FAMILIA
– METAMORFOZA UNUI SISTEM INTERACŢIONAL –
– PLANNING FAMILIAL –
– Note de curs –
INTRODUCERE
I. FAMILIA - Orientări teoretice şi metodologice
Familia este nucleul organizării umane, molecula sau microstructura care realizează, în miniatură, totalitatea
funcţiilor societăţii ca mare sistem, reproducerea şi asigurarea continuităţii biologice a speciei umane, producerea mijloacelor de subzistenţă, educarea şi socializarea copiilor şi, prin aceasta, asigurarea continuităţii moral-spirituale a societăţii. Familia constituie un sistem format din personalităţi aflate în interacţiune şi interdependenţă mutuală, sistem în cadrul căruia se petrec intense schimburi comunicaţionale şi emoţionale – percepţii, evaluări şi valorizări interpersonale, se derulează procese de rol marital, parental şi filial.
Deşi relativ independentă în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în ultimă instanţă şi condiţionată, în organizarea şi evoluţia sa, de modul de organizare a societăţii pe care o reflectă.
Astfel, corelatele istorice, socio-economice, ideologice şi cultural-etnologice imprimă deosebiri semnificative în structura şi funcţionalitatea familiei, de la o etapă la alta, de la un mod de viaţă la altul.
Condiţiile existenţei sociale, modul de producţie şi necesităţile adaptării organizării sociale la acestea au impus în cea mai mare parte metamorfozele grupului familial. Astfel, forma matriarhală a familiei a fost treptat înlocuită de-a lungul istoriei de forma patriarhală, iar aceasta s-a diluat ulterior în forma individualizată.
Mutaţiile survenite în structura şi rolurile familiale au urmat paradigma de la extensie la nuclearizare, de la tradiţional la modern, de la dispersare afectivă şi concentrare autocritică a puterii la condensarea afectivă şi democratizare, de la rigiditatea cadrelor normative funcţionale la o flexibilitate semnificativă a acestora, în sensul egalizării status-rolurilor familiale.
Prefacerile structurii familiale sunt în deplină rezonanţă cu progresul socio-economic, tehnic, cultural şi moral al societăţii, familia rămânând un sistem deschis, supus continuu restructurărilor.
Încotro se îndreaptă familia şi care sunt şansele sale de evoluţie este întrebarea la care criteriologii sunt din ce în ce mai tentaţi să formuleze răspunsuri. Dar oricum s-ar numi noile forme familiale pe care societatea industrială şi superindustrială le proliferează sau le-ar mai putea prolifera (familii comunitare, familii poligame, familii-agregat, familii geriatrice, nefamilişti cu copii – A. Toffler (1983) – este o certitudine faptul că familia conjugală va continua să existe ca cea mai importantă verigă a dezvoltării societăţii, a supravieţuirii sale, purtătoarea cea mai fidelă a ştafetei vieţii paşnice şi creatoare de la o generaţie la alta.
Frédéric Le Play, întemeietorul metodei monografice de abordare a familiei, a întreprins către sfârşitul secolului trecut primele cercetări de natură sociologică asupra familiei. Meritul său este acela de a fi sesizat faptul că “schimbările din viaţa socială atrag schimbări în viaţa de familie” (M. Voinea, 1978, p. 42).
Coexistând antitetic cu concepţia care acreditează determinarea social-istorică a familiei, o serie de concepţii extremist-biologizante delimitează familia ca o unitate primară, pur biologică, constituită pe baza şi în vederea satisfacerii instinctului sexual. Astfel, pe linia concepţiilor freudiene, sociologul american R.M. MacIver definea familia ca “un grup caracterizat pritnr-o relaţie între sexe suficient de precisă şi de trainică pentru a asigura procreerea şi creşterea copiilor” (I. Gould, W.L. Kolb, 1964, p. 258). P.W. Mousgrave în 1967 într-un manual de sociologie a educaţiei pune accent tot pe aspectul biologic al relaţiilor familiale, pierzând din vedere aspectul lor psihosocial.
Problematica familiei, prin complexitatea sa, a suscitat în ultimele patru decenii multiple abordări de pe poziţii complementare şi interdisciplinare. Familia a devenit subiect şi obiect predilect al cercetărilor inter- şi multidisciplinare, între care cele de psihologie socială, sociologie, pedagogie a adultului şi psihologie a copilului, psihopatologie şi psihiatrie socială, psihoterapie şi antropologie deţin poziţii prioritare.
O serie de domenii conexe ca “educaţia părinţilor”, “interacţiunea părinţi-copii”, “design-ul ambiental familial”, la care se adaugă problematica legislativă circumscrisă de dreptul familiei, atrag atenţia asupra semnificaţiei şi responsabilităţii sociale a organizării şi evoluţiei familiei ca microsistem fundamental în cadrul macrosistemului social.
Aparţinând unor orientări conceptuale diverse sub aspectul analizei specificului şi funcţiilor familiei, numeroşi autori au întreprins studii comparative şi transculturale privind structurile şi tipurile familiale, rolul de soţ-soţie, dinamica relaţiilor conjugale şi de grup familial. Studiile asupra familiei s-au intensificat în ultimul timp, urmărindu-se evidenţierea evoluţiei relaţiilor intrafamiliale, a structurii rolurilor familiale şi, în special, fenomenele de psihosociologia şi psihosexologia familiei.
Familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi/sau cea psihosocială. Această definiţie rezultă din faptul că realitatea socială a generat o diversitate de familii ce se pot rezuma doar la unul din cele două aspecte prezentate în perechi. Astfel, familiile monoparentale sunt doar paterne şi realizează doar latura psihosocială.
În general, viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţional al familiei cuprinde două elemente esenţiale: o latură biologică, constantă, rămasă în formă aproape neschimbată de-a lungul timpului şi o latură socială, veşnic schimbătoare, reprezentând morala, educaţia, aspectele economice, juridice, psihosociale etc. (M. Voinea, 1993).
Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă “exemplul tipic de grup primar” (Mendras, 1987), caracterizat prin relaţii de tipul “face to face”, prin asocierea şi colaborarea intimă a tuturor membrilor ei. Plecând de la această definiţie, putem aduce în discuţie o serie de tipologii. Una dintre ele face deosebirea între familia de origine şi familia de procreare. Familia de origine (consanguină) reprezintă familia în care te naşti şi creşti, familia de procreare (conjugală) este aceea constituită prin propria căsătorie.
După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi nucleară (soţ, soţie, copiii acestora) sau extinsă (care mai cuprinde şi alte rude).
Asupra acestor structuri de tip familial, precum şi asupra unor aspecte ce ţin de metamorfozele, tendinţele şi mutaţiile din cadrul acestor structuri vom reveni în capitolele ce compun aceste note de curs.
Am considerat necesară şi abordarea familiei din perspectivă socio-demografică (natalitatea, divorţialitatea, nupţialitatea), precum şi din perspectiva psihodiagnostică a disfuncţionalităţii maritale şi familiale.
Pe de altă parte, am considerat necesară abordarea unui fenomen tot mai actual, cu impact psiho- şi sociopatogen, şi anume violenţa familială.
II. Noţiuni de psihologie şi sociologia familiei
Cuplu – căsătorie – familie
Până nu demult, definirea acestor concepte (cuplu, căsătorie, familie) se făcea relativ uşor, pentru că definiţiile surprindeau aceleaşi elemente, chiar dacă erau privite din perspective diferite.
Realitatea socială contemporană diversifică cadrul conceptual, iar noi, dacă am îngusta definiţiile, am limita şi înţelegerea conceptelor respective. În încercarea teoretică de a explica conceptele de bază ale acestui curs, vom pleca de la câteva întrebări esenţiale: “Cum să-mi găsesc un partener? Mă voi căsători, oare? Şi dacă da, când? Ce responsabilităţi implică formarea familiei? Voi avea copii? Câţi? Când?”
Răspunsul la aceste întrebări, ca şi la multe altele, pe care şi le pune omul în decursul existenţei sale limitate este necesar pentru a înţelege cât mai clar relaţiile dintre sexe, pentru a rezolva neliniştile, frustrările şi incertitudinile care domină individul înainte, în timpul şi după consumarea unei relaţii.
Trebuie să conştientizăm faptul că existenţa umană are câteva coordonate clare, precise, care mai devreme sau mai târziu trebuie atinse. Una dintre coordonate este naşterea. Ne naştem, de obicei, într-o matrice bipolară, care este cuplul parental. Ne continuăm existenţa, devenind noi înşine personalităţi polarizate masculin sau feminin, deci identităţi psihosexuale conştiente de sine şi de propria identitate.
Devenirea este a doua coordonată majoră a existenţei noastre. În continuare ne exprimăm prin sex roluri şi ne integrăm social sub semnul a ceea ce rămâne specific întreaga viaţă, apartenenţa fundamentală la unul dintre sexe. Încercăm apoi să ne găsim perechea, de regulă de sex opus, deoarece dimensiunea psihologică umană este profund marcată de şansa de a fi şi de a te remarca în cadrul convieţuirii ca bărbat sau ca femeie. Aspirăm către această structură arhetipală masculin-feminin, bărbat-femeie, structură bazată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate, căutând partenerul cu ajutorul căruia ne putem dezvolta afectiv, sexual, mental şi spiritual, unul prin intermediul celuilalt.
Descoperim erotismul şi iubirea, iar când satisfacţia generată de unul dintre aceşti doi factori sau de amândoi este destul de intensă, iar încrederea în partener este suficient de mare, începem să ne gândim la căsătorie. Când omul face acest pas, înseamnă că el deja valorizează instituţia familiei, înseamnă că este pregătit mai mult ca oricând să-şi pună problema descendenţilor, înseamnă că şi-a accentuat suficient de mult simţul responsabilităţii.
După căsătorie, omul încearcă apoi, prin înţelegere şi armonie, să păstreze unitatea familiei, să socializeze eventualii urmaşi, pentru a le facilita integrarea în societate. Aici este momentul când putem observa că s-a reluat deja un ciclu existenţial bazat pe coordonatele eterne ale cuplului.
Oamenii încearcă să imprime un anumit specific acestor coordonate. Acest lucru face ca existenţa umană să fie dominată de o diversitate de comportamente, de o multitudine de stiluri de viaţă, ceea ce îngreunează şi mai mult încercarea de a defini realitatea vieţii familiale. Plecând de la acest ciclu de viaţă, putem înţelege mai bine triada cuplu – căsători – familie, triadă care este dependentă de dezvoltarea societăţii. Ea reprezintă un produs al societăţii, care se modifică odată cu aceasta, fiind în continuă devenire (transformare) şi ale cărei coordonate viitoare nu pot stabilite cu precizie. Dacă privim din această optică, putem înţelege şi explica apariţia unor forme de organizate a familiei, ca şi dispariţia lor, pe diferitele trepte ale dezvoltării sociale şi putem desprinde, de asemenea, importanţa condiţiilor istorice, economice şi sociale în care evoluează familia.
Cuplul. În această definire, vom pleca de la faptul că, deşi atracţia şi preferinţa interpersonală se manifestă ca fenomen psiho-social încă de la vârste fragede, atracţia de ordin erotico-sentimental ocupă o pondere importantă, în special de vârsta preadolescenţei şi adolescenţei. Este mai puţin important care dintre cele două dimensiuni, respectiv atracţia sexuală sau cea sentimentală se manifestă mai întâi. Dar trebuie să ţinem seama de faptul că în anii adolescenţei sentimentele sunt limitate, tinerii fiind dominaţi de idei şi fantezii erotice, peste care se suprapun emoţii şi dorinţe.
Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că, datorită factorilor care au accelerat maturizarea sexuală, s-a generalizat tendinţa ca tinerii să-şi înceapă foarte devreme viaţa sexuală, erotismul devenind din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai devreme un domeniu de fascinantă atractivitate, un domeniu de exercitare a identităţii, a autonomiei şi afirmării eului.
Psihologia socială a elaborat o serie de teorii care încearcă să explice formarea cuplurilor. (teoria similarităţii, teoria complementarităţii trăsăturilor), dar aceste teorii nu satisfac integral, deşi explică şansa alegerii partenerului. Totuşi, ele nu justifică pe deplin actul decizional de formare a cuplului. Cea mai credibilă dintre aceste teorii accentuează perspectiva dinamică a cuplului, insistând pe factorul psihologic şi pe cel fizic.
Factorul fizic acţionează prin intermediul modalităţii erotice, de expresie comportamentală, în timp ce factorul psihologic alimentează stabilizarea relaţiei, necesitatea intensificării şi dezvoltarea acesteia în timp, inclusiv sau mai ales în cadrul căsătoriei.
Cuplul poate fi definit ca o structură bipolară, de tip bio-psiho-social, bazată pe interdeterminism mutual, în care partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt.
Avem, desigur, în vedere pentru această definiţie cuplul heterosexual şi nu includem cuplul homosexual, care este cuprins în categoria experimentelor neofamiliale. Din perspectiva acestei definiţii, cuplul poate fi armonic, adică satisfăcător şi stabilizator sau poate fi dezarmonic, adică nesatisfăcător şi distorsionat, tinzând către disociere. Ca atare, cuplurile tind să oscileze fie către stabilitate, coeziune şi progres, fie către instabilitate, disensiune şi eventual dizolvare. În primul caz, factorii menţionaţi conduc de cele mai multe ori la o permanentizare a relaţiei, care are mari şanse de a se transforma într-o căsătorie. Aceasta implică însă multiple consecinţe sociale, afective, morale, juridice care o diferenţiază net de simpla viaţă de cuplu.
Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, în scopul întemeierii unei familii.
Din perspectivă psihologică, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o relaţie psihologică între doi oameni conştienţi, ea alcătuind o construcţie complicată în care se însumează o serie întreagă de date subiective şi obiective, având în mod indiscutabil o natură heterogenă. Ca atare, căsătoria este calea unor transformări psihologice ale personalităţii, care dă posibilitatea metamorfozării omului de la o stare în care este unealta naturii sale instinctuale către o altă stare în care este rezultat al prefacerii naturii în cultură şi a instinctului în spirit.
Psihologii consideră că momentul semnificativ al transformărilor individuale prin şi în căsătorie are loc la intrarea în a doua jumătate a vieţii, moment în care pasiunea se transformă în datorie, dorinţa devine necesitate, iar surprizele şi descoperirile din tinereţe devin obişnuinţe.
Ce este mai important de reţinut este faptul că nici cea mai reuşită căsătorie nu poate şterge cu desăvârşire particularităţile individuale, astfel încât trăirile celor doi soţi să fie absolut identice. De obicei, unul dintre soţi îşi găseşte mai repede locul într-o căsătorie decât celălalt. Unul va avea mai puţine dificultăţi de adaptare decât celălalt, ceea ce înseamnă că, în fond, căsătoria este în permanenţă o instituţie de adaptare.
Din perspectivă sociologică, actul căsătoriei semnifică unirea a două neamuri între ace în mod obişnuit nu există legături de consanguinitate. Această unire poate fi de două tipuri: endogamică (atunci când partenerul este ales din acelaşi grup, comunitate, rasă, religie) sau exogamică (atunci când partenerul vine din afara grupului).
Pe de altă parte, căsătoria poate fi patrilocală, adică cu stabilirea reşedinţei noii familii împreună sau aproape de familia soţului, neolocală, adică cu reşedinţă neutră, distinctă de a familiilor de origine sau matrilocală, cu reşedinţa împreună sau aproape de familia soţiei.
În prezent, domină căsătoriile matrilocale şi îndeosebi cele neolocale, primele având o motivaţie economică, celelalte fiind datorate urbanizării şi mişcărilor de populaţie. Căsătoriile neolocale conduc adesea la dificultăţi de adaptare a noii familii, în special în comunităţile cu grad scăzut de permisivitate şi cu un nivel ridicat al xenofobiei, ceea ce se asociază cu o marginalizare spaţială şi socială a familiei tinere.
După modul de transmitere a rudeniei, se poate face distincţie între un sistem matrilinear, în care soţia îşi păstrează numele şi bunurile pe care le transmite copiilor ei şi sistemul patrilinear, în care transmiterea rudeniei, numelui şi bunurilor se face pe linie paternă.
În prezent, există însă sistemul bilinear, care este şi cel mai răspândit, în care transmiterea rudeniei se face atât pe linie maternă cât şi pe linie paternă. Totuşi, în lume, dintre aceste 3 sisteme, predomină patrilinearitatea.
În final, din perspectivă istorică, căsătoria poate avea cele două forme: poligamia şi monogamia.
Ultimul element din triadă - familia. Aceasta reprezintă în orice societate o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând în măsuri diferite o latură biologică şi/sau o latură psiho-socială. În general, viaţa indivizilor în cadrul instituţional al familiei cuprinde două laturi esenţiale: o latură biologică, constantă, rămasă nemodificată de-a lungul istoriei şi o latură socială, care este în permanentă schimbare, reprezentând morala, educaţia, aspectele economice, juridice şi psihosociale.
Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă exemplul tipic de grup primar, cu mai multe tipologii: una dintre aceste tipologii face deosebirea între familia de origine (consanguină), în care individul se naşte şi evoluează şi familia de procreare (conjugală), cea constituită prin căsătorirea proprie.
După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi: nucleară, alcătuită din soţ, soţie şi copiii acestora sau familie extinsă, la care se adaugă, pe lângă familia nucleară, şi alte rude.
După modul de exercitare a autorităţii în familia, sistemele familiale pot fi patriarhale (autoritatea aparţine soţului sau celui mai în vârstă dintre bărbaţii din familie), matriarhală (autoritatea aparţine soţiei sau celei mai în vârstă dintre femeile din familie), egalitare, în care puterea şi autoritatea sunt egal distribuite între soţi.
III. METAMORFOZELE structurilor de tip familial
din perspectivă socio-istorică
III. 1. de la promiscuitate la familia modernă
Originea istorică a familiei, ca şi a altor instituţii, nu este pe deplin elucidată pentru că nici o formă de organizare socială nu se cristalizează dintr-o dată, la un moment care poate fi notat.
Pe primele trepte ale dezvoltării socio-umane, când omul abia se desprindea din starea animalică, domnea instinctul sexual, ipoteză ce stă la baza emiterii teoriei promiscuităţii.
· Promiscuitatea se referă la interacţiuni sexuale, nediscriminatorii, neînfrânate, fără legătură cu căsătoria şi
fără respectarea barierelor morale sau legăturilor de sânge („sex în afara regulilor”). În societăţile promiscue, orice bărbat poate fi eligibil pentru contactul sexual cu orice femeie, nefiind respectate barierele sau legăturile de sânge. Singurele reguli cunoscute şi nu întotdeauna respectate erau bazate pe relaţiile de sânge şi de vârstă ori pe prohibiţii elaborate în interiorul clanului (incestul).
Pentru că sexualitatea nu era guvernată de reguli culturale, era posibilă promiscuitatea. Dacă oamenii ar fi îngăduit libertinajul sexual nelimitat, atunci ar fi apărut următoarele consecinţe:
- probleme create de gelozie şi conflicte
- femeile ar fi fost subiectul exploatării sexuale
- programul creşterii copiilor ar fi fost greu de susţinut.
Actualmente, promiscuitatea este incompatibilă cu anumite tipuri de organizare umană.
· Odată depăşit stadiul promiscuităţii, întâlnim cea mai veche formă a familiei, reprezentată de căsătoria
dintre câţiva bărbaţi şi câteva femei - căsătoria în grup (poliginandria). Este puţin probabil să fi existat în orice societate o dominantă a acestui tip de uniune (asociere) familială, ea fiind mai mult un construct teoretic decât o formă matrimonială instituţionalizată. Dacă existenţa relaţiilor în grup se practică, totuşi căsătoria în grup este, în fapt, inexistentă.
Argumente:
- nu reprezintă un avantaj în raport cu alte forme maritale;
- din punct de vedere psihologic, problemele geloziei şi conflictelor între sexe ne putem aştepta să fie intensificate;
- tabuul incestului serios zguduit în familii comunitare cu duzini de copii a căror paternitate este necunoscută;
- nu vor putea fi stabilite, în acest caz, moştenirea, drepturile de proprietate şi linia de succesiune a generaţiilor.
Dacă facem abstracţie de aceste două forme de convieţuire în care familia ori nu există, ori este pusă serios sub semnul întrebării, constatăm că în istoria formelor de viaţă familială, variaţia geografică a cutumelor, moralei, factorilor religioşi şi socio-culturali explică existenţa unor forme specifice de organizare a vieţii familiale: poligamia şi monogamia. Criteriul de bază care le separă se referă la practicile sexuale şi maritale dominante.
· Poligamia – reprezintă un principiu acceptat de unele popoare, conform căruia căsătoria se poate realiza
între un partener de un sex şi mai mulţi parteneri de sex opus. Poligamia are două forme: poliandria şi poliginia.
a. Poliandria - familia constă din o femeie-mamă, copiii ei şi doi sau mai mulţi bărbaţi (Levison şi
Malone). Pentru ca o familie să fie poliandrică, fiecare dintre soţi trebuie să fie tatăl a cel puţin unuia dintre copiii femeii. În acord cu această definiţie, poliandria este destul de rară, printre cele mai cunoscute societăţi poliandrice numărându-se populaţia Todas din India, Sherpa din Nepal, o parte din ţăranii din Tibet, din Sri Lanka şi din Polinezia.
Caracteristic pentru societăţile poliandrice este faptul că bărbaţii au, de regulă, relaţii anterioare căsătoriei
(sunt fraţi sau au interese economice comune). Acest tip de căsătorie este încurajat de faptul că în condiţii economice foarte grele, bărbaţi sunt mai apţi pentru a procura mijloacele de subzistenţă, ceea ce evident duce la descurajarea naşterii fetelor. În populaţia Todas, de exemplu, se acceptă infanticidul fetiţelor ca o formă de limitare a populaţiei, ceea ce favorizează simultan menţinerea poliandriei. Ea serveşte unui dublu scop: 1. să ofere o femeie mai multor bărbaţi; 2. să asigure existenţa populaţiei cu ajutorul bărbaţilor.
În afara factorului economic, cu greu se găseşte alt beneficiu al poliandriei, ca formă de familie.
Determinarea paternităţii devine o problemă, iar sentimentul de gelozie generator de conflicte majore trebuie să fie permanent ţinut sub control. În societăţile în care numărul de femei nu este scăzut, poliandria ar putea avea mari dezavantaje şi ea nu are şanse de supravieţuire sau de extindere în prezent, întrucât în toate societăţile se constată o scădere a numărului de bărbaţi.
b. Poliginia reprezintă căsătoria unui bărbat cu două sau mai multe soţii. Este destul de răspândită, uneori chiar în societăţile în care domină monogamia, dar care permit alternativ poligamia. Este larg practicată în Africa, dar este condamnată de Biserică în ţările de religie creştină. În regiuni precum Ashante în Africa peste 70% dintre femei trăiesc în poliginii, iar în Benin, Gabon, Senegal, Tanzania, Togo şi Zair 1 din 4 bărbaţi căsătoriţi trăiesc în poliginie.
Deoarece un exces al femeilor singure nu este probabil, problemele acestor societăţi ţin de creşterea rivalităţii, a ostilităţii şi geloziei între soţii. Pentru a supravieţui, o familie poliginică are reguli stricte şi clare, care includ o afecţiune egal distribuită a soţului şi o dreaptă împărţire a sarcinilor.
Studiile efectuate pe familii poliginice au definit două mari dezavantaje:
1. o incidenţă mai mare a delincvenţei juvenile, care include viaţa în bande, furturi, vandalismul, consumul de droguri, absenteismul şcolar;
2. o dezvoltare intelectuală a copiilor mult redusă faţă de medie, prin comparaţie cu copiii proveniţi din familiile monogame sau poliandrice.
Concluzia: Poliginia nu reprezintă decât o formă de afirmare a prestigiului şi de profit pentru că numai bărbaţii bogaţi pot cumpăra mai multe femei. Din acest motiv, chiar şi în societăţile poliginice un număr mare de familii (din categoria celor sărace) sunt monogame.
· Monogamia este forma de căsătorie între un singur bărbat şi o singură femeie.
J. Stoetzel sublinia: „...Asemănările între familiile monogame din diferite societăţi sunt pur formale, deoarece conţinutul, structura, funcţiile, semnificaţia lor socială şi culturală sunt diferite”.
Familiile monogame cele mai cunoscute, care au cântărit greu de-a lungul timpului, sunt: familia extinsă, caracteristică societăţii tradiţionale şi familia nucleară, specifică societăţii moderne.
Familia extinsă include relaţii relative şi nonrelative între membrii care locuiesc în acelaşi spaţiu (cămin) şi
care reprezintă 2-3 generaţii reunite şi uneori colaterale (frăţii). Familia extinsă subordonează familia nucleară, fiind formată adesea din cel puţin două familii nucleare (bunici, părinţi şi copii) şi dispunând de un sistem de reguli şi norme de convieţuire, care să perpetueze de la o generaţie la alta.
Caracteristicile familiei extinse sunt:
- conservatorismul: păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi stilului familial dominant;
- funcţionează după reguli oarecum rigide, menite să asigure stabilitatea şi „spiritul de clan”;
- nu este lipsită de dramatism interacţional, favorizând frecvent exacerbarea conflictelor între generaţii. În
vreme ce distanţele emoţionale între generaţii tind să scadă în cadrul familiei nucleare, în familiile extinse acestea cresc foarte mult;
- sistemul valorilor etico-religioase şi culturale are un mai mare grad de inerţie şi transmisibilitate;
- pattern-urile educaţionale sunt mai uniforme şi mai previzibile. Acest tip de familie pare a trăi după regula
circularităţii, adică ciclic, după modelul “istoria se repetă”, ceea ce conferă membrilor săi un sentiment de apartenenţă şi de securitate relativ crescut;
- „aşteptările” familiei faţă de fiecare membru al său sunt mai previzibile;
- conferă membrilor săi un sentiment de apartenenţă şi securitate;
- deşi angajează conflicte interne între generaţii, ridică adesea bariere psihologice solide în calea destrămării
nucleelor familiale şi tendinţelor centrifuge ale acestora;
- propunându-şi păstrarea coeziunii şi stabilităţii la nivelul întregului sistem familial, defavorizează adesea
evoluţia şi calitatea relaţiilor intime, de la care se aşteaptă mai mult, îndeplinirea scopurilor de perpetuare, deci de păstrare a filonului familial prin urmaşi şi mai puţin evoluţia experienţei subiective, de creştere şi dezvoltare a personalităţilor soţilor în rolurile masculin şi feminin.
Psihologii definesc familia extinsă drept o structură de tip autoritar sau autocratic, condusă de un şef pater, incluzând mai multe generaţii, ce convieţuiesc laolaltă într-o precisă diviziune şi stratificare a rolurilor, în care alegerea partenerului e făcută de părinţi, pe baza statutului economic şi social, iar aşteptările majore se referă la subordonarea obligaţiilor şi la urmarea şi respectarea tradiţiei. Având ca scop de bază reproducerea grupului social, familia tradiţională acţionează dincolo de indivizi, ca o modalitate instituţională bazată pe solidaritate mutuală elementară. Ea îşi asumă la un moment dat trecutul colectiv şi garantează viitorul, devenind spaţiul în care cuplurile parentale transmit copiilor lor atât riscul cât şi şansa existenţei.
b. Familia nucleară este redusă numeric la cei doi soţi şi copiii lor necăsătoriţi, proprii sau adoptaţi. Familia nucleară este, în variantele ei armonioase, sănătoase, o structură democratică, bazată pe consens, pe egalitate şi complementaritate a rolurilor de soţ/soţie, precum şi pe o participare crescândă a copiilor.
Alegerea partenerilor este motivată de afecţiunea mutuală şi de libertatea opţiunii, scopul său fiind fericirea ambilor soţi şi a copiilor lor. Cuplul modern este marcat de libertatea alegerii şi de exercitarea dreptului la autodezvoltare, iar când sentimentul iubirii dispare, cuplul îşi pierde raţiunea de a fi şi, de cele mai multe ori, se separă. Aşa se explică de ce familia nucleară modernă este mai expusă instabilităţii, divorţul emoţional fiind mult mai frecvent decât divorţul legal, dar ambele fiind mereu în creştere în societatea contemporană.
Spre exemplu, în 1988 în SUA, pentru fiecare două căsătorii noi se înregistra un divorţ şi se estima că aproximativ 40% dintre căsătorii vor sfârşi prin divorţ, în primii 5-7 ani după căsătorie.
În condiţiile vieţii moderne, în special în marile aglomerări urbane, familia nucleară îşi construieşte un stil de viaţă propriu, caracterizat prin concentrarea afectivă pe partener, pe separarea treptată şi uneori rapidă de întreaga ramificaţie de rudenie, ceea ce îi conferă o independenţă proprie, cu posibilităţi crescute, de autoconducere şi autodezvoltare.
Desprinderea familiei conjugale sau nucleare din familia extinsă implică noi raporturi cu exteriorul şi în primul rând cu familia de origine. Familia de origine se mai numeşte consangvină sau de orientare.
Familia de orientare în care relaţiile primare sunt de la părinţi la copii se află într-un raport de succesiune repetitivă cu familia de procreare, în care rolurile sunt de soţi şi soţie, relaţiile primare fiind de la părinţi la copii.
Esenţială pentru ambele forme de familie este transmiterea continuă a experienţei culturale şi sociale, a modelelor comportamentale de sex-rol, a atitudinilor şi expectaţiilor mutuale ale sexelor pe de o parte şi ale părinţilor faţă de copii, precum şi ale copiilor faţă de părinţi.
Familia nucleară este o structură preferată de majoritatea oamenilor, în cea mai mare parte a globului, în contextul civilizaţiei industriale ea fiind aptă să asigure cele patru funcţii esenţiale:
1. cooperarea economică între soţi;
2. relaţiile sexuale;
3. reproducerea;
4. socializarea copiilor.
Din punct de vedere psihologic, familia nucleară are o posibilitate crescută de asigurare a suportului emoţional, de
satisfacere a nevoilor de securizare, protecţie şi apartenenţă a fiecărui membru, precum şi a nevoilor de comunicare şi de dezvoltare a personalităţilor. Aceasta înseamnă că aceste nevoi sunt automat satisfăcute pentru fiecare membru al nucleului familial, doar ca urmare a apartenenţei la acesta.
Crescând în intimitate, relaţiile interpersonale sunt mult mai complicate şi presupun un grad de „competenţă relaţională”, bazat pe flexibilitate şi creativitate, care să le permită soţilor să se interadapteze optim, iar copiilor să evolueze în mod sănătos din punct de vedere psihic şi social.
Creativitatea interpersonală în cuplul marital devine astfel o condiţie indispensabilă a dezvoltării capacităţii familiei de a face faţă presiunilor externe şi interne şi de a rezolva problemele inerente ale vieţii cotidiene (Mitrofan, 1989). Incapacitatea nucleului familial de a se autoregla pe moment periclitează treptat sau chiar stopează evoluţia maritală şi implicit autodezvoltarea personalităţii. Astfel, în viaţa cuplului modern şi a copiilor săi intervine desideratul viitorului, pentru că tot ce se întâmplă în prezent are repercusiuni asupra a ce se va întâmpla în viitor, ceea ce implică un nivel considerabil de responsabilitate şi nu toţi cei care se angajează de bunăvoie în căsătorie sunt pregătiţi şi apţi să-şi asume această responsabilitate.
III.2. De la familia comunitară la familia societală
A. Teoria lui Tönnies
O posibilă modalitate de a explica mutaţiile produse în familia privită ca instituţie socială ar fi aceea a raportării la teoriile clasice ale sociologiei.
Una dintre acestea se referă la polaritatea comunitate – societate – teoria lui Tönnies. Cei doi termeni comunitate – societate reprezintă polii unui continuum de variaţie cu un sens şi direcţie istorică, adică o mişcare a societăţii umane de la comunitate către societate.
Omul comunitar se caracterizează prin: conştiinţă religioasă, sentimente modelate de tradiţii şi obiceiuri şi mai ales prin valorizarea familiei – familia reprezintă fundamentul comunităţii. Un rol important îl au legătura de sânge (rudenia), precum şi legătura spaţială, (vecinătatea) sau legătura spirituală (prietenia).
Toate manifestările comunitare au la bază voinţa organică ale cărei principalele forme de manifestare sunt: plăcerea, obişnuinţa, memoria, iar familia reprezintă fundamentul comunităţii. Orice act este impus de norme şi obiceiuri şi sancţionat de colectivitate.
Omul societal se caracterizează prin: convenţionalism, prin sentimente modelate de politică şi, mai ales, prin accentuarea idealurilor individuale. Toate manifestările societale au la bază voinţa reflectată care reprezintă produsul gândirii. Formele de manifestare ale voinţei reflectate sunt reflecţia, calculul, decizia.
Cu alte cuvinte, omul societal reprimă tot ceea ce este act negândit şi nereflectat.
Ce influenţă are trecerea de la omul comunitar la cel societal asupra familiei?
Consecinţele majore ale trecerii de la omul comunitar la cel societal sunt:
- scăderea nupţialităţii;
- alegerea liberă a partenerului de viaţă, fără constrângere datorată familiei, tradiţiei sau opiniei publice;
- reflectarea cu privire la necesitatea legalizării unei relaţii şi a existenţei copiilor;
- comprimarea emoţionalităţii şi accentuarea intelectualităţii pentru că societatea modernă, fiind dominată de calcul şi de profit, de relaţii impersonale, exclude în timp sentimentele;
- abandonarea unităţii care era garantată de modelul comunitar în favoarea separării individualităţii apărută ca efect al modelului societal.
Tönnies afirma că “în vreme ce în comunităţi oamenii rămân uniţi în ciuda oricărei forme de separare, în societate
ei sunt separaţi în ciuda oricărei legături”.
Ca o concluzie, putem spune că trecerea de la comunitate către societate este un fenomen general şi se prevede că omul societal se va transforma într-un om universal.
B. TEORIA LUI DURKHEIM
Durkheim are o perspectivă diferită asupra evoluţiei societăţii şi afirmă că societatea nu reprezintă punctul terminus al evoluţiei moderne, ci starea intermediară către un model comunitar nou, dar diferit. Ecuaţia lui Durkheim arată ca o spirală în care comunitatea tradiţională trece către o societate de tip contractual şi de acolo evoluează către o comunitate de tip corporatist.
Comunitate Societate Comunitate
(de tip tradiţionalist) (de tip contractual) (de tip corporatist)
Solidaritatea mecanică corespunzătoare comunităţii tradiţionale în care personalitatea individuală era înglobată în cea colectivă şi individul depindea de familie şi de societate, se transformă în solidaritate organică în comunitatea corporatistă, moment în care se manifestă personalitatea proprie, independentă faţă de familie şi societate. Scad drepturile personale şi cresc legăturile funcţionale, cele cerute de diviziunea muncii sociale.
Durkheim consideră că mariajul se va dezvolta pe măsură ce înaintăm în modernitate, regulile juridice aproape obligând indivizii să se căsătorească şi solidaritatea conjugală să se întărească. Mai mult, datorită delimitării precise a condiţiilor de funcţionare a mariajului, fidelitatea se va generaliza şi va deveni reciprocă. Evident că, din punct de vedere sociologic, nu ne interesează dacă aceste afirmaţii sunt adevărate sau false. Ne interesează însă ipoteza lui Durkheim care presupune o diviziune a muncii şi a rolului partenerilor, stabilită pe criterii sexuale, pentru că Durkheim afirmă că „sursa solidarităţii conjugale stă în diviziunea muncii “sexuale”, adică trebuie să existe o delimitare clare între activităţile bărbatului şi cele ale femeii.
Acest punct de vedere poate fi viabil deoarece rolul fiecărui sex este unic şi de neînlocuit, în aspectele sale fundamentale. Practic, aceste elemente de specificitate psihologică constituie baza atracţiei între sexe şi condiţia unei relaţii de comuniune şi armonie. Cu alte cuvinte, femeile nu sunt în raporturi de competiţie cu bărbaţii, ci de complementaritate, sexele putând funcţiona în echilibru armonios, numai păstrându-şi specificul psihologic.
În viziunea lui Durkheim, femeia apare neangajată în viaţa colectivă, această ipoteză fiind relativă. Totuşi, astăzi teoria lui Durkheim îşi demonstrează limitele. Societatea modernă a adus cu ea mişcarea feministă, care a atribuit femeii roluri preferate de bărbaţi şi considerate specific masculine. Aşa că astăzi femeia preferă ocupaţiile “rezervate” bărbaţilor, manifestă opoziţie faţă de căsătorie, îşi impune punctul de vedere într-o relaţie chiar maritală, împărţirea sarcinilor ducând la apariţia unor configuraţii familiale nu de ordin conjugal, ci asociativ.
Dreptul juridic şi în general legile sprijină această evoluţie şi aceasta pentru că nu descurajează divorţul şi nici alternativele la căsătorie ceea ce, împreună cu slăbirea constrângerilor de ordin moral alterează marile echilibre familiale.
Atât Durkheim cât şi Tönnies au acelaşi punct de plecare în teoriile lor: comunitatea tradiţională, fiecare încercând apoi pe căi oarecum diferite să explice evoluţia societăţii.
Durkheim alege un drum mai complicat, concluziile sale fiind destul de controversate, pe când Tönnies rămâne la polaritatea comunitate – societate, fiind mai greu de contestat.
C. Teoria lui Frédéric Le Play
Frédéric Le Play (1806-1882) este mentorul celei dintâi mari şcoli de sociologie franceză. El a folosit teoria lui Tönnies ca bază de încadrare a tipologiei familiale şi a suprapus harta drumurilor peste harta tipurilor familiale, ajungând la un continuum, la ai cărui poli se află familia patriarhală şi familia instabilă.
Familia patriarhală se suprapune pe ideea de comunitate, iar familia instabilă pe cea de societate, aşa încât harta lui Le Play este reprezentată:
Orient Occident
Familia patriarhală Familia instabilă
Comunitate Societate
Pe măsură ce ne apropiem de Occident, asistăm la o dezagregare progresivă a comunităţii.
Le Play a delimitat, de fapt, patru tipuri familiale, două dintre ele fiind derivate:
· familia patriarhală, în care individul este complet absorbit de comunitate şi chiar anihilat de
aceasta. Societăţile care derivă din acest tip de familie sunt societăţi conservatoare, stagnante şi chiar înapoiate.
Caracteristicile acestei familii sunt: autoritatea patriarhului, dependenţa completă a copiilor de familie şi instrucţia de tip familial şi nu individual (personal). Elementul strategic al ordinii în familie este respectul. Diminuarea respectului, numărul de copii mai mare decât posibilităţile economice, scăderea autorităţii patriarhului sunt elementele pe care se înmulţesc disensiunile interne ale familiei. Acestea sunt considerate elementele cauzale ale disoluţiei familiei patriarhale.
· familia tulpină - este o reproducere la dimensiuni mai mici a familiei patriarhale.
Diferenţa esenţială constă în faptul că acest sistem încurajează autonomia şi dezvoltarea unor cămine noi, oferind în acest scop suportul material şi social. Familia tulpină îngăduie, aşadar, separarea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependenţă între ele, graţie provenienţei din aceeaşi matcă. Acest tip de familie combină ceea ce este mai bun în sistemul patriarhal cu individualismul familiei instabile.
· familia particularistă - individul primează asupra comunităţii, viaţa privată asupra celei publice şi profesiunile utile asupra celor liberale şi administrative. Individul nu se bazează în acţiunile lui pe familie, ci pe aptitudinile şi iniţiativele personale. Familia particularistă formează la tineri caractere independente, capabile de iniţiativă şi putere organizatorică, pregătită să conducă afaceri sau alte activităţi independente. Cel puţin din punct de vedere istoric, acest tip stă la baza familiei instabile.
· familia instabilă - spre deosebire de cea patriarhală, nu transmite respectul autorităţii şi al tradiţiilor, dar
nici nu încurajează originalitatea, iniţiativa şi independenţa responsabilă. În familia instabilă, calitatea subordonării şi ai iniţiativei sunt deopotrivă absente, iar individul care în esenţă nu a primit nici un fel de educaţie sau instrucţie, şi care nu este capabil de aproape nimic, rămâne la latitudinea sau eventual în grija statului sau a guvernului.
Această tipologie a familie, elaborată de Le Play sintetizează cel mai bine evoluţia familiei, în trecerea sa de
la comunitate la societate.
D. Teoria lui Auguste Comte
În concepţia sa, în vreme ce relaţia comunitară se bazează pe puterea spirituală şi se supune legilor superiorităţii (preponderenţei) efectelor sociale asupra forţelor pur intelectuale, relaţia societală se bazează pe puterea intelectului, ceea ce presupune ordine bazată pe consensul ideilor.
Partea interesantă a acestei teorii constă în comparaţia putere spirituală - putere intelectuală vis-à-vis de polaritatea bărbat – femeie. Puterea spirituală este constituită, conform teoriei lui Comte, din 2 elemente: inteligenţa şi sensibilitatea.
Bărbatul ca inteligenţă are, în viziunea lui Comte, supremaţia intelectuală asupra femeii care, în esenţă, este numai sensibilitate. Conform teoriei lui Comte, în familie puterea spirituală este a femeii, în timp ce în societate puterea spirituală este a bărbatului. Cu alte cuvinte, în familie domină sensibilitatea, în societate domină intelectul. Acceptând teoria lui Comte, putem afirma că din perspectiva societăţii contemporane una din cauzele disoluţiei familiei o reprezintă tocmai ambiţia femeilor de a minimaliza importanţa sensibilităţii şi încercarea lor de a-şi afirma, în compensaţie, intelectul în societate. Se poate presupune că voinţa lor de afirmare pe de o parte va distruge coeziunea şi solidaritatea familială, pe de altă parte răneşte orgoliul masculin.
Această teorie, deşi uşor particulară, nu este singulară în istoria sociologiei. Tönnies remarca şi el că temperamentele, caracterul şi gândirea sunt constituite în mod diferit la bărbat şi la femeie, astfel încât el afirma că femeia are temperamentul dominat de tonurile afective, are caracterul dominat de sensibilitate şi gândirea de intuiţie, pe când la bărbat temperamentul este dominat de activitate, caracterul de reflexie şi gândirea de cunoaştere.
Sandra Bem (psiholog american) a elaborat o scală de măsurare sau evaluare a rolurilor de sex, în care bărbatul este caracterizat prin: putere, activism, independenţă, orientare spre exteriorul căminului; femeia este caracterizată prin: lipsă de apărare, pasivitate, dependenţă, orientare spre cămin. Femeia se află mai aproape de idealul omului comunitar şi al voinţei organice, în timp ce bărbatul se află mai aproape de idealul omului societal şi al voinţei reflectate; de aici rezultă că bărbatul este cel care a făcut trecerea de la comunitate la societate.
Familia reprezenta singura formă de îmbinare a caracteristicilor comunităţii cu cele ale societăţii. Cuplul femeie – bărbat întruchipa simbioza comunitate – societate şi menţinea echilibrul, unitatea şi coerenţa familiei. Odată cu emanciparea femeii, cu ambiţia acesteia de a deveni om societal, simbioza comunitate – societate reflectată în cadrul familiei s-a rupt. Familia a rămas o uniune a două persoane dominate de raţionalitate, nu de sensibilitate, de activitate interesată, nu de tradiţie afectivă, de profit, nu de sentimente.
În accepţiune comunitară – familia nu mai există. În accepţiune societală – familia este orice altceva, numai familie nu. Apar „incompatibilităţi” tot mai evidente în relaţia bărbat – femeie. La nivelul relaţiilor din interiorul familiei, alterările şi mutaţiile sunt semnificative (în special violenţa familială, falsa comuniune, insatisfacţia conjugală).
Bales afirmă: „În orice grup mic, la fel ca într-o familie, tinde să apară:
- un lider instrumental - cu rol de a rezolva problemele ce apar (soţul);
- un lider expresiv – care accentuează factorul psihic, emoţional (soţie).
Când femeia îşi părăseşte rolul său, pentru a-l asimila pe acela al bărbatului stabilitatea se rupe şi disensiunile se intensifică. Rolurile devin tot mai ambigue, ceea ce duce la distrugenrea echilibrului familiei.
În evoluţie a apărut un alt tip de familie numit „familie de trecere”, care realizează trecerea de la familia comunitară la cea societală. Acest tip de familie reprezintă singura formă de îmbinare a caracteristicilor comunităţii cu cele ale societăţii, dacă admitem că femeia posedă însuşirile omului comunitar, iar bărbatul pe ale omului societal.
Familia Familia Familia
Femeie societală
Bărbat societal
Femeie comunitară
Bărbat societal
Femeie comunitară
Bărbat comunitar comunitară de trecere societală
Forţa fizică (la începuturile omenirii) a făcut din bărbat „sexul tare” şi din femeia ţinută departe de vânătoare sau luptă datorită conformaţiei sale fragile, „sexul slab”. Bărbatul, limitând femeia la preocupări casnice, s-a considerat singurul sex capabil să creeze, să conducă.
BĂRBATUL virilitate inteligenţă activitate SOCIETATE
cunoaştere reflexie
Femeia feminitate ignoranţă pasivitate FAMILIE
intuiţie sentimentalitate
Femeia societăţii contemporane se află într-un accentuat proces de depăşire a clişeelor tradiţionale legate de ideea de feminitate. În secolul XX nu mai contează forţa fizică, ci rezistenţa nervoasă şi capacitatea de adaptare. Femeia modernă oscilează permanent între nevoia de independenţă şi dorinţa de a se agăţa de vechile valori. Această oscilare accentuează divergenţele în interiorul cuplului.
Emanciparea femeii şi ambiţia ei de a adopta modelul societal mai poate conduce la crearea unei familii, în adevăratul sens la cuvântului?
Răspunsul nu este uşor de găsit, şi aceasta din mai multe considerente:
- aşteptările femeii au devenit tot mai multe cu diminuarea obligaţiilor tradiţionale;
- mişcarea feministă a militat pentru reconsiderarea statutului în societate şi în familie;
- afirmarea în plan social presupune reconsiderarea sarcinilor de rol din cadrul familiei;
- au învăţat să lupte pentru un statut egalitar nu cu propriile-i arme ci, din păcate, cu armele sexului opus (agresivitate);
- nu devin egale comparându-se cu bărbaţii, ci impunându-şi feminitatea şi dezvoltând-o;
- exagerările proclamate de adeptele feminismului au drept consecinţe desacralizarea relaţiilor între sexe şi dezorganizarea familiei.
Emanciparea femeii a dus la destrămarea, diminuarea şi ignorarea familiei contemporane.
Evola afirmă că revendicările feminismului îşi au originea în ambiţii greşit orientate ce decurg din ideea eronată
că femeia ar fi inferioară bărbatului. Feminismul a luptat nu pentru drepturile femeii, ci pentru dreptul femeii de a deveni egală cu bărbatul. Acesta este un nonsens, deoarece a te întreba dacă femeia este superioară / inferioară bărbatului este la fel de inutil ca şi întrebarea dacă apa este superioară / inferioară focului.
IV. Restructurări ale familiei contemporane
1. Tendinţe şi mutaţii în familia modernă
Societatea contemporană favorizează declinul familiei nucleare, oferind în schimb o largă varietate de alternative. Astfel, dacă societatea tradiţională era relativ rigidă în materie de stabilitate a valorilor, tip de familie sau stil de viaţă, societatea modernă modifică fundamentul solid al familiei, conferindu-I noi roluri şi destinaţii. Prezentul impune şi tinde să generalizeze variate tipuri de relaţii bărbat – femeie.
Astăzi, individul poate fi căsătorit, divorţat, văduv, celibatar, poate trăi “împreună cu cineva”, “pe lângă” cineva sau “printre relaţiile cuiva”. Cu alte cuvinte, tranziţia către noua eră (New Age sau Era Solară, Epoca Vărsătorului), în care omul urmează să se autodepăşească, aduce cu sine proliferarea fără precedent a stilurilor de viaţă nenucleare, a neoformaţiilor familiale, substitute sau simulacre familiale, anticipând un viitor din ce în ce mai incert al conceptului clasic de structură a familiei. Astăzi se foloseşte tot mai mult conceptul de restructurare a familiei, concept care se referă la noile tipuri de familii, la particularităţile şi disfuncţiile acestora. Din această perspectivă, dacă familia nucleară a dominat o vreme contemporaneitatea, viitorul nu va mai aduce dominaţia unei singure forme de convieţuire, ci o pluralitate de configuraţii familiale, adaptate realităţii sociale impuse de secolul al XXI-lea.
Aceste configuraţii – deşi foarte diferite – au în esenţă un punct comun: nici una nu îndeplineşte toate funcţiile atribuite în mod clasic instituţiei familiale. Se utilizează tot mai mult conceptul de restructurare a familiei, concept care se referă la noile tipuri de familii, la particularităţile şi disfuncţiile acestora.
Fiecare configuraţie tinde să maximizeze unele funcţii (celibatul – funcţie economică, căsătoria deschisă – funcţie sexuală) şi să minimizeze sau chiar să ignore altele (cuplurile fără descendenţi – funcţia de socializare, familia monoparentală – funcţia sexuală etc.).
În prezent, se structurează 7 tipuri constitutive ale familiei restructurate, evident raportate la familia nucleară: celibatul, concubinajul, cuplul fără descendenţi, familia monoparentală, căsătoria deschisă, familia reconstituită şi familia reorganizată.
În urma unui studiu amplu asupra acestor configuraţii şi asupra funcţiilor pe care le îndeplinesc, s-au extras două mari concluzii:
1. Nici una din configuraţii nu accentuează funcţia reproductivă a familiei, fapt ce
reprezintă o agravare a fenomenului care se întâmplă în prezent cu familia nucleară şi anume reducerea tot mai accentuată a numărului de urmaşi până la unul, maxim doi copii. Se conturează astfel pentru viitor dominanţa stilului de viaţă fără copii.
2. La polul opus se află funcţia sexuală, maximizată de şase din cele şapte
configuraţii şi minimizată doar de una singură, respectiv de familia monoparentală (din motive obiective). Acest aspect relevă rolul important al sexualităţii în societatea contemporană, satisfacţia sau insatisfacţia sexuală fiind una dintre cauzele importante ale păstrării sau abandonării configuraţiei familiale respective.
Celibatul reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în deplină libertate. A proliferat foarte mult în ultimii 20-30 de ani, în special în ţările dezvoltate. Spre exemplu, în SUA, între 1970-1978, numărul persoanelor în vârstă de 14-34 de ani care trăiau singure aproape s-a triplat, crescând de la 1,5 milioane la 4,2 milioane. În prezent, aproape 12 milioane de oameni de aceeaşi vârstă trăiesc singure în SUA.
Şansele statistice de a deveni celibatar după 35 de ani trebuie analizate diferenţiat. Astfel, ele sunt mai scăzute
pentru bărbaţii cu studii superioare decât pentru muncitori şi sunt crescute pentru femeile care au o diplomă decât pentru cele fără studii. O posibilă explicaţie ar fi că bărbaţii evită femeile prea instruite deoarece pierd o parte din „puterea” lor în cadrul cuplului, în timp ce femeile intelectuale evită căsătoria deoarece aceasta le îngreunează continuarea carierei. Cauzele extinderii fenomenului de celibat sunt atât de natură obiectivă cât şi subiectivă.
Cauzele obiective sunt de mai multe tipuri:
- cauze de ordin sexual (impotenţa, vaginismul, infantilismul genital);
- cauze de ordin psiho-relaţional: lipsa unor aptitudini pentru parteneriat, socio-fobia, stările depresive, complexele de inferioritate etc.;
- cauze de ordin material: constrângerile economice, şomajul, lipsa locuinţei;
Cauzele subiective ar putea fi:
- existenţa unei imagini deformate asupra familiei şi rolului acesteia;
- lipsa de curaj pentru asumarea responsabilităţilor familiale şi parentale
- psihotraumele datorate în mare parte conflictelor conjugale din familiile de origine.
Aceste cauze nu trebuie să conducă la ideea că celibatul înseamnă frustrare şi neîmplinire, cel puţin pentru cei
care-l acceptă deliberat şi care nu au trăit experienţa unui mariaj.
Celibatul prezintă o serie de avantaje: independenţa economică, libertatea personală, varietatea şi schimbarea, accentuarea realizărilor personale.
Dar celibatul se confruntă şi cu o serie de probleme de ordin psihologic şi social, care la un moment dat pot fi
interpretate ca dezavantaje: sentimentul de frustrare faţă de colegi, cunoscuţi, rude, care îşi au familiile lor, sentimentul de culpabilitate faţă de sine şi faţă de societate, sentimentul izolării şi abandonului, apariţia sau accentuarea egoismului şi individualismului, şi nu în ultimul rând, odată cu înaintarea în vârstă, sentimentul de insecurizare socială.
Se spune că oamenii experimentează singurătatea în diferite moduri şi o resimt diferit, în funcţie de nivelul
nevoilor lor de intimitate socială şi ataşament. Spre exemplu, o persoană se poate simţi singură chiar dacă are mulţi prieteni, sau poate să nu se simtă singură, chiar dacă nu are partener.
Joung (1985)a diferenţiat trei tipuri de singurătate:
1. singurătatea tranzitorie – durează câteva minute sau câteva ore şi probabil nu este serioasă;
2. singurătatea situaţională - poate dura până la un an, de regulă cauzată de un eveniment specific, precum divorţul, decesul, mutarea partenerului într-o altă zonă geografică;
3. singurătatea cronică - specifică persoanelor cu dificultăţi în realizarea contactelor sociale şi în stabilirea relaţiilor intime, care are o durată de peste 2 ani.
Consecinţele celibatului sunt:
· diminuarea nupţialităţii şi natalităţii, care antrenează dezechilibre demografice;
· sunt maximizate funcţiile economică şi sexuală;
· este minimizată funcţia de solidaritate deoarece celibatarul acordă o importanţă deosebită schimbării şi varietăţii;
· lipseşte funcţia de socializare, deoarece acest model de menaj se caracterizează prin lipsa urmaşilor.
Putem să concluzionăm că celibatarii apar drept mesageri ai noilor valori care tind
să guverneze viaţa personală (Singly, 1997).
CUPLUL FĂRĂ DESCENDENŢI
Este o formă a restructurării familiei care tinde să devină un model datorită părţii semnificative a populaţiei
tinere care se orientează către acest stil de viaţă.
În societatea tradiţională, cuplurile fără copii erau puţin frecvente şi în mod obişnuit erau fie compătimite (când nu puteau să aibă copii) fie dezaprobate (când nu doreau să aibă copii).
În societatea modernă, cuplul fără descendenţi a depăşit stadiul dezaprobării deoarece s-a schimbat însăşi filosofia privind rolul copiilor în cadrul vieţii de familie. Astfel, copiii nu mai reprezintă axul central al vieţii familiale, ci cuplul soţ-soţie a devenit centrul de greutate în jurul căruia gravitează dorinţele şi aşteptările familiei.
Principalele motive care au condus la acest tip de familie restructurată au fost: dorinţa de independenţă a partenerilor, restrângerea sferei activităţilor profesionale în cazul apariţiei unor copii, emanciparea femeii (renunţarea la rolul de gospodină casnică a avut drept consecinţă renunţarea la maternitate), dificultăţile economice (şomaj, venituri mici), lipsa unei politici sociale de încurajare şi sprijinire a tinerilor căsătoriţi.
Aşadar, proliferarea familiilor fără copii reprezintă o alternativă în parte dorită, în parte impusă. Modernitatea a dat libertate individului să-şi organizeze viaţa, fapt care a dus şi la apariţia planificării familiale, aproape ignorată de tradiţionalitate.
Particularităţile cuplului fără descendenţi:
- nu asigură reproducerea biologică;
- nu realizează funcţia de socializare, datorită absenţei descendenţilor;
- maximizează funcţiile economică şi sexuală.
Concluzie: cuplurile fără descendenţi îşi duc existenţa într-o (diz)armonie a extremelor, între o viaţă
economică sigură şi o viaţă lipsită de freamătul existenţei urmaşilor, între o activă relaţie sexuală şi o inexistentă relaţie educativă, pedagogică.
CONCUBINAJUL
- reprezintă mai mult un model de asociere, deci un mod de a trăi împreună a cuplurilor heterosexuale în
afara contractului căsătoriei. Nu se deosebeşte prea mult de familia nucleară, deoarece realizează majoritatea funcţiilor şi se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi cuplurile căsătorite.
Deceniul 8 al secolului trecut marchează în istoria psiho-socială a familiei un moment critic al proliferării fără
precedent a uniunilor libere. Opţiunea pentru concubinaj încearcă să satisfacă prin conjugare nevoia de dependenţă şi de identificare cu cea de autonomie, negând aspectul contractual al relaţiei.
Concubinajul optează pentru calitatea relaţiei în defavoarea durabilităţii cu orice preţ.
Propagă regula fidelităţii liber consimţite, cu mai multă tărie chiar decât mariajul în care sub eticheta
căsătoriei unele aşteptări privind fidelitatea mutuală devin tot mai incerte, la ambele sexe.
Avantajele concubinajului:
- o satisfacţie sexuală crescută, prin comparaţie cu cuplurile de îndrăgostiţi care nu coabitează;
- o mai mare posibilitate de înţelegere a sinelui;
- dezvoltarea deprinderilor interpersonale şi încrederea în construirea unei relaţii stabile;
- de asemenea, un nivel de trai mai ridicat, rezultat din asocierea resurselor economice.
Dezavantajele concubinajului:
- limitarea prematură a experienţei „întâlnirilor” (există tineri care intră în concubinaj după ce au consumat un număr relativ restrâns de întâlniri sau contacte interpersonale);
- perpetuarea rolului tradiţional al femeii în asigurarea sarcinilor domestice, ceea ce conduce la dificultăţi în continuarea instrucţiei şi formării pentru viitoarea carieră;
- de asemenea, posibilitatea unei investiţii emoţionale inegale;
- schimbări în viaţa socială a partenerilor prin reducerea numărului de prieteni;
- inerentele complicaţii legale – multe state consideră ilegitimă relaţia de coabitare, aplicând amenzi dure;
- dezinteresul pentru funcţia reproductivă (minimalizarea ei).
Concluzie: putem spune că uniunea liberă poate fi o simplă etapă premergătoare
căsătoriei, dar poate fi şi un stil de viaţă, de lungă durată sau definitiv.
Familiile monoparentale
– se referă la menajele formate dintr-un singur părinte şi copiii acestuia, ce pot apărea fie în urma divorţului sau abandonului familial, fie în urma decesului unui părinte, a adopţiei realizate de o persoană singură sau a creşterii copiilor în afara căsătoriei.
Societatea tradiţională dezaproba monoparentalitatea; societatea modernă a schimbat mentalitatea potrivit
căreia este dezavantajos pentru copil să fie crescut doar de unul dintre părinţi.
Psihosociologii conchid că este mai indicată pentru copii o familie monoparentală decât una dezorganizată de probleme sau conflicte.
Particularităţile familiei monoparentale:
- se confruntă, de regulă, cu dificultăţi economice;
- minimalizează funcţia sexuală şi reproductivă;
- în privinţa funcţiei de socializare există discuţii. Lipsa unui părinte poate avea repercusiuni asupra
integrării viitorilor adolescenţi în societate. Evident, nu trebuie ignorat faptul că şi familiile complete se implică din ce în ce mai puţin în acest proces al socializării, deoarece sistemul şcolar tinde să înlocuiască procesul instructiv-educativ al familiei (părinţii nu mai pot satisface nevoia de instrucţie la standardul exigenţelor actuale şi nici nu dispun de timpul necesar).
Problematica cu care se confruntă mamele în cadrul familiilor monoparentale în relaţia lor cu copilul
include:
- în primul rând, dificultăţi financiare;
- în al doilea rând, mamele sunt nevoite să-şi extindă rolul cu sarcini auxiliare, nespecifice sex-rolului.
Această acoperire de roluri parentale simultane necesită timp, energie şi angajează deseori conflicte psihologice. Poate rezulta de aici incapacitatea de a obţine performanţă în îndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor sarcini de rol.
- mamele singure manifestă câteva modificări în relaţia cu copilul, în multe cazuri mama îşi împarte rolul
parental cu primul născut. Ea obişnuieşte să-i facă confidenţe, să-i mărturisească unele din problemele pe care le are, ceea ce fac din copilul cel mai mare un confident. Treptat, mama îi atribuie acestui copil rolul de partener, de suport emoţional, de substitut al părintelui absent. În aceste situaţii, copilul e forţat să se maturizeze precoce. Când e vorba de o fiică, relaţia dintre mamă şi fiică poate căpăta aspecte particulare, implicând sentimente de competiţie şi gelozie. La aceşti copii, puşi în asemenea situaţii, se pot observa numeroase îmbolnăviri psihosomatice şi comportamente explozive ce izvorăsc din numeroasele griji şi temeri pe care le au.
Prin comparaţie, familia monoparentală, în care părintele este tatăl, are următoarele caracteristici:
- dispune, de regulă, de o mai mare libertate financiară;
- taţii singuri abandonează repede tradiţionalismul în abordarea copiilor, sunt mai puţin directivi în
disciplinare, fiind mai preocupaţi de calitatea factorilor de îngrijire a copiilor;
- desigur că apare un declin, un regres al experienţei taţilor în activităţile sociale, datorită creşterii
implicării lor emoţionale în relaţia cu copiii.
O categorie aparte în acest capitol este reprezentată de părinţii adolescenţi – o calitate tot mai frecventă
în ultima vreme.
Principalele motive pentru care adolescenţii devin părinţi sunt:
a). - modificările ce au apărut în atitudinea societăţii faţă de sarcina adolescentină;
- apariţia programelor de asistenţă socială pentru adolescentele care vor deveni mame;
- sprijinul tot mai accentuat al familiilor de origine care într-o asemenea situaţie se implică emoţional, financiar şi fizic;
- a dispărut stigmatizarea de către societate, statusul degradant şi umilitor al adolescentei mamă;
b). - neglijarea unei contracepţii adecvate de către adolescenţii activi sexual, din diverse motive. Nefolosirea contraceptivelor este motivată în orice fel de tineri: unii pretind că ar crea o pregătire premeditată a relaţiei sexuale, unii cred că metodele contraceptive sunt nenaturale şi dăunătoare sănătăţii, iar unii băieţi cred că responsabilitatea contracepţiei revine fetelor; toate aceste motivaţii reprezintă însă consecinţa unei educaţii defectuoase.
c). - atitudini şi motivaţii personale care încurajează apariţia sarcinii şi descurajează folosirea contraceptivelor. Între aceste atitudini şi motivaţii se numără:
- speranţa de a obţine mai multă atenţie din partea familiei de origine;
- dorinţa de a avea un copil-jucărie pe care să-l răsfeţe şi cu care să se joace;
- dorinţa de a obţine o dragoste necondiţionată de la o altă fiinţă umană;
- învoiala sexuală cu un partener căruia îi “oferă” sarcina în schimbul unei exclusive angajări, implicări şi afecţiuni;
- desigur sarcina intenţionată, ca urmare a dorinţei de a pedepsi sau de a se revanşa în faţa unor părinţi superprotectivi şi dominatori.
Consecinţele parentalităţii la adolescenţi:
1. restrângerea posibilităţilor de finalizare a studiilor;
2. căsătoria timpurie este, de obicei, instabilă;
3. resursele financiare sunt foarte limitate;
4. consecinţe se reflectă şi asupra relaţiei dintre părinte şi copil, în sensul că lipsa
maturităţii psihologice a părintelui devine un factor de risc important în dezvoltarea personalităţii copilului.
5. copilul născut din părinţi adolescenţi prezintă frecvent:
- scoruri semnificativ scăzute la testele de inteligenţă;
- manifestă deseori tulburări de comportament;
- are dificultăţi mari în procesul de învăţare şi are tendinţă la repetenţie;
- la aceşti copii există riscul mai mare de a deveni, la rândul lor, părinţi adolescenţi.
CĂSĂTORIA DESISĂ
CHISĂ
CHISĂ
Este un model de convieţuire aflat undeva între concubinaj şi familia nucleară. Această formulă tinde să înlocuiască o configuraţie depăşită sub aspectul stilului de viaţă (familia nucleară) şi să preia ceea ce este mai bun din modelul coabitării (calitatea întâlnirii şi fericirii partenerilor, în detrimentul stabilităţii relaţiei). Scopul acestei legături este împlinirea şi satisfacţia personală. Se pleacă de la premisa că dragostea sexuală constituie nucleul şi raţiunea de a fi a acestei căsătorii.
Căsătoria deschisă oferă posibilitatea de schimbare a partenerului dacă aceasta este în interesul fiecăruia şi al cuplului ca întreg. Autorii căsătoriei deschise plasează „cheia” acestei relaţii în capacitatea soţilor de a înţelege semnificaţia lui “a trăi acum”, de a-şi asuma responsabilitatea propriei vieţi şi de a discuta matur despre neînţelegeri, nemulţumiri sau conflicte.
Societatea prin evoluţia ei este cea care determină individul să pună accent pe el însuşi şi nu pe familia clasică, care reprezintă pentru el un obstacol în condiţiile în care nu găseşte modalităţile de a se face înţeles, ascultat, dorit şi respectat. În cadrul căsătoriei deschise, se cunosc două forme particulare, respectiv căsătoriile deschise stabile, care reuşesc să găsească şi să menţină armonia vieţii de familie şi căsătoriile deschise instabile, cele cu tendinţe la disoluţie şi care, de regulă, merg către dezorganizare.
FAMILIILE RECONSTITUITE
- se mai numesc şi familii comasate – reprezintă modele de convieţuire în care partenerii au mai fost
căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele anterioare.
Pentru copii, recăsătorirea părintelui creează câteva probleme reale: copilul se confruntă cu situaţia de a-şi
împărţi afectiv părintele cu noul soţ al acestuia, se teme, de regulă, de o modificare a ordinii şi a regulilor în noua familie. El poate resimţi în mod negativ din partea părintelui vitreg modul de disciplinare pentru diferite comportamente. Poate suferi complexe de vinovăţie faţă de părintele natural absent, în cazul în care se simte atras sau chiar iubeşte părintele vitreg. De asemenea, copilul este nevoit să renunţe la visul de a-şi revedea părinţii împreună, ceea ce poate duce la creşterea ostilităţii faţă de părintele vitreg.
Explicaţiile apariţiei familiei reconstituite sunt legate de nevoia de parteneriat, de dragoste şi solidaritate.
Familiile reconstituite, care au la bază şi valorizează viaţa sexuală plus componenta afectiv-emoţională, în absenţa bunăstării materiale, fac faţă cu greu dificultăţilor economice.
Prin comparaţie, familiile reconstituite pe raţiuni economice, respectiv pentru a oferi o viaţă mai bună copiilor vor neglija latura afectivă şi sexuală, ceea ce poate duce la tensiuni, la frustrări şi la conflicte.
FAMILIA REORGANIZATĂ
Este reprezentată de doi parteneri divorţaţi sau văduvi, fără copii sau din doi parteneri dintre care unul a mai fost căsătorit şi are copii dintr-un mariaj anterior sau din doi parteneri dintre care unul a avut o relaţie îndelungată de concubinaj.
Acest tip de familie este mai frecvent decât cel al familiilor reconstituite şi nu se deosebeşte de acestea prea mult.
IV. 2. EXPERIMENTE NEOFAMILIALE ŞI „SIMULACRE” ALE FAMILIEI ACTUALE
Există câteva forme particulare:
· Semicăsnicia – un experiment neofamilial având ca scop prelungirea
căsătoriei din punct de vedere legal, în ciuda degradării semnificative a complexului relaţional marital.
Se întâlneşte la cuplurile cu relaţii tensiv-conflictuale clasice şi constă în adoptarea şi exercitarea incompletă
a rolurilor maritale de către unul sau ambii soţi.
Astfel, unul dintre soţi poate fi implicat parţial în viaţa familială ca soţ sau părinte, el poate fi angajat într-o
relaţie extraconjugală, îşi poate exercita parţial funcţiile parentale, în sensul că asigură suport financiar dar îl neglijează pe cel emoţional-afectiv, necesar copiilor. De asemenea, poate participa la exercitarea în comun a menajului, dar nu şi la luarea deciziilor financiare.
· Pseudocăsnicia, ceea ce noi numim „vieţi paralele” constituie forma de manifestare cea mai gravă a
psihosociopatologiei maritale, constă în adoptarea şi exercitarea neautentică a rolului conjugal-parental.
Astfel de căsătorii bazate, pe un sistem de interese reciproce, de obicei economice şi sociale, se realizează sub influenţa sau la hotărârea unor terţi, de regulă părinţii, pe baza unor înţelegeri de ordin material (căsătoria de convenienţă).
UNIUNILE HOMOSEXUALE
Noţiunea de homosexual desemnează preferinţa sexuală pentru persoane de acelaşi sex. Atât la bărbaţi cât şi la femei, homosexualitatea rezultă din anumite complexe inconştiente. Este posibil să fie vorba despre un sentiment de inferioritate, teama de eşec impulsionându-l pe individ să caute un partener de acelaşi sex cu el. De-a lungul timpului, homosexualitatea a fost considerată păcat, viciu, boală, tulburare de comportament sau comportament normal.
Concepţia religioasă consideră homosexualitatea un „păcat contra naturii”, dar nu trebuie ignorat faptul că normalul şi patologicul sunt numai nişte constructe sociale, Goethe afirmând că natura nu trebuie să justifice nimic pentru că totul există în natură.
Comportamentul homosexual este pus pe seama mai multor cauze:
- absenţa sau deficitul hormonului androgen (care stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale masculine) parental;
- dezechilibrul sau deficienţele altor hormoni, precum testosteronul la băieţi şi estrogenii la fete;
- nerezolvarea complexelor oedipiene;
- abuzul sexual în timpul copilăriei;
- experienţele heterosexuale nesatisfăcătoare.
La ora actuală, Asociaţia Americană de Psihiatrie consideră homosexualitatea ca pe o „orientare alternativă a
sexualităţii”. Din perspectiva funcţiilor realizate, constatăm următoarele:
- nu se poate manifesta funcţia de reproducere şi de socializare;
- latura economică este puţin importantă;
- funcţiile maximizate sunt funcţia sexuală şi cea de solidaritate.
Este evident însă că funcţia sexuală reprezintă motivaţia existenţei uniunilor homosexuale. O situaţie deosebită este reprezentată de faptul că există homosexuali care au fost implicaţi în mariaje heterosexuale o perioadă de timp, perioadă în care au existat sau nu copii.
În această situaţie apar desigur probleme legate de evoluţia şi maturizarea psihologică a copilului rezultat, ca viitor adult. Concluzionând, homosexualitatea trebuie privită cu toleranţă, iar pentru a o înţelege trebuie să renunţăm la etichetare, la prejudecată şi la stigmatizare.
Grupul comunitar sexual
A apărut în anii ´60, ´70 ca o replică sau o formulă de protest la adresa restricţiilor privind fidelitatea şi a ipocriziei din familia strict monogamă. Aşa-numiţii “tineri furioşi” ai sfârşitului de secol şi-au căutat o nouă mistică şi au găsit acea comunitate sexuală în grup. Într-o viaţă modernă, care cultivă anonimatul şi superficialitatea, această „neoformaţie” familială speră să satisfacă nevoia de comunicare, de căldură şi de atenţie la care aspiră fiecare persoană.
V. FunCŢile familiei – clasificări şi particularităţi
Există două categorii de factori care au puterea de a modifica sau de a favoriza modificarea funcţionalităţii
unei familii.
A. Factorii externi:
- caracterul totalitar sau democratic al societăţii care are implicaţii majore asupra solidarităţii familiale şi asupra modului de socializare a descendenţilor;
- nivelul de dezvoltare economică a societăţii, care are repercusiuni asupra funcţiei economice şi reproductive a familiei;
- legislaţia şi politicile sociale, care au impact asupra funcţiei sexuale şi reproductive;
- nivelul general de instrucţie şi educaţie, cu rol major în realizarea funcţiilor de socializare şi reproducere.
B. Factorii interni:
- dimensiunea familiei, care implică funcţia de solidaritate şi funcţia de socializare;
- structura familiei, care implică funcţia economică şi funcţia reproductivă;
- diviziunea rolurilor şi autorităţii, care are repercusiuni în principal asupra funcţiei de solidaritate.
Familia îndeplineşte patru funcţii considerate fundamentale; ne referim la fundamental când vorbim despre
societatea tradiţională pentru că societatea contemporană încalcă de cele mai multe ori ceea ce se numeşte tabu-ul fundamentalităţii funcţiilor familiale. Aceste patru funcţii sunt: funcţia economică, funcţia de socializare, funcţia de solidaritate şi funcţia sexuală şi reproductivă.
1. Funcţia economică
Pentru a exista, familia trebuie să-şi asigure cel puţin veniturile suficiente pentru satisfacerea nevoilor de
bază. În societatea tradiţională funcţia economică cuprinde trei dimensiuni:
- dimensiunea productivă – se referă la producerea bunurilor şi serviciilor necesare traiului familiei;
- dimensiunea profesională – se referă la transmiterea preferinţei pentru anumite ocupaţii de la părinţi la copii;
- dimensiunea financiară – se referă la modul de administrare a bugetului şi de realizare a balanţei de venituri şi cheltuieli .
Trecerea la familia nucleară a determinat redimensionarea componentelor funcţiei economice astfel că
familia nu mai este o unitate productivă autosuficientă, membrii ei fiind dependenţi de veniturile câştigate în afara gospodăriei, iar transmiterea ocupaţiei de la părinţi la copii se întâlneşte tot mai rar. Latura financiară s-a modificat şi ea, familia contemporană fiind caracterizată printr-un buget dezechilibrat, datorat surselor sporadice de venit şi/sau cheltuielilor exagerate într-o anumită direcţie.
Indicatorul cel mai potrivit pentru a măsura nivelul de trai al unei familii este reprezentat de balanţa de venituri şi cheltuieli care ne ajută să stabilim relaţia dintre venituri şi mărimea familiei, modul de obţinere a veniturilor respectiv salariu, pensie, bursă etc., de asemenea, numărul şi calitatea persoanelor aflate în incapacitate de muncă, deci în întreţinerea familiei active şi nu în ultimul rând structura cheltuielilor, respectiv capacitatea de administrare a veniturilor.
Echilibrul bugetar al familiei variază în funcţie de crizele economice, de anotimpuri, de vârsta membrilor familiei, de practicile alimentare. Cu cât veniturile sunt mai mici, cu atât ponderea cheltuielilor pentru subzistenţă este mai mare.
Pentru toate aceste motive, funcţia economică a devenit în modernitate o funcţie centrală, de care depind într-o mai mică sau mai mare măsură toate celelalte funcţii şi care a condus în timp la apariţia elementelor care au determinat trecerea de la familia tradiţională la familia modernă, cu toate noile sale caracteristici.
2. Funcţia de socializare
Socializarea este un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup în vederea formării, a adaptării şi integrării sociale a unei persoane. Părinţii au rolul de a oferi copilului şansa formării sale sociale, dobândirii echilibrului emoţional şi integrării sale în viaţa socială.
Părinţii exercită influenţe emoţionale asupra copiilor în două moduri: în mod direct, utilizând o serie de metode şi tehnici educative sau în mod indirect, prin modelele de conduită oferite, precum şi prin climatul psihosocial, existent în grupul familial.
În cadrul funcţiei de socializare există mai multe subfuncţii:
· subfuncţia integral-formativă – în fazele de început ale ontogenezei, copiii primesc răspunsuri la întrebări (de exemplu, sunt informaţi cu privire la denumirea obiectelor şi modul de utilizare a acestora);
· subfuncţia psiho-morală, în care modelele de conduită oferite de părinţi sunt preluate de copii prin imitare şi învăţare şi în care este important climatul în care se face educaţia;
· subfuncţia social-integrativă, în care intră modul de abordare interpersonală, modul de raportare la diferite norme şi valori sociale, ambele fiind influenţate de modelele educaţionale parentale;
· subfuncţia cultural-formativă – constă în formarea şi cultivarea „apetitului” cultural-spiritual, a atitudinilor şi sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice şi a dezvoltării unor capacităţi creatoare.
În societatea contemporană, sistemul şcolar a înlocuit în mare măsură procesul instructiv-educativ al familiei. Părinţii sunt mai puţin timp împreună cu copiii, care sunt instituţionalizaţi de la vârste fragede în creşe, grădiniţe, şcoli şi nu le mai pot satisface nevoia de instrucţie la nivelul exigenţelor.
Din această perspectivă, există trei tipuri de familii:
- familiile înalt educogene, din care fac parte familiile ce sprijină educarea copiilor şi realizează o strânsă legătură cu instituţia şcolară;
- familiile satisfăcător educogene – asigură copiilor condiţii de educaţie familială, dar nu au un control sistematic al activităţii în această direcţie;
- familiile slab educogene, caracterizate prin lipsa educaţiei familiale şi a controlului parental.
Socializarea se manifestă ca funcţie a familiei pe tot parcursul vieţii individului,
părinţii fiind ei înşişi supuşi influenţelor socializatoare ale familiei de origine.
3. Funcţia de solidaritate
Solidaritatea este o funcţie complexă, care antrenează toate momentele vieţii familiale şi în acelaşi timp toţi
membrii familiei. Ea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoţională, protecţia şi încrederea în grupul familial. Solidaritatea familială nu este un dat, ci se construieşte în procesul vieţii de familie prin concesii şi ajustări reciproce între membri.
În planul relaţiilor conjugale, solidaritatea este asigurată de o serie de factori, care se împart în două categorii:
- factorii anteriori mariajului: durata convieţuirii împreună, aprobarea căsătoriei de către părinţi, homogamia etnică şi religioasă, concordanţa vârstelor şi a nivelului de instrucţie;
- factori posteriori mariajului: acceptarea modelului egalitar, satisfacţia privind viaţa sexuală, concordanţa privind existenţa şi numărul copiilor şi complementaritatea în planul aspiraţiilor.
Manifestarea solidarităţii la nivelul relaţiei parentale care vizează modul de relaţionare cu copiii, strategiile educaţionale, deci metodele şi mijloacele folosite în educaţie, este, de asemenea, importantă.
Solidaritatea la nivelul relaţiilor fraternale implică ansamblul relaţiilor interpersonale dintre copiii care aparţin aceleiaşi familii. Relaţia fraternală se poate manifesta în două moduri: primul este cel care presupune afecţiune reciprocă şi solidaritate durabilă, al doilea implică relaţii de rivalitate între fraţi, relaţii ce amplifică conflictualitatea familială. Între toate acestea, relaţia parentală este dominantă, ea având rolul de tampon al divergenţelor ce pot apărea între fraţi.
4. Funcţia sexuală şi reproductivă
Cuprinde două componente: funcţia afectiv-sexuală şi funcţia reproductivă. Diferenţierea ajută la înţelegerea rolului erotismului şi fecundităţii privite separat; există o serie de teorii conform cărora la om există un anumit „instinct al reproducerii”, care ar reprezenta elementul primar al erotismului.
Julius Evola, în Metafizica sexului, consideră că instinctul de reproducere este inexistent la om. Când apare dorinţa de a avea o descendenţă, intră în joc consideraţii bazate pe reflecţie şi calcul, care nu au nimic de a face cu instinctul.
Reproducerea nu poate reprezenta elementul primar al erotismului, ca dovadă există numeroase cazuri în care fecunditatea survenită la femeia iubită nu numai că nu a fost aşteptată, ci a fost chiar nedorită.
Tot Evola afirmă că „sexualitatea şi reproducerea se găsesc într-un raport invers proporţional: dacă la limita inferioară se află înmulţirea fără nici un fel de dragoste sexuală, la limita superioară se află o dragoste sexuală, asociată chiar cu o excludere completă a reproducerii”.
La nivelul cuplului conjugal, fertilitatea este influenţată de mai mulţi factori: vârsta soţiei, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului, dorinţa cuplului de a avea copii, nivelul de instrucţie a partenerilor, angajarea profesională a soţiei, utilizarea mijloacelor contraceptive.
La nivelul societăţii în general, fertilitatea cuplurilor poate fi influenţată de factori economici, demografici, legislativi sau psihologici.
VI. INIŢIEREA SEXUALĂ ŞI SEXUALITATEA PREMARITALĂ
Cercetătorii contemporani semnalează în prezent o tendinţă în comportamentul de iniţiere sexuală a adolescenţilor, constând în separarea sexului de dragoste. Rezultatul îl reprezintă angajarea în relaţii sexuale precoce şi libertine, lipsite de suport afectiv. Această tendinţă are trei consecinţe: apariţia sexului ca sport, a sexului ca distracţie şi a sexului fără nici un fel de implicaţii emoţionale. Consecinţele acestor modalităţi comportamentale: nelegitimitatea naşterilor, apariţia sarcinilor nedorite, creşterea numărului de avorturi terapeutice, răspândirea bolilor venerice, SIDA.
Civilizaţia sfârşitului de secol XX a ridicat la un nivel superior atitudinea faţă de sexualitate. Un studiu efectuat de C.L. Neagu în 1993 pe un lot de 176 de adolescenţi (96 de fete : 80 de băieţi) a constatat că, deşi 46% dintre ei şi-au început viaţa sexuală în jurul vârstei de 16 ani, relaţiile sexuale au fost sporadice şi au fost urmate imediat după consumarea „debutului” de perioade de abstinenţă totală sau relativă.
Fetele consideră în majoritate ca restrictivă atitudinea parentală, pe când băieţii resimt în mod frustrant absenţa unui spaţiu psihologic şi locativ care să le asigure autonomia vieţii intime.
Nivelul de maturitate psihosexuală înclină oarecum în favoarea băieţilor, fetele având într-o mai mare măsură neclarităţi privind comportamentul de sex-rol, dificultăţi sau lacune informaţionale. Totuşi, la ambele sexe se relevă un comportament de amânare sau de evitare a debutului în viaţa sexuală, ca reflex al atitudinii de dezaprobare a părinţilor şi cadrelor didactice.
Ce speră şi ce aşteaptă adolescenţii de la iniţierea sexuală? Confirmarea maturităţii psiho-sexuale, creşterea încrederii în sine, eliminarea anxietăţi şi a culpabilităţii generate de trezirea dorinţei afectiv-sexuale (la fete) sau de eliberarea tensiunilor sexuale (la băieţi).
Cât priveşte comportamentul relaţional în care se desfăşoară iniţierea sexuală, la fete predomină ideea de stabilitate, la băieţi cea de instabilitate.
VII. DEVIANŢA SOCIO-SEXUALĂ (VIOL, PROSTITUŢIE)
Din interacţiunea dintre factorii psihologici interni şi cei sociologici externi şi sub acţiunea unor cauze multideterminate, pot lua naştere comportamente socio-sexuale deviante.
O formă de devianţă socio-sexuală este violul. Violul este definit ca fiind contactul sexual obţinut prin forţă sau prin ameninţarea cu forţa, sau când femeia, de regulă, se află într-o stare ce exclude posibilitatea ca ea să consimtă la consumarea relaţiei. Aceste situaţii pot fi atunci când ea este minoră, când este sub influenţa vreunui drog sau într-o stare de obnubilare a conştiinţei.
Studiile realizate până acum au infirmat unele prejudecăţi legate de agresiunea sexuală:
· În primul rând, s-a ajuns la concluzia că, deşi este definit ca un act sexual, violul este în primul rând o expresie, o manifestare a violenţei, a puterii şi a furiei. Psihanaliştii însă nu sunt de acord cu această teorie, ei nu vor să recunoască latura agresivă şi interpretează violul ca pe o problemă strict sexuală.
· În al doilea rând, s-a concluzionat că agresorul sexual nu este, în majoritatea cazurilor, un străin, aşa cum se tinde să se creadă; de regulă, violatorul face parte, într-un fel sau altul, din anturajul victimei. În această categorie intră şi violul marital, care a existat ca problemă dintotdeauna, dar numai în ultima vreme se discută despre el.
· Agresorii sexuali îşi aleg victimele dintre femeile sau persoanele care li se par mai degrabă vulnerabile decât dintre femeile care sunt îmbrăcate într-un fel sal altul sau care abordează o anumită înfăţişare. Aceasta duce la ideea că în cele mai multe cazuri este greşită interpretarea care afirmă că femeia este cea care incită la viol
· Este greşită ideea că o femeie sănătoasă poate rezista unui agresor sexual dacă acesta este singur. Discuţia se referă la acea idee cum că violul s-ar petrece cu acordul tacit al victimelor.
Factorii predispoziţiei la viol ar fi, pe scurt:
- capacitatea biologică şi dorinţa bărbaţilor de a poseda
- abuzul sexual suferit în copilărie
- modelul social oarecum deviant al sex-rolului masculin
- mitul masculinităţii în relaţie cu puterea şi cu virilitatea
- legătura dintre sexualitate şi agresivitate
- efectele expunerii la pornografie, la mass-media, care aproape încurajează violul
- violul ca mijloc de control social asupra femeilor.
PROSTITUŢIA
- reprezintă o altă formă a devianţei socio-sexuale. Teoria psiho-sociologică relevă existenţa a trei categorii de factori care duc la prostituţie:
Factorii predispozanţi - promiscuitatea familială, dezorganizarea familiei, aprobarea sau tolerarea prostituţiei în mediul de provenienţă.
Factorii de atracţie – câştigurile mari sau aparent mari, viaţa uşoară şi excitantă
Factorii precipitatori – presiunea economică, lipsa şansei unei căsătorii avantajoase, o poveste de dragoste ratată, influenţa mediului, insistenţa unor proxeneţi sau a altor prostituate.
Psihologii afirmă că există două categorii de prostituate: prostituatele voluntare (preferă această activitate
pe considerente relativ raţionale sau ca rezultat al alegerii libere) şi prostituate compulsive, care ajung prostituate datorită unor necesităţi psiho-nevrotice. Acestea din urmă de regulă sunt mai puţin inteligente şi au venituri mai mici decât prostituatele voluntare. Decizia lor este în general influenţată de factorii predispozanţi, în timp ce la prostituatele voluntare decizia este influenţată de factorii de atracţie.
Se consideră că prostituţia nu este şi nu poate fi eradicată, deoarece sistemul de norme morale include
existenţa sa ca instituţie socială cu rol de a proteja familia şi eventual de a păstra integritatea moral-sexuală a soţiilor şi fiicelor cetăţenilor respectabili. În acelaşi timp însă, acest sistem încurajează soţii şi fiii respectabili mai degrabă să apeleze la această „instituţie” decât să facă presiuni asupra prietenelor, logodnicelor sau soţiilor în vederea unei angajări în sex premarital, extramarital sau în promiscuitate sexuală.
Ideea şi problema numărul unu actualmente se referă la legalizarea sau nu a prostituţiei.
VIII. DINAMICA FUNCŢIONALĂ A RELAŢIEI CONJUGALE
Cuplul conjugal se individualizează ca o microstructură bio-psiho-socială, rezultat al unui proces interacţional creator, desfăşurat simultan pe următoarele nivele interpersonale:
- nivelul intermotivaţional – defineşte balanţa bio-afectiv-motivaţională a cuplului incluzând trebuinţe, expectaţii, aspiraţii de parteneriat şi autorealizare bio-afectivă, individuală şi interpersonală;
- nivelul intercomunicaţional particularizat în cadrul conduitelor de rol familial (afective, organizatorice şi administrative, parental-educaţionale, relaţionale şi integratoare);
- nivelul intercognitiv şi interevaluativ – vizează percepţiile, anticipările şi valorizările mutuale în cuplul conjugal;
- nivelul interrelaţional şi de interdezvoltare bio-psiho-socială a personalităţii maritale, care vizează dezvoltarea atitudinilor consensuale şi a disponibilităţilor de adaptare şi de exercitare echilibrat-satisfăcătoare a rolurilor conjugale, generând compatibilitate mutuală.
Conceput şi analizat de pe aceste poziţii, cuplul conjugal exprimă structural şi funcţional modul în care două persoane, în general de sex opus, se intermodelează creator, dezvoltându-se şi completându-se prin acomodare, fuziune şi transformare, simultan în plan corporal, psihologic şi social.
Microstructura conjugală generează funcţii şi mecanisme specifice de pre-acomodare, de acomodare şi de
asimilare interpersonală, având drept scop şi efect armonizarea, sincronizarea şi compatibilitatea treptată a conduitelor de rol marital şi parental, care instrumentează satisfacerea funcţiilor interne şi externe ale familiei.
IX. PERSPECTIVA SOCIO-DEMOGRAFICĂ ASUPRA FAMILIEI
Natalitatea reprezintă fenomenul demografic care exprimă intensitatea naşterilor într-o populaţie privită în ansamblul ei. Este definită cantitativ prin doi indicatori:
- rata brută a natalităţii, care înseamnă raportul dintre numărul copiilor născuţi vii într-un an şi populaţia medie;
- rata de fertilitate generală, care înseamnă raportul între nou-născuţilor vii şi populaţia feminină cu vârsta cuprinsă între 15-49 de ani.
Acest al doilea indicator ia în calcul numai subpopulaţia care participă efectiv la producerea naşterilor. Problema natalităţii a căpătat dimensiuni noi, datorită tendinţei progresive de scădere, explicată prin mai mulţi
factori care acţionează independent unii faţă de alţii în timp.
1. Punctul de plecare rezidă în faptul că natalitatea a fost subordonată politic (cel puţin în ultimii 50 de ani avuţi în vedere în analiza noastră), deşi o politică familială practic nu a existat. Obiectivele înainte de 1989 ale acestei politici nu s-au îndeplinit, iar efectele generate au avut un impact deosebit asupra desfăşurării ulterioare a vieţii de familie, asupra coeziunii şi solidarităţii acesteia.
În România, natalitatea a fost subordonată unor scopuri mai largi. În 1966 a apărut acel faimos decret 770/1966, în care se interzicea avortul şi se instituia o serie de măsuri care vizau creşterea accelerată a populaţiei.
Acest decret nu a fost unic în istoria legislaţiei române. În 1948 a apărut în Codul Penal un articol care afirma că orice ar provoca întreruperea cursului normal al sarcinii ar comite delictul de avort şi ar fi pedepsit penal; însă la acea dată măsurile erau aplicate cu oarecare moderaţie şi într-o manieră diferenţiată, având la bază avizul medicului care era decisiv în momentul în care sarcina reprezenta un risc pentru viaţa femeii. Această măsură a fost luată cumva fel forţat, datorită conjuncturilor create de consecinţele celui de al doilea război mondial. Dar, datorită acestei măsuri, între 1949 şi 1952 am asistat la un “baby-boom” românesc, care a coincis cumva cu reacţii similare din alte state europene care au fost participante la război.
În 1957 a fost adoptată o legislaţie care permitea avortul fără nici un fel de distincţie. Această lege a avut o motivaţie tot de ordin politic:
* În primul rând, pentru a instaura un nou sistem, era nevoie ca să fie şterse şi dezorganizate toate instituţiile, normele şi valorile sistemului anterior.
Dacă înainte de război se dorea creşterea natalităţii, pentru a obţine voturi în vederea instaurării regimului comunist, s-au acordat libertăţi nejustificate raţional, între care şi această libertate a avortului.
* A doua motivaţie a fost tot de natură politică şi ţinea tot de instaurarea sistemului comunist: familia şi mai ales solidaritatea familială ar fi putut să instaureze o lume închisă, autodezvoltată, care ar fi putut să scape controlului exercitat de puterea politică.
* Într-o ideologie importată (de influenţă sovietică), familia era considerată ca fiind aceea care reţinea o parte din devotamentul pe care individul îl datora partidului şi cauzei sale.
* Individul eliberat de orice constrângeri, între care şi cele familiale, urma să devină materia primă a unei industrializări intensive, a unei distribuiri dirijate a forţei de muncă, către zonele în care se manifestau necesităţile economiei planificate.
A fost dată această libertate a avortului, care între 1957-1966 a dus la o scădere remarcabilă a fecundităţii şi natalităţii. Natalitatea s-a prăbuşit cam de la 24‰ la 14‰, astfel că în 1966 indicatorul conjunctural era de 1,90 copii pentru o femeie (în 1957 fusese de 2,70), ceea ce însemna că se afla sub pragul de înlocuire a generaţiilor, şi aceasta într-un context în care nivelul mortalităţii în România era ridicat.
Spre sfârşitul anului 1966, se înregistrau patru avorturi la o naştere vie. Această situaţie a dus la apariţia ca necesitate obiectivă a decretului 770, care interzicea întreruperea voluntară a sarcinii.
Trebuie să ţinem seama însă de faptul că datele problemei erau diferite faţă de cele anterioare. Acum avem de a face cu o structură socială nouă, cu o putere comunistă bine instalată, cu o putere de dezvoltare industrială, care implica o nevoie tot mai mare de forţă de muncă. Marea „descoperire” a Guvernului comunist în 1966 a fost aceea de a considera puterea demografică drept condiţie principală a puterii naţionale. Pentru acest motiv, interdicţia avortului a fost însoţită şi de alte elemente care i-au dat un caracter mai represiv.
Între acestea, faptul că mijloacele de contracepţie nu se găseau pe piaţă, deşi legislaţia română nu prevedea nici o interdicţie referitoare la mijloacele de contracepţie. În al doilea rând, nu existau şi nu era permis să existe informaţii despre contracepţie sau vreo idee despre planificarea familială.
La decretul 770 s-a adăugat cam tot cu aceleaşi scopuri decretul 779 din 1966, care scotea în afara legii divorţul. Acest decret a imprimat României o mişcare politică particulară, care a îndepărtat-o pentru o bună perioadă de restul ţărilor europene, pentru că până în acel moment cel puţin privind divorţialitatea, România era aliniată la standardele europene.
Putem afirma că între 1950-1990 au existat mai multe momente care s-au remarcat printr-o tendinţă de creştere a natalităţii, în afara acestor momente existând constant tendinţa de scădere. Aceste momente sunt:
- între 1948-1949 – atunci s-a atins o maxim al creşterii natalităţii. Acest moment a fost generat de recuperările naşterilor amânate de război, de decretul din 1948 care interzicea avortul, astfel încât se poate spune că factorul general care a explicat creşterea natalităţii în acest moment este un factor natural, obiectiv şi exterior societăţii;
- între 1953-1955, această creştere a fost influenţată mai mult de Decretul din 1948, astfel încât factorul determinant este unul artificial, impus de societate (ca dovadă, după 1957, când a apărut decretul de liberalizare a avortului, natalitatea a scăzut continuu şi masiv aproximativ 10 ani);
- între 1966-1967- natalitatea a crescut din nou de la 14‰ la 28‰; factorul care explică creşterea în acest moment este tot articifial, dar motivaţia este diferită faţă de perioada anterioară, fiind reprezentat de necesitatea imperativă a creşterii forţei de muncă, necesară industrializării accelerate;
- între 1973-1974 – în acest moment, natalitatea are o uşoară creştere datorită unui factor natural, reprezentat de o uşoară îmbunătăţire a nivelului de trai în România;
- între 1983-1984, natalitatea a prezentat o creştere nu tocmai semnificativă şi mai mult inerţială, moment în care este greu de precizat cine a contribuit mai mult: factorul legislativ