o economie de piaţă 100%... Astăzi, în SUA, majoritatea deciziilor sunt luate prin intermediul pieţei. Dar statul joacă un rol important pentru a modifica funcţionarea pieţei; statul elaborează legile şi regulile care reglementează viaţa economică, produce servicii în domeniul educaţiei şi poliţiei, emite reglementări şi acţionează în domeniul poluării şi afacerilor”8.
Sistemul de economie mixtă
Iniţial, noţiunea de economie mixtă desemna acele situaţii în care se realiza asocierea colectivităţilor publice şi producătorilor privaţi pentru înfăptuirea unor cooperări între stat şi întreprinderile private. În sens modern, cuprinzător, economia mixtă înglobează sistemul economic din numeroase ţări occidentale în care piaţa este un element de reglare a economiei, prin altele.
Acest sistem se bazează pe două axiome:
a) în numele eficienţei şi libertăţii, este recunoscut şi păstrat rolul reglator al pieţei în alocarea resurselor şi în asigurarea cadrului pentru confruntarea şi armonizarea diferitelor categorii de interese;
b) compensarea, completarea, contracararea şi corectarea unor excese ale funcţionării pieţei prin instalarea, în spiritul cerinţelor fundamentale şi filosofiei pieţei, a intervenţiei statului în economie.
Mijloacele intervenţiei statale şi amploarea lor sunt diferite, dar, în sistemul economiei mixte, reglarea economiei se realizează printr-un mecanism hibrid. Ca regulă generală, mecanismul economiei mixte s-a născut din situaţii de criză gravă, pe care le-a cunoscut sistemul economic şi social în ansamblul său, ori ca urmare a unor zguduiri economico-sociale (crize şi recesiuni grave, inegalităţi frapante în distribuirea veniturilor, dezechilibre şi penurie generalizate în urma unor conflicte armate) şi din necesitatea de a armoniza exigenţele eficienţei economice şi liberei iniţiative cu respectarea unor condiţii minime de echitate socială.
Economia mixtă a reprezentat şi o reacţie a politicilor socialiste şi social-democrate de diferite nuanţe faţă de politica liberală.
În ciuda acestor evidenţe, considerăm conceptul de economie mixtă în sine relativ eclectic, deoarece acesta nu surprinde elementele definitorii ale sistemului economic. De aceea, apreciem că, pentru analiza economică, este fertilă acea optică metodologică în baza căreia realitatea economică dintr-o ţară sau alta poate fi încadrată în sistemul economiei de piaţă sau de comandă, în raport cu preponderenţa pe care o au în funcţionarea acestuia structurile şi mecanismele definitorii dintr-un model teoretic sau altul.

3.3.1 Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă concurenţială
O economie naţională contemporană poate fi considerată drept economie cu piaţă concurenţială dacă ea conţine următoarele elemente structurale şi mecanisme de reglare:
• pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea principală o deţine cea particulară. Subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă autonom şi pe deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora;
• economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor, opţiunilor (alegerilor) individuale a căror conexiune se realizează pe baza pieţei, cadrului legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;
• interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii economice, impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii (satisfacţiei) pentru cumpărător (consumator);
• piaţa concurenţială este reglatorul principal al activităţii economice. Pentru majoritatea domeniilor şi acţiunilor întreprinse de agenţii economici, piaţa transmite ce, cât, cum şi pentru cine se produce, ce, cât şi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice necesare. Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor şi a modalităţilor de combinare, ca şi atestarea calităţii deciziilor, a concordanţei ofertei cu nevoia socială se fac de către piaţă, prin mecanismul preţurilor. Acest lucru este posibil în măsura în care:
a) există un sistem de pieţe în care se confruntă deschis cererea şi oferta de bunuri specifice, determinând niveluri şi evoluţii adecvate ale preţurilor;
b) este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de pieţe, astfel ca situaţia specifică pe o anumită piaţă să determine reacţii adecvate şi la momentul oportun pe celelalte;
• pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi de investiţii, forţă de muncă, monedă, titluri, valute), preţurile se formează liber, prin negocieri între vânzători şi cumpărători;
• concurenţa loială, în conformitate cu reglementările legale, pe toate categoriile de pieţe, îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
• existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi orientarea acţiunilor celorlalţi agenţi economici, furnizându-le servicii, şi informaţii, necesare adoptării deciziilor;
• o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare etc.), care reprezintă componenta substanţială a unei înalte eficienţe economice, premisa satisfacerii decente a nevoilor fundamentale pentru toţi cetăţenii – condiţie materială a libertăţii economice şi a democraţiei;
• statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;
• acţiunile agenţilor economici – firme şi familii – au la bază unele mentalităţi, atitudini şi comportamente specifice: prevederea, iniţiativa, responsabilitatea, asumarea riscului, spirit de competiţie, inhibarea atitudinii „paternaliste” din partea statului sau a colectivităţii.
Componentele structurale ale economiei de piaţă de tip capitalist au cunoscut în timp ample evoluţii şi transformări şi sunt în continuare compatibile cu schimbările produse la scară mondială la sfârşitul secolului al XX-lea sau în curs de înfăptuire în perspectiva celui actual.
Prăbuşirea modelului socialist de societate şi economie – de tip marxist –, marile deschideri datorate progreselor tehnico-ştiinţifice – dintre care se remarcă noile tehnologii informatice şi de comunicaţii (NTIC), tendinţele spre integrare interstatală, dar mai ales spre globalizare economică şi Noua economie, dispariţia bipolarismului ideologic al omenirii, vor aduce noi schimbări în sistemul real de economie de piaţă, tranziţia accentuând componentele umaniste şi armonizarea cu exigenţele mediului natural vital.

3.3.2 Modele ale economiei de piaţă de tip capitalist
Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială, care „acoperă” majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar şi indivizibil, ci se prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici naţionale, concret-istorice. Pe lângă elementele particulare, specifice unei ţări sau alteia, se poate vorbi de existenţa unor tipuri (modele) de economie de piaţă reală.
În majoritatea lucrărilor consacrate tipurilor de economie de piaţă, delimitarea acestora se face în funcţie de unele criterii:
⇒ gradul de intervenţie a statului în activitatea economică;
⇒ măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau, dimpotrivă, se implică în aceste mecanisme;
⇒ modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie (prin proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale, monetare şi de credit, subvenţii sau comenzi publice etc.);
⇒ rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa;
⇒ curentul de gândire economică care exercită un rol mai mare în adoptarea politicii economice guvernamentale etc.
Deşi s-au emis numeroase puncte de vedere, se poate aprecia că delimitări tranşante între tipurile de economie de piaţă concurenţială sunt greu de realizat.
Un amplu şi argumentat punct de vedere exprimă Michel Albert în lucrarea Capitalism contra capitalism, care apreciază că, în sistemul capitalist, s-au diferenţiat două mari modele de economie: modelul neoamerican şi cel renan. Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, noile ţări industrializate din Asia ş.a. Cel de-al doilea îşi are nucleul în sistemul economiei de piaţă în Germania, dar se regăseşte în trăsăturile sale fundamentale şi în Elveţia, Olanda, Suedia şi în celelalte ţări nordice, în Japonia şi Austria.
Se apreciază că ambele modele sunt o emanaţie a sistemului capitalist şi a liberalismului, având la bază proprietatea capitalistă, libertatea poetică şi democraţia. Ele se sprijină pe valori opuse în ceea ce priveşte poziţia persoanei în întreprindere (instituţie), locul pieţei în societate şi rolul pe care trebuie să-l joace ordinea legală în economia internaţională, relaţia eficienţă – justiţie socială.

Modelul neoamerican de economie de piaţă
Cu titlu ilustrativ, surprindem în continuare unele trăsături ale modelului (tiparului) neoamerican, aşa cum sunt concepute de autorul citat9:
􀀹sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale (bunuri publice) este neglijabil şi are o tendinţă de reducere;
􀀹piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la producător la consumator, majoritatea schimburilor derulându-se după criteriile pieţei;
􀀹baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile adoptate prevalează reuşita individuală şi maximizarea profitului (financiar) imediat (pe termen scurt);
􀀹preţurile bunurilor economice (inclusiv salariile) depind în măsură determinantă de condiţiile aleatorii ale pieţei;
􀀹fiscalitatea este redusă, iar implicarea directă a statului în activitatea economică este neglijabilă (cel puţin în ceea ce priveşte administraţia centrală);
􀀹întreprinderea, ca centru al deciziilor economice, este considerată bun comercial ca oricare altul;
􀀹piaţa financiară, şi în primul rând bursa, are rolul decisiv, de barometru al activităţii economice în raport cu alte forme de piaţă;
􀀹mobilitate ridicată şi în timp scurt în ierarhia economico-socială;
􀀹clasă mijlocie (familii care deţin venituri aflate în jurul mediei sociale) relativ redusă (50% în SUA);
􀀹un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;
􀀹politici economice şi un sistem de valori care încurajează consumul;
􀀹grad redus de securitate economică faţă de riscuri (şomaj, boală, sărăcie); protecţia faţă de acestea fiind o chestiune mai ales individuală sau cel mult de caritate (excepţie Marea Britanie).

Modelul renan de economie de piaţă (care tinde să devină tipul european de economie de piaţă).
Este inspirat din filosofia Ordo-liberalismului şi se bazează pe câteva principii de bază10: mecanismul economic trebuie să se sprijine pe piaţă, căreia trebuie să i se asigure o cât mai mare libertate de funcţionare, în principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile; mecanismele pieţei nu pot să determine singure ansamblul vieţii sociale şi ele trebuie echilibrate, contrabalansate de un imperativ social, postulat a priori, al cărui girant trebuie să fie statul: statul este garantul protecţiei sociale şi al liberei negocieri între partenerii sociali; intervenţionismul statal şi dirijismul sunt compatibile doar în măsura în care nu provoacă distorsiuni concurenţei şi asigură depăşirea unor momente dificile de restructurare economică.

Pe baza acestor principii, în mecanismul de funcţionare sunt identificabile o serie de trăsături printre care:
• majoritatea bunurilor economice îmbracă formă marfară, dar consumul unei părţi importante nu se realizează după regulile pieţei;
• bunurile economice necomerciale (nonmarfare) au o pondere semnificativă;
• o politică economică ce încurajează economisirea şi redistribuirea de venituri;
• fiscalitatea directă prevalează asupra celei indirecte;
• sunt impozitate atât veniturile, cât şi capitalul; amplă redistribuire interzonală a veniturilor pentru a reduce decalajele regionale;
• sistemul bancar este puternic articulat cu firmele, fiind apt să asigure finanţarea acestora pe termen lung, în principal prin mecanismele bancare;
• între bănci, acţionari şi întreprinderi există un sistem de interese coordonate consensual; firmele (şi chiar instituţiile) funcţionează pe baza unui sistem de cogestiune care asociază la procesul decizional (şi al responsabilităţilor) toate părţile implicate (acţionari, conducerea executivă, reprezentanţii salariaţilor); practic, întreprinderea nu poate funcţiona în afara dialogului social;
• nivelul salariilor depinde atât de condiţiile pieţei, cât şi de alţi factori (vechimea, pregătirea profesională etc.) şi, în acest fel, este încurajată stabilitatea salariaţilor, firma fiind implicată în asigurarea treptată a carierei şi ascensiunii economico-sociale;
• firma, salariaţii şi statul sunt coresponsabili de perfecţionarea profesională, punându-se accent pe comportamente ca: precizie, punctualitate, fiabilitate, ataşament faţă de firmă;
• un sistem de învăţământ mai egalitar, în care nivelurile profesionale intermediare dispun de o bună formare;
• mişcare sindicală puternică, responsabilă din punct de vedere economic, cu lideri având competenţă remarcabilă;
• la baza economică a societăţii sunt aşezate şi acceptate o serie de valori ca: egalitate şi echitate socială, corelate cu criteriile de eficienţă;
• comunitatea din care individul face parte (întreprinderea, asociaţia, oraşul etc.) îşi asumă responsabilitatea în rezolvarea unor probleme ale individului;
• grad ridicat de securitate economică a populaţiei faţă de riscuri (boală, şomaj, dezechilibre familiale etc.) asigurat de către colectivităţi publice; inegalităţile dintre indivizi, considerate normale, trebuie menţinute în limite raţionale (în caz contrar, intră în funcţiune pârghii redistributive de prelevare şi transfer de venituri);
• clasă mijlocie numeroasă;
• un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat de protecţie socială prin grija autorităţii publice.

Două modele reprezentative de economie cu piaţă concurenţială de tip capitalist11
Modelul renan (european); economia socială de piaţă
⇒ reglarea conştientă prin combinarea în diferite proporţii a dimensiunii publice cu cea privată, respectiv un parteneriat puternic public/privat;
⇒ piaţa este principalul factor de reglare economică, dar funcţionarea sa trebuie supravegheată şi chiar corectată prin mecanisme stat – societate civilă – asociaţii de proprietari;
⇒ model economic bazat pe randament şi transferuri cu finalitate ori coeziune socială;
⇒ redistribuirea de venituri şi investiţia publică, eficienţa şi justiţia socială sunt trăsături definitorii ale sistemului;
⇒ starea economiei reale determină pe cea a economiei nominale (monetare);
⇒ un sistem mixt de companii, cu preponderenţă medii şi mici.
Modelul neoamerican (liberal)
⇒ mare încredere în virtuţiile interne ale mecanismului laissez-faire în reglarea economiei;
⇒ model neo-liberal, accentuează până la absolutizare virtuţile pieţei;
⇒ model economic exclusiv randamental;
⇒ asumarea riscului individual este regula de joc; exclude coeziunea socială ca obiectiv al autorităţilor; ea reprezintă o problemă microsocială;
⇒ economia şi mecanismele nominale (monetar, financiare) sunt un ingredient pentru expansiunea economiei reale;
⇒ se bazează pe firme mari, cu putere financiară remarcabilă şi activitate diversificată, care fac regulile jocului.

Epitetul social al economiei de piaţă de tip european înseamnă ca statul să aibă grijă de cetăţenii săi şi să acţioneze pentru: asigurarea egalităţii de şanse, eliminarea nedreptăţilor şi abuzurilor, apărarea şi sprijinirea celor dezavantajaţi, crearea sentimentului de solidaritate şi responsabilitate socială. Sursa principală a acestei griji o constituie productivitatea, nivelul acesteia asigurând mijloacele de protecţie. De aici, o concluzie logică: necesitatea de a corela protecţia socială cu nivelul productivităţii.
Filosofia economiei sociale de piaţă recunoaşte că adevăratul motor al bunăstării sociale este o „alianţă” adecvată între egoismul sănătos şi sentimentul răspunderii sociale a individului. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde să devină, în general, prototip pentru Uniunea Europeană.

3.3.3 Virtuţi şi limite ale sistemului de piaţă de tip capitalist
Economiile care au funcţionat timp mai îndelungat pe coordonatele sistemului de piaţă au evidenţiat, prin rezultatele obţinute, viabilitatea acestui sistem, virtuţiile potenţiale, dar şi valenţele practice ale acestuia:
• este un sistem de producere a bogăţiei robust şi flexibil; în acest sistem oamenii trăiesc material mai bine decât în oricare alt sistem cunoscut de istorie, dar, în mod inevitabil, nu toţi trăiesc la fel de bine; iar acest lucru nu este nici posibil, nici justificabil din punct de vedere economic, social şi moral;
• modul specific de alocare a resurselor, libera iniţiativă şi concurenţa de pe toate pieţele sunt factori interni pentru creşterea eficienţei economice;
• având ca fundament proprietatea particulară şi prioritatea interesului personal, sunt create premise favorabile pentru stimularea inovaţiei individuale, asumarea riscului şi competiţie ca principale surse de progres;
• sistemul este mobil, adaptabil la schimbări, reacţionează operativ la anomaliile endogene şi exogene care se ivesc;
• proprietatea particulară, concurenţa şi preţurile libere determină un comportament economic hedonist în care agenţii economici (firme, familii, administraţii etc.) se raportează în permanenţă la relaţia costuri (cheltuieli)/(beneficii)/(rezultate);
• funcţionarea sistemului economic este de aşa natură încât îi elimină operativ pe cei ineficienţi, prevenind situaţiile de folosire iraţională prelungită a resurselor.
Asemenea avantaje nu se manifestă în stare pură şi izolat de celelalte amintite în paginile anterioare.
Economia de piaţă de tip capitalist nu este un sistem perfect de utilizare a resurselor şi de satisfacere a nevoilor. El este cel mai bun dintre cele pe care le-a imaginat şi realizat omenirea; el există prin acţiunile oamenilor, iar ceea ce aceştia întreprind are şi imperfecţiuni, neajunsuri şi, uneori, se soldează cu eşecuri.
Acestea vor fi puse în evidenţă pe parcursul studiului, cu relevarea soluţiilor pentru prevenirea sau atenuarea lor. În acest cadru, amintim:
⇒ inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoţitorii lor;
⇒ se produce o tendinţă de concentrare anormală a puterii economice într-un număr redus de întreprinderi şi centre economice;
⇒ nu realizează un echilibru acceptabil între eficienţa economică şi echitatea socială, între protecţia socială şi distribuirea veniturilor;
⇒ amploarea ridicată a birocraţiei politice şi administrative, accesul discriminatoriu al săracilor în şcolile recunoscute, secundare şi de învăţământ superior, din cauze financiare şi frecventarea unor şcoli elementare şi secundare cu o slabă clasificare.

3.4 Tranziţia la economia cu piaţă concurenţială de tip capitalist în România
Sistemul economic de comandă din Europa s-a prăbuşit la sfârşitul anilor ’80: monopolul proprietăţii publice şi îngrădirea libertăţilor economice, ineficienţa economică cronică, lipsa competiţiei economice, menţinerea în activitate a unor întreprinderi, locuri de muncă şi tehnologii energointensive şi risipitoare, subvenţionarea „pierderilor” planificate de la buget, politizarea deciziei economice în detrimentul interesului direct, personal, al celor aflaţi în activitate sunt doar câteva din cauzele economice care au determinat o schimbare de sistem de o amploare necunoscută în istorie, în decursul unui timp aşa de scurt. S-a inaugurat astfel o dinamică istorică inedită, fără precedent, în care a fost angrenată şi România.

3.4.1 Spre economia de piaţă de tip european
Această dinamică a vizat în plan economic trecerea de la economia de comandă – având ca fundament monopolul proprietăţii de stat şi deciziile partidului unic – la economia cu piaţă concurenţială de tip capitalist (deşi acest lucru s-a afirmat explicit în a doua jumătate a anilor ’90) şi mecanismul său funcţional.
Ţările aflate în tranziţie, inclusiv România, au obţinut asistenţă şi consultanţă din partea a numeroşi specialişti occidentali recomandaţi de emblema unor instituţii prestigioase: F.M.I., O.C.D.E. (care iniţiază în 1990 programul de
cercetare ştiinţifică şi asistenţă „Parteneri în tranziţie”), U.E., B.E.R.D. etc. O primă încercare considerată viabilă pentru a fundamenta o teorie a tranziţiei şi punerea în practică a acesteia se realizează sub egida O.C.D.E.12 cuprinzând politicile economice şi măsurile legislative urgente care se impun pentru a orienta economia spre sistemul de piaţă concurenţială, ritmul de înfăptuire şi secvenţionalitatea acestor măsuri şi decizii.
S-a considerat că, în ţara noastră, tranziţia la economia de piaţă se identifică cu înfăptuirea reformei economice, pentru a realiza o economie de piaţă, în linii generale, de tip european.

3.4.2 Înfăptuirea reformei economice
Tranziţia reprezintă un proces relativ îndelungat care, în mod inevitabil, generează, cel puţin la începuturile sale, dificultăţi economice şi costuri sociale obiective. O asemenea realitate este determinată de faptul că societatea, economia, acţiunea socială, în general, trebuie să funcţioneze pe noi baze: noi structuri, noi mecanisme de reglare, noi mentalităţi şi chiar un nou sistem de valori. Trebuie avut în vedere că modelul socialist – de orientare marxistă – de economie şi societate a lăsat o puternică amprentă asupra mentalităţilor şi comportamentelor populaţiei, greu sau chiar imposibil de eliminat pe termen scurt.
Funcţia iniţială a reformei o constituie depăşirea crizei economice moştenite de la mecanismul de comandă şi a celei ciclice pe care economia o resimţea profund. Finalitatea reformei o reprezintă înfăptuirea economiei de piaţă moderne şi a mecanismului său eficient, funcţional şi liber. Cele două obiective urmau să se înfăptuiască în secvenţe de timp diferite, gradual, dar nu lent, prin măsuri eşalonate, dar derulate în mod simultan.

3.4.3 Procese care definesc reforma economică
Principalele procese care au definit reforma economică sunt: macro-stabilizarea; efectuarea reformelor structurale şi instituţionale; liberalizarea economică.
• Macrostabilizarea a vizat eliminarea sau măcar atenuarea unora din dezechilibrele moştenite sau apărute în procesul tranziţiei: controlul inflaţiei, stăpânirea deficitului bugetar şi al balanţei de plăţi externe, adaptarea consumului la resursele existente şi la starea eficienţei economice, echilibrarea cursului valutar.
• Efectuarea reformelor structurale şi instituţionale urmărea realocarea resurselor în raport cu nevoile şi posibilităţile economice, ţinând seama atât de tendinţele pe care marea tranziţie le impune pe plan mondial, cât şi de domeniile cu avantaj competitiv în care se manifestă firmele din România.
Raţiunea ultimă a acestor reforme o constituie sporirea eficienţei utilizării factorilor de producţie, şi în primul rând a productivităţii ca suport pentru creşterea economică pe termen lung. Prin reformele structurale se creează subiecţii economici participanţi la tranzacţiile concurenţiale, un nou cadru instituţional juridic care reglementează drepturile, obligaţiile şi raporturile dintre unităţile economice, se desfiinţează unele structuri vetuste ale mecanismului de comandă, se creează şi se consolidează sistemul de piaţă şi mecanismele funcţionale specifice.
Nucleul reformelor structurale este privatizarea, eliminarea cvasi – monopolului proprietăţii de stat, a altor tipuri de monopoluri şi crearea pluralismului sistemului de proprietate a cărui bază o constituie proprietatea privată, sub diferitele ei forme.
Reformele structurale au în vedere toate componentele mecanismului economic şi nivelurile economiei a căror funcţionare este aşezată pe un cadru instituţional-juridic adecvat statului de drept şi compatibil cu cel practicat în spaţiul Uniunii Europene, ca premisă pentru o integrare mai facilă în aceasta.
• Liberalizarea economică. Experienţa istorică a relevat că economia de piaţă poate funcţiona, dacă sunt create condiţiile pentru exercitarea şi garantarea unui set de libertăţi: libertatea alegerii bunurilor de consum şi de capital, a profesiei şi a locului de muncă, libertatea de a dispune liber de factorii de producţie aflaţi în posesie, libertatea de a exercita iniţiativele imaginate cu respectarea libertăţii celorlalţi şi a cadrului legislativ.
Prin măsurile de liberalizare economică s-a urmărit transferarea către subiecţii economici a dreptului de decizie şi a consecinţelor acestuia în legătură organică cu redefinirea rolului statului. O atare direcţie a presupus măsuri cum sunt: liberalizarea preţurilor, inclusiv a salariilor şi a ratei dobânzii, convertibilitatea monedei, libertatea de mişcare a factorilor de producţie, deschiderea spre şi pentru exterior, în spiritul principiilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, modificarea sistemului de conducere a întreprinderilor şi reforma microeconomică.

În context, statul îşi restrânge sau renunţă la unele funcţii economice tradiţionale (de proprietar, de fixare a obiectivelor, de intervenţie a administraţiei în economie ş.a.), asumându-şi funcţiile moderne privind crearea şi aplicarea cadrului legislativ, asigurarea premiselor pentru exercitarea liberalizării economice, întreţinerea şi supravegherea concurenţei, redistribuirea de venituri ş.a.
Până acum au fost iniţiate şi aplicate numeroase acţiuni pentru înfăptuirea reformei, încât în prezent, în România, s-au creat bazele economiei de piaţă, dar se menţin unele disfuncţionalităţi. Cu toate acestea, costurile sociale ale tranziţiei au depăşit aşteptările, iar speranţele de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă s-au îndepărtat, în comparaţie cu optimismul utopic din primii ani ai deceniului nouă. Nivelul de trai la peste 80% din populaţia ţării a înregistrat scăderi de 30-50%; P.I.B., investiţiile, exportul, gradul de ocupare a factorilor de producţie şi cel al eficienţei agregate a acestora au înregistrat scăderi importante.
Au apărut noi dezechilibre şi factori de instabilitate: şomajul structural, datoria externă substanţială, blocajul financiar, dimensiunile economiei subterane, deprecierea stării generale de sănătate a populaţiei, amplificarea proceselor speculative, în detrimentul şi pe seama economiei reale; sustragerea unei părţi însemnate din economii (inclusiv cele instituţionalizate) de la procesele investiţionale reale, diminuându-se potenţialul injectării în economie a noi factori de producţie şi de ameliorare a calităţii, eficienţei şi competitivităţii celor existenţi.
Deşi, începând cu anul 2000, a fost stopată evoluţia descendentă a economiei şi s-a relansat procesul de creştere, nu au fost recuperate încă regresele din anii ’90.
În prezent, în România au fost create structurile esenţiale ale economiei de piaţă de tip capitalist. Principiile şi instituţiile sale au însă un grad redus de implicare şi operaţionalitate în raport cu exigenţele unei economii de piaţă funcţionale şi cu modul în care aceasta se realizează în U.E. În acelaşi timp, este necesară o mai mare implicare şi operaţionalitate a capitalului autohton în transformările în curs din economie; în ultimă instanţă, capitalul autohton este cel care revigorează economia atât din perspectiva intereselor naţionale specifice în alocarea şi utilizarea resurselor, cât şi a forţei de a-i asigura reproductibilitatea din perspectivele unei economii de piaţă funcţionale.

3.4.4 Spre o a doua tranziţie?
Tranziţia postsocialistă spre economia de piaţă concurenţială de tip capitalist a generat ample dezbateri şi dispute în mediile academice, politice şi al opiniei publice din toate ţările central şi est europene (TCEE), dar şi din Europa Occidentală şi SUA. Situaţia se explică prin ineditul şi complexitatea procesului, lipsa unor experienţe anterioare, amploarea şi profunzimea transformărilor şi a efectelor pe care le-a generat.
Un filon al respectivelor dezbateri a vizat şi răspunsuri la întrebările: când se încheie tranziţia postsocialistă? Care sunt criteriile care definesc finalizarea procesului? Răspunsurile date nu sunt nici simple, şi nici tranşante; la fel şi punctele de vedere exprimate. Nu intră în intenţia noastră prezentarea unui tablou cuprinzător şi nuanţat al opiniilor exprimate. Sintetizând, dar şi simplificând, răspunsurile specialiştilor pot fi grupate în trei mari categorii:
1. Curentul optimist şi restrictiv după care tranziţia postsocialistă se încheie atunci când sunt create bazele economiei cu piaţă concurenţială de tip capitalist, aşa cum le-am prezentat în paragraful 3.3.1 din prezentul capitol. Din această perspectivă, tranziţia este încheiată, sau aproape finalizată în T.C.E.E., mai ales în cele care au aderat la UE;
2. Curentul intermediar: tranziţia se încheie când:
- sunt depăşite procesele tipice tranziţiei postsocialiste. Din această perspectivă, studiile efectuate13 au pus în evidenţă că, dincolo de situaţiile specifice fiecărei ţări capitaliste şi est europene, tranziţia a generat un pachet de fenomene tipice, neaşteptate, inedite, de durată şi comune tuturor ţărilor, reprezentate de:
a) recesiunea transformaţională concretizată în amploarea scăderii PIB (cu 21-50%) faţă de 1989, care s-a prelungit aproximativ cinci ani consecutivi (fenomen necunoscut pe plan mondial şi absolut neanticipat);
b) şomajul tranziţional, de lungă durată, insensibil la relansarea creşterii economice şi la extinderea sectorului privat (locurile de muncă create aici au fost ocupate nu prin „reciclarea” şomerilor, ci cu persoane care aveau locuri de muncă în firmele de stat, de unde au fost transferate);
c) demonetizarea economiei, respectiv apariţia şi amplificarea tranzacţiilor de tip barter (un gen de troc), fără implicarea monedei ca mijloc de schimb şi de plată;
d) perpetuarea influenţei guvernului şi mai ales a foştilor manageri asupra firmelor privatizate, graţie folosirii unor metode nonstandard de privatizare. Acestea au permis ca numeroşi foşti manageri să monopolizeze informaţii fundamentale pentru funcţionarea firmelor şi să preia, pe căi discutabile, pachetele acţiunilor de control asupra firmelor privatizate.
Se consideră că procesele a şi c au fost în principiu depăşite, celelalte se perpetuează, tranziţia urmând a fi încheiată odată cu eliminarea lor.
3. Curentul evoluţionist după care societatea, economia şi fiecare persoană se află într-o perpetuă tranziţie şi evoluţie; existenţa este o permanentă evoluţie, o continuă destructurare şi restructurare, o continuă distrugere creatoare prin intermediul inovaţiei care incumbă trecerea de la forme, metode, structuri şi mecanisme existente, la altele noi. Dintr-o asemenea perspectivă, marcarea încheierii tranziţiei postsocialiste este fără importanţă, ea încadrându-se într-un ansamblu complex de alte transformări.
Fiecare din curentele de opinie exprimate în literatura de specialitate are elemente raţionale, însă un moment bine definit al încheierii tranziţiei este greu sau chiar imposibil de fixat. În ceea ce ne priveşte, apreciem că în România tranziţia postsocialistă este în linii generale finalizată. Argumente: dimensiunile şi rolul proprietăţii private în economie; ampla liberalizare economică şi constituirea sistemului de pieţe, descentralizarea economică şi reducerea intervenţiei directe a statului în economie.
În consecinţă, T.C.E.E. se află în pragul trecerii la cea de-a doua tranziţie (unele deja s-au implicat efectiv) – tranziţie impusă de aderarea la Uniunea Europeană. Aceste ţări au aderat, vor adera sau doresc să adere la UE. Unele, inclusiv România, îndeplinesc condiţii de convergenţă nominală pentru aderarea la UE. Însă integrarea efectivă în UE presupune o perioadă relativ îndelungată de profunde transformări economico-sociale, care să permită ţării să-şi asume toate responsabilităţile şi să beneficieze de toate mecanismele şi avantajele care decurg din funcţionarea reală a UE
O asemenea situaţie este posibilă dacă:
⇒ s-a realizat acel nivel de eficienţă care să permită reducerea, până la un nivel acceptabil, a decalajelor faţă de nivelul mediu al UE: în prezent, PIB/locuitor în România reprezintă aproximativ 30% din nivelul mediu din UE, salariul nominal mediu este în jur de 10%, sărăcia afectează aproape 50% din populaţie (dacă ne comparăm cu standardele UE, adică un venit de minim 4 USD/zi/locuitor pentru asigurarea existenţei etc.);
⇒ se înfăptuieşte convergenţa macroeconomică cu UE, respectiv o creştere economică stabilă, niveluri comparabile cu UE privind rata inflaţiei, deficitul bugetar şi de cont curent, datoria publică, protecţia mediului şi amenajarea teritoriului, decalaje de venituri şi de bunăstare acceptabile, realizarea condiţiilor pentru asumarea Euro ca unic activ monetar, pregătirea capacităţii firmelor din România să reziste la mecanismele concurenţiale, nealterate prin intervenţiile deformatoare ale autorităţilor;
⇒ asimilarea fundamentelor Noii Economii în care informaţia şi cunoaşterea se afirmă ca factor de producţie propulsor al economiei şi societăţii;
⇒ realizarea economiei de piaţă funcţionale cu o asemenea structură care să permită circulaţia liberă, în ambele sensuri, a factorilor de producţie (inclusiv a persoanelor şi forţei de muncă), asimilarea pe de-a-ntregul, pe picior de egalitate cu celelalte ţări din UE, a restricţiilor (dar şi a beneficiilor) politicilor comune privind agricultura, cercetarea ştiinţifică, concurenţa, fiscalitatea indirectă etc.
Asupra duratei acestei tranziţii, aprecierile merg de la 10-15 ani, scenariul optimist, la 30 – 40 ani, cel pesimist.

3.5 Tablou al economiei contemporane
Majoritatea covârşitoare a economiilor contemporane sunt economii de piaţă funcţionale, fiind aşezate pe principiile şi favorabilităţile concurenţei, liberalizării şi proprietăţii private. Între ele se derulează ample relaţii economice, sunt antrenate în procese de integrare economică internaţională, cu grade diferite de complexitate şi intensitate.
Existenţa pe planeta Terra se află, totodată, într-un proces de schimbare şi înnoire fără precedent, care marchează tranziţia lentă, contradictorie dar fermă, spre o nouă economie – economia globală.
Prin globalizare (mondializare) se realizează tranziţia spre o nouă realitate caracteristică mileniului trei, specifică acţiunii şi gândirii într-o lume a interdependenţelor crescânde. Evoluţia omenirii pe calea globalizării a generat ample dispute şi contradicţii – atât pe plan teoretic, cât şi pe cel al acţiunii practice la nivel mondial. Una dintre cauzele acestei situaţii este aceea că lumea contemporană este în acelaşi timp extrem de diversă. Dacă privim lucrurile doar din punct de vedere economic, diversitatea economiei mondiale poate fi privită din numeroase unghiuri.

3.5.1 Nivelul dezvoltării economice. Decalaje de dezvoltare
Nivelul de dezvoltare economică pe care-l înregistrează o ţară depinde atât de condiţiile istorice în care a evoluat, de modul în care au acţionat generaţiile precedente, cât şi de modul cum se comportă şi utilizează resursele disponibile generaţia prezentă. El este influenţat de modul în care funcţionează economia, de calitatea politicilor economice şi de modul în care pârghiile economice şi cadrul legislativ sunt utilizate pentru asigurarea unui mediu concurenţial şi de afaceri sănătos. Elementul fundamental de care depinde nivelul de dezvoltare al unei ţări este nivelul eficienţei şi în primul rând al productivităţii factorilor de producţie. Ţările în care se realizează un nivel înalt al productivităţii factorilor de producţie şi o creştere economică susţinută, nivelul de trai şi bunăstarea economică sunt mai ridicate; şi invers. Toţi factorii şi împrejurările de care depind nivelul şi evoluţia productivităţii factorilor de producţie influenţează şi nivelul de dezvoltare economică.
Ca nivel de dezvoltare economică, între statele lumii există diferenţe foarte mari. În funcţie de nivelul de dezvoltare economică, ţările lumii se împart în:
• ţări dezvoltate cu înalt nivel de dezvoltare economică (în principal ţările membre ale O.C.D.E. – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), dintre care amintim cu titlu de exemplu: Luxemburg, Suedia, SUA, Canada, Germania, Franţa, Danemarca, Japonia, Marea Britanie, Norvegia etc.;
• ţări în curs de dezvoltare (în dezvoltare) cu nivel redus de dezvoltare, cu nivel de trai şi eficienţă economică precare, categorie în care se includ majoritatea statelor din Africa, unele din America Latină şi din Asia. O categorie aparte în acest grup o reprezintă statele slab dezvoltate (sau subdezvoltate), în care majoritatea populaţiei are o existenţă cu totul precară datorită slabei eficienţe economice.
Cea mai mare parte a ţărilor lumii sunt considerate în curs de dezvoltare.
Între cele două mari grupe de ţări se încadrează cele cu un nivel mediu de dezvoltare, care au depăşit nivelul de ţară în dezvoltare şi tind să devină state dezvoltate din punct de vedere economic: sunt avuţi în vedere „tigrii asiatici”: Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong şi Taiwan, provincie chineză, Malayesia, dar şi unele ţări din Europa Centrală şi de Est (Cehia, Ungaria, Polonia, România s.a.) şi din America Latină.

Evantaiul mondial al PIB/locuitor în 2001

Tabelul 3.2
a) PPP – exprimă rata de schimb a diferitelor monede naţionale faţă de USD şi reflectă evoluţia puterii relative de cumpărare a USD şi a diferitelor monede naţionale. Se evaluează comparând preţurile relative ale bunurilor în SUA şi în ţările analizate în raport cu evoluţia ratei inflaţiei în SUA şi în aceste ţări. Comparaţiile internaţionale ale PIB/locuitor evaluat în USD cu PPP sunt mult mai relevante ştiinţific faţă de comparaţiile efectuate la cursul de schimb. Cursul de schimb mediu anual monedă naţională/USD cumulează pe lângă raportul dintre puterile de cumpărare ale celor două monede şi alte influenţe (raportul cerere/ofertă, starea conjuncturii, factori speculativi, nivelurile ratei dobânzii s.a.m.d.);
b) decalaje relative – raportul dintre PIB/locuitor media mondială şi ţara sau grupul de ţări analizate (I) respectiv între PIB/locuitor din ţările dezvoltate (rândul 2) şi celelalte grupe de ţări (II). Astfel PIB/locuitor în România este cu 33% mai mic decât media mondială şi de patru ori mai mic decât media din ţările dezvoltate;
c) decalaje absolute – diferenţe între nivelul absolut al PIB/locuitor mondial şi cel din celelalte grupe de ţări (I), respectiv dintre PIB/locuitor în ţările dezvoltate şi celelalte (II).
Datele din tabelul 3.2 relevă unele dintre diferenţe privind nivelul de dezvoltare între diferite ţări şi grupe de ţări din economia mondială. Se constată că ţările în curs de dezvoltare au, în medie, PIB/locuitor de şase ori mai mic faţă de ţările dezvoltate şi se află la jumătatea mediei mondiale. Acest indicator dă expresie sintetică subdezvoltării economice care afectează majoritatea ţărilor lumii.
Subdezvoltarea, respectiv fracturarea economiei mondiale în ţări dezvoltate şi superdezvoltate şi ţări rămase în urmă cu secole faţă de primele reprezintă cea mai acută problemă economică a umanităţii. Reducerea şi eradicarea în timp a flagelului subdezvoltării este în primul rând o problemă internă, proprie, a fiecăreia din ţările în cauză, de ele şi de agenţii economici interni depinde modul în care se alocă şi utilizează resursele, pentru a se asigura o eficienţă cât mai ridicată şi, pe această bază, venituri mai mari. În acelaşi timp, şi celelalte ţări, în primul rând cele mai avansate au nu doar o responsabilitate istorică, ci şi interese imediate să se amelioreze mecanismele economice internaţionale, astfel încât funcţionarea lor să fie profitabilă şi ţărilor, respectiv populaţiei rămase în urmă din punct de vedere economic.
În ansamblu, ţările foste socialiste din Europa Centrală şi de Est au un nivel de dezvoltare cu 17% sub media mondială, de 3,54 ori mai mic decât cel al ţărilor dezvoltate şi de 4,1 ori mai mic decât acela al ţărilor dezvoltatate, cele mai avansate dintre ţările dezvoltate.
România, aflată în grupa ţărilor cu nivel mediu de dezvoltare are un PIB/locuitor cu 11% mai mic decât media celorlalte T.C.E.E., cu 33% sub media mondială, de 4 ori mai mic decât media din ţările dezvoltate şi de aproape cinci ori mai mic decât PIB cele mai avansate ţări.
Pe lângă diferenţele la nivel mondial dintre diferite ţări şi grupe de ţări, importante decalaje de venituri şi nivel de trai sunt şi în interiorul fiecărei ţări. Ca regulă, în ţările dezvoltate, decalajele de PIB/locuitor între categoriile bogate şi sărace sunt mai reduse (deşi însemnate) decât în ţările mai puţin dezvoltate. Ca regulă, pe măsură ce o ţară cunoaşte un nivel înalt de dezvoltare economică, repartiţia veniturilor devine mai echitabilă, diferenţele relative dintre cei bogaţi, cei săraci şi cei din clasa mijlocie se reduc.
Dincolo de situaţiile particulare ale fiecărei ţări, la nivel planetar se constată că, în timp, decalajele de venituri dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci tind să se accentueze. În tabelul 3.3 se reflectă evoluţia pe parcursul a circa două secole a părţii (procentului) din veniturile mondiale totale obţinute de către 20% din populaţia mondială (cea săracă) şi 10% din populaţia globului (cea cu venituri ridicate). Se constată că 20% din populaţie, cea săracă, şi-a diminuat partea din venitul mondial ce-i revine, de la 4,7% în 1820 la 2,2% în 1992.
În schimb, a crescut constant procentul din venitul mondial care revine la 10% din populaţie, deci la cea bogată, de la 42,8% în 1820 la 53,4% în 1992. Corespunzător, indicele Gini – expresia sintetică a evoluţiei inegalităţilor de venituri – a cunoscut la nivel mondial o tendinţă permanentă de creştere, de la 0,500 în 1820 la 0,657 în 1992 .

Inegalităţi de venituri în rândul populaţiei la nivel mondial

Tabelul 3.3
3.5.2 Dezvoltarea umană
Din confruntările datelor statistice cu realităţile economice concrete şi recunoscând limitele pe care le conţin indicatorii rezultatelor macroeconomice (PIB, PNB, VN), începând cu deceniul precedent, ONU, prin Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), calculează un indicator mai complex pentru aprecierea dezvoltării economice şi umane.
• Indicatorul dezvoltării umane (IDH), publicat anual în Raportul mondial asupra dezvoltării

Indicatorul dezvoltării umane
Este un indicator compozit care variază între 1 (nivelul maxim, cel mai înalt posibil) şi 0, construit pe baza a trei elemente:
a) durata medie a vieţii (măsurată prin speranţa de viaţă la naştere, care surprinde valori între 25 şi respectiv 85 de ani);
b) nivelul de educaţie (evaluat printr-o combinaţie între:
• gradul de alfabetizare a adulţilor (limite 0% şi 100%) care intră cu o pondere de 66% în evaluarea educaţiei;
• gradul de cuprindere în învăţământul de toate gradele (limite 0% - 100%) cu o contribuţie de 33% în evaluarea nivelului de educaţie;
c) nivelul dezvoltării (bunăstării) economice evaluat prin PIB real / locuitor în USD, la paritatea puterii de cumpărare (PPP), având limita între 100 USD/PPP şi 40000 USD/PPP.
Fiecare din cei trei indicatori se calculează după relaţia:

În final, IDH se calculează ca o medie aritmetică a indicatorilor a, b, c.
În funcţie de nivelul său, PNUD grupează ţările în trei categorii:
⇒ ţări cu dezvoltare umană ridicată, în care IDH are valori ≥ 0,800;
⇒ ţări cu dezvoltare umană medie cu IDH cuprins între 0,500 şi 0,799;
⇒ ţări cu slabă dezvoltare umană (IDH < 0,500).
În evaluare pe 2003, Norvegia este, pentru al treilea an consecutiv în fruntea clasamentului, urmată de Islanda, Suedia, Australia, Olanda, Belgia, SUA, Canada şi Japonia. Din 175 state evaluate pentru anul 2003, 70 sunt considerate state cu o dezvoltare umană ridicată.
România este inclusă în grupa a doua – state cu nivel mediu de dezvoltare umană – ocupând locul 72, cu un IDH 0,773 (comparativ cu 0,944 Norvegia şi 0,275, Sierra Leone, ultima poziţie în respectivul clasament). Spre deosebire de comparaţiile anterioare în care România se afla sub media mondială din perspectiva PIB real/locuitor, în raport cu IDH, ţara noastră se află la un nivel superior mediei mondiale (0,773 faţă de 0,722). Aceasta înseamnă că sub aspectul componenţei sociale a nivelului de dezvoltare (durata medie a vieţii, nivelul educaţiei), avem o situaţie mai bună faţă de ce care ia în considerare componenta economică (PIB/locuitor).
De altfel, după indicatorii a şi b folosiţi la calcularea IDH, România ocupă în ierarhia mondială locul 39 în anul 2003.

Indicele Dezvoltării Umane – IDH – mediu, pe grupe de ţări – 2003
- media mondială 0,722;
- ţările membre OCDE 0,905:
- ţările cele mai dezvoltate economic 0,929;
- ţările în curs de dezvoltare 0,655;
- fostele ţări socialiste din Europa 0,787;
- România 0,773.

3.5.3 Potenţialul economic
Diferenţele dintre state se remarcă şi din punctul de vedere al potenţialului economic (forţa economică). El se apreciază prin volumul resurselor şi al altor mijloace economice de care dispune fiecare ţară: PIB total, numărul populaţiei, suprafaţa teritoriului, bogăţiile subsolului, mărimea avuţiei materiale şi spirituale acumulate de-a lungul timpului, stocul de licenţe, brevete şi alte rezultate ale cercetării ştiinţifice, rezervele valutare etc.
Potenţialul economic al unei ţări se apreciază şi indirect, prin ponderea pe care o deţine în producţia şi comerţul mondial, în populaţia totală a lumii etc.
În condiţiile contemporane, în aprecierea potenţialului economic al unei ţări au o mare importanţă: potenţialul tehnico-ştiinţific, volumul neo-factorilor de producţie, mărimea, structura şi nivelul tehnic al capitalului fix, amploarea noilor tehnologii informatice şi de comunicaţii (N.T.I.C.).
Din perspectiva potenţialului economic, statele se împart în:
⇒ ţări mari, cu potenţial economic ridicat (SUA, China, Japonia, Marea Britanie, Germania, India, Franţa, Italia, Rusia, Brazilia);
⇒ ţări cu potenţial economic mediu;
⇒ ţări cu potenţial economic redus.
Este necesară delimitarea ţărilor din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare (care se referă la amploarea fenomenului economic pe locuitor) şi al potenţialului economic. Există ţări cu un nivel de dezvoltare înalt şi cu potenţial economic ridicat (SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa, Japonia); altele au un nivel de dezvoltare înalt, dar potenţial economic redus (Luxemburg, Elveţia, Danemarca, Islanda); există numeroase ţări cu potenţial economic ridicat, dar având nivel de dezvoltare economic redus (China, India, Brazilia, Mexic s.a.).

O situaţie particulară prezintă ţările cu importante resurse petroliere care le permit un PIB ridicat pe locuitor, dar au un potenţial economic redus, piaţa internă este redusă, venitul este inechitabil repartizat, iar economia şi consumul sunt puternic dependente de importuri.
Caracteristica lumii contemporane este aceea că majoritatea ţărilor au un nivel scăzut de dezvoltare economică, dar şi potenţial economic redus, ceea ce constituie un cerc vicios în calea dezvoltării.

3.6 Structuri economice
⇒ În funcţie de gradul de încorporare a progresului tehnico-ştiinţific în factorii de producţie şi în utilizarea lor, se disting economii informaţionale (modernă, tehnologică, intensiv informaţională), economie industrială, economie înapoiată.
⇒ După locul şi rolul diferitelor genuri (domenii) de activitate la producerea PIB se disting:
􀀹economii agrare (agricultura şi industria extractivă concentrează importante cantităţi de factori de producţie, au un aport ridicat la producerea PIB şi în exporturi, dar eficienţa economică şi, în primul rând, productivitatea globală medie a factorilor de producţie sunt reduse. În totalitate sunt ţări cu nivel redus de dezvoltare economică şi umană;
􀀹economii industriale (în care industria prelucrătoare, cu ramurile moderne de un înalt nivel tehnic, productivitate şi competitivitate ridicate au o pondere determinantă în producerea PIB şi în exporturi, ceea ce asigură o valoare adăugată ridicată, venituri şi condiţii de existenţă înalte);
􀀹economii postindustriale în care industriile principale, inclusiv serviciile, învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cercetarea ştiinţifică cunosc un înalt nivel de dezvoltare, performanţe ridicate, fiind suportul unei stabilităţi capabile să reziste la şocurile economice interne şi internaţionale, inclusiv la inerentele fluctuaţii ciclice. Majoritatea acestor economii se află în proces de tranziţie spre Noua Economie, bazată pe cunoaştere, informaţie şi creativitate.
⇒ După evoluţia parametrilor şi performanţelor economice într-o anumită perioadă distingem: economii în expansiune (boom, dezvoltare), economii în criză şi economii în stagnare.
⇒ După dimensiunile şi interacţiunile în cadrul circuitului economic mondial se disting: economii închise şi economii deschise. Economiile închise sunt cele care voluntar (dar de cele mai multe ori ca urmare a unor sancţiuni adoptate de ONU sau de marile puteri economice) au o participare cu totul marginală la diviziunea internaţională a muncii şi la schimburile mondiale. Ele nu pot beneficia de efectele favorabile pe care le generează schimburile economice voluntare. Economiile deschise sunt puternic ancorate în schimburile economice internaţionale, exportă o parte importantă din PIB şi importă pe măsură, ca expresie a beneficiilor pe care le obţin partenerii de pe urma liberalizării relaţiilor economice internaţionale.


De retinut
CUVINTE-CHEIE
• Economie de schimb
• Economie naturală
• Specializarea agenţilor economici
• Avantaj economic absolut
• Avantaj economic relativ
• Monetarizarea economiei
• Sistem economic
• Sistem economic de tip mixt
• Economie de piaţă de tip social (renan)
• Economie de piaţă de tip liberal (neoamerican)
• Tranzacţii bilaterale de piaţă
• Reforma economică
• Macrostabilizarea
• Reforme structurale
• Liberalizarea economică
• Nivel de dezvoltare economică
• Potenţial economic

ÎNTREBĂRI
􀂃Relevaţi legăturile dintre problema fundamentală a economiei şi sistemul economic.
􀂃Caracterizaţi sistemul real al economiei de piaţă concurenţială.
􀂃Comparaţi modelul renan (social) şi liberal (neoamerican) de economie de piaţă.
􀂃Elaboraţi o balanţă privind elementele care deosebesc economia de piaţă concurenţială de tip capitalist de economia comandată centralizat.
􀂃Prezentaţi procese pe care le incumbă reforma economică în România.
􀂃Elaboraţi un model propriu de acţiuni pentru a asigura funcţionalitatea economiei de piaţă.
􀂃Caracterizaţi România în funcţie de: nivelul de dezvoltare, potenţialul economic, structura economiei.

APLICAŢII
1. Propoziţia: „Orice economie în care au loc schimburi, procese de vânzare-cumpărare, deci există pieţe, este o economie de piaţă” este: a) adevărată; b) falsă.
Argumentaţi.

2. Afirmaţia: „În orice economie de piaţă se întâlnesc şi trăsăturile economiei de schimb” este: a) adevărată; b) falsă. Argumentaţi.

3. Fie trei agenţi economici: x, y, z care dispun de resurse (în mld. u.m.) x = 1.000; y = 1200; z = 800. Prin utilizarea resurselor, ei obţin următoarele cantităţi din bunul A: x = 1500 buc; y = 1700 buc; z = 1240 buc. Care dintre cei trei producători deţine avantaj absolut: a) x; b) y; c) z; e) nici unul.
Demonstraţi.

4. Bunurile A şi B sunt produse de către producătorii x şi y, care au aceleaşi resurse. Producătorul „x” poate produce: 10 unităţi din A sau 16 unităţi din B sau 5 respectiv 8 din fiecare. Producătorul B poate produce: 12 unităţi din A sau 19 unităţi din B sau 6 respectiv 9,5 din fiecare. În producerea bunului B avantajul comparativ relativ îl deţine: a) producătorul x; b) producătorul y; c) x şi y; d) nici unul.
Demonstraţi.
5. Pe baza datelor din problema de mai sus, recomandaţi următoarea specializare: a) x în A şi y în B; b) x în B şi y în B; c) x în B şi y atât în A, cât şi în B; d) specializarea nu este oportună.

6. Medicamentele compensate prin sistemul Asigurărilor de sănătate sunt bunuri: a) integral marfare; b) parţial marfare; c) nonmarfare (noncomerciale); d) libere.

7. Trăsăturile şi mecanismele funcţionale ale sistemului economic liberal (de piaţă) au fost jalonate de către: a) Aristotel; b) David Ricardo; c) Adam Smith; d) J. M. Keynes; e) Karl Marx.

8. Reglarea economiei printr-un mecanism hibrid se realizează în: a) economia de comandă; b) modelul teoretic al economiei de piaţă; c) economia mixtă; d) doar în economiile în tranziţie.

9. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde să devină în linii generale prototip pentru: a) fostele ţări socialiste; b) Uniunea Europeană; c) Canada; d) SUA; e) toate statele contemporane.

10. În România, nucleul reformelor structurale pentru a realiza tranziţia la sistemul economiei de piaţă funcţională este: a) macrostabilizarea; b) pluralismul politic; c) asigurarea libertăţii pieţei; d) privatizarea; e) liberalizarea preţurilor.