CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Personalitatea e darul cel mai de pret pe acre omul si-l poate oferii lui insusi prin autocunoastere si vointa de autodepasire,prin efort propriu si cu sprijinul factorilor educationali.”Spun si magii,spun si regii ca din cate-n lume avem,personalitatea e binele suprem”scria Goethe in opera Faust.Ca sa poti deveni un bun specialist si un om luminat cu preocupari multiple ,receptiv fata de schimbari sicapabil sa te adaptezi la situatii noi,un om cu initiativa,un inovator sau inventator care sa inteleaga sensurile superioare ale vietii umane,trebuie mai intai sa te cunosti bine.Familiarizarea cu datele noi despre personalitate ,cunoasterea stiintifica de sine prinautoobservare reflexiva,prin activitatea si actiunile noastre raportate la modelul de personalitate oferit de societatea in care traim si prin parerile altora despre noi,reprezinta mijloace importante de investigare si modelare a propriei fiinte.
Personalitatea umana ,ca “abstractie” psihologica extrem de complexa si cu determinari multiple este greu de definit in mod exthaaustiv,pana in prezent numarul definitilor depasind cifra de suta.Cele mai multe definitii dezvolta o conceptie integrativa si dinamica ,relevand caracterul specific uman,unitar si sintetic al personalitatii,legatura ei stransa cu conduita,determinarea ei biologica si sociala.
Personalitatea este subiectul uman ca unitate dinamica bio-psiho-socio-culturala (P.P.Neveanu) ,inzestrat cu functii cognitive,axiologice,proiectiv-creative,dinamico-ernergetice,afectiv-emotionale si volitiv-caracteriale,programatice si operationale, manifestate in comportament.
Alti autori definesc personalitatea in lumina teoriei in vatarii sau a teoriei sistemelor,interpretand-o din punct de vedere cibernetic(C.Balaceanu si Ed. Nicolau).
Ca sistem suprastructurat deschis,personalitatea este rezultatul dezvoltarii unitare prin procesul invatarii a insusirilor innascute si dobandite sub influenta mediului socio-cultural,asigurand fiecarei individualitati o adaptare,oricinala si actva,la mediul inconjurator.


DIMENSIUNI RELEVANTE ALE PERSONALITATII
DOGMATISM SI AUTORITARISM
Termenul “dogmatism” este utilizat cu referire la mo trasatura a personalitatii definita prin urmatoarele caracteristici ale comportamentului(Rokeach,1960).
1. Spirit inchis-reavointa cu privire la examinarea de fapte noi,dupa ce opinia a fost formata;tendinta de a indeparta in mod sumar faptele si logica aflate in conflict cu pozitia adoptata;
2. Tendinta de a vedea problemele controversate prin prisma alb-negru;
3. Spirit doctrinar-tendinta de a-si forma convingeri ferme,puternic rezistente la schimbare,pe baza unor dovezi echivoce;
4. Intoleranta fata de ambiguitate-nevoia de a inchide prematur dezbaterea,pentru a trage concluzii asupra unor probleme complexe;
Nu surprinde prea mult faptul ca rezultatele la teste ale indivizilor cu “spiritul inchis” coreleaza negativ cu aptitudinea verbala,cu randamentul scolar,adaptarea initiala la conceptul de sarcini didactice si cu aptitudinea de a forma asociatii verbale abstracte.Dogmatismul,termenul cel mai general in formulare lui Rokeach,s-a constatatca se raporteaza in mod invers la aptitudinea de rezolvare a problemelor si la puterea de sinteza a gandirii ,coreland insa in mod pozitiv cu anxietatea.Raportul dintre dogmatism si si intelegerea materiei de invatamant nu este clar,deoarece intr-o serie de cerecetari referitoare la insusirea cursurilor de sociologie si de psihologie la o universitate corelatiile,pe un fond in general negativ,variau de la –0,54 la +0,16 . Termenul “autoritarism” este folosit spre a descrie o trasatura de personalitate caracterizata de ortodoxie,veneratia credintelor traditionale si tendinta de a se supraconforma necritic vederilor unor persoane care se bucura de autoritate (Adorno,1950).Personalitatea autoritarista tinde spre etnocentrism,are prejudecati in legatura cu grupurile minoritare si este intoleranta fata de ambiguitate,apartinand de obicei clase de jos si grupurilor care practica profesii inferioare.Elevii care obtin rezultate bune la testele de autoritarism sunt mai inclinati sa structureze stimulii inediti intr-o maniera rigida,sa traga concluzii pripite si isi schimba atitudinile sub influenta sugestilor venite din partea unor oameni de presigiu (Duncan,1964; Harvey,1963).
E limpede ca autoritarismul si dogmatismul cuprind un manunchi de variabile afectiv-sociale si cognitive si ca acestea influenteaza acvele modalitati de invatare in care intra in joc atitudinile,convigerile si judecatile de valoare.In afara de aceasta,persoanele cu ytrasaturi pronuntat dogmatice sau autoritariste par predestinate sa obtina rezultate slabe in rezolvarea problemelor si in temele teoretice care,de fapt,le cer sa fie in posesia atributelor opuse acelora cuprinse intr-un text.Ambele tasaturi reflecta probabil trebuinta de a mentine congruenta interioara intre ideile si convingerile persoanelor respective.Desi aceste ultime elemente sugereaza existenta unei predispozitii native spre autoritarism si dogmatism,diferentele considerabile existente in aceasta privinta intre grupurile culturale si socio-economice,politice si religioase demonstreaza ca stilul invatarii –probabil prin filierea identificarii cu parinti autoritaristi si dogmatici-constituie un factor important.

INTROVERSIUNEA SI EXTRAVERSIUNEA
Dimensiunea intrversiune-extraversiune a personalitatii este pe larg abordata in discutile intre specialisti cu privire la tipurile de personalitate.Termenul “introvertit” se refera la persoanele care tind sa se retraga din interactiunea sociala si sa se intereseze mai degraba de propriile ganduri si sentimente,decat de evenimentele care se desfasoara ihn lumea din jurul lor.Termenul “extravertit” descrie persoanele orientate spre lumea exterioara ,ale caror interese se dirijeaza inspre oamenii si lucrurile din mediul inconjurator.Cele doua tipuri de personalitate vor reactiona diferit fata de un program de recompensare si pedepsire,ca si fata de intarirea in general a comprtamentului. Fapte in sprijinul acestei ipoteze aduc cercetarile lui Thompson si Hunnicut (1944),in care atat lauda ,cat si mustrarea ,au fost folosite in cazul unor scolari introvertiti si extravertiti din clasa a V-a ,pe grupuri,dupa cum urmeaza:
1. Extraverti-laudati(EL);
2. Extraverti-mustrati(EM);
3. Introvertiti laudati(IL);
4. Introvertiti-mustrati(IM);
In ciuda faptului ca “laudele” si “mustrarile” nu au fost prea marcate (constand in notari de felul “bine” sau “rau” pe hartiile cu rezultatele testului),la o serie de teste diferentele au fost deosebit de semnificative.Repetarea laudei era mai eficienta in cazul introvertitilor decat repetarea mustrarii,in tmp ce procedeul invers era valabil pentru extravertiti.toate cele patru grupe au fost insotite de un grup de control,caruia nu I s-au acordat nici laude si nici mustrari.

CONCEPTUL DE “EU” SI MECANISMELE DE APARARE
Termenul “conceptul de eu”,raportat la acela de “respect de sine”,in realitate este de obicei ceva mai cuprinzator.conceptul de eu al unui individ reprezentat de ansamblul starilor cognitive si afective care definesc atitudinile sale fata de sine;cu alte cuvinte este conceptia despre sine,mai mult sau mai putin consecventa si organizata,pe care individul o manifesta de la o situatie la alta.Evident,conceptul de eu este o entitate extrem de complexa ,incluzand atribute intelectuale,fizice emotionale,morale si sociale.
Este important ca individul normal sa aiba o viziune stabila si favorabila despre sine insusi si,in consecinta,adesea el va deforma sau va respinge interpretari ale realitatii care vin in conflict cu aprecierea sa despre sine.In scop ilustrativ,putem sa ne referim la un elev aflat in fata umui examen important.Daca inevitabilul eveniment este dinainte perceput ca fiind amenintator la adresa respectului de sine,apare anxietatea si individul poate fi mobilizat fie in directia evitarii situatiei amenintatoare,fie in directia infruntarii acesteia prin studierea corespunzatoare a materiei de examen.Sa presupunem ,insa,ca examenul a avut loc si ca elevul a dat raspunsuri slabe.In cazul acesta,cum isi va feri el conceptul de eu,de evidenta vatamatoare a esecului?
Elevul va tinde sa interpreteze evenimentul intr-un mod care ,protejand sentimentul demnitatii personale,nu constituie totusi o evaluare obiectiva a faptelor,facuta de un observator impartial.Astfel de interpretari partinitoare si cu caracter de protejare arespectului de sine sunt de obicei desemnate cu termenul “mecaisme de aparare”.De pilda,individul poate sa rationalizeze evenimentul ,afirmand ca nu a invatat indeajuns pentru un examen,ca obtinerea unei note mari nu-l intereseaza sau ca aprecierea profesorului nu a fost corecta.;in felul acesta ni se ofera o explicatie cauzala cu privire la rezultatul sau nesatisfacator, explicatii care nu intra in conflict cu ideea sa despre sine ca individ capabil. Un alt mecanism, numit refulare, intra in functiune in cazul in care individul reprima informatia nefavorabila referitoare la el insusi. Avand in vedere exemplul luat de noi, aceasta se poate intampla dupa ani si ani cand, individul, care inca mai gandeste despre sine ca este o persoana cu un discernamant inelectual iesit din cumun, “uita” faptele care neaga o asemenea opinie despre sine.
Un alt asa zis “mecanism de aparare” este proiectia,care se rafera la incercarea de justificare a actiunilor noastre, prin atribuirea propriilor noastre motive altor persoane. De exemplu daca elevul recurge la o frauda spre a lua examenul, el se poate convinge pe sine ca a procedat cum fac si altii, sau pur si simplu s-a aparat impotriva unui profesor partinitor sau represiv (Knowlton si Hamerlynck,1967).
Asemenea incercari ale elevului de a conserva parerea pozitiva despre sine sunt adesea prezente in realitatea clasei. Avertizat asupra lor, profesorul va fi cel putin in stare sa inteleaga astfel de comportamente drept ceea ce sunt. Mai mult, deoarece atat atitudinea retrasa, cat si mecanismele de aparare sunt in general daunatoare pentru invatare, s-ar cuveni ca profesorul sa aiba grija ca atmosfera din clasa sa reduca la minimum posibilitatea unor reactii de acest fel.


CONCLUZIE
Cat despre abordarea stiintifica a definirii personlitatii si a masurarii dimensiunilor acesteia trebuie sa ne amintim ca primii teoreticieni ai personalitatii au activat in afara curentului psihologiei academice.Freud,Jung,McDougall,de exemplu,aveau o orientare mai curand clinica decat experimentala si speculatiile lor asupra structurii si dezvoltarii personalitatii au fost elaborate in conditiile studierii unor pacienti care sufereau de forme severe de inadaptare.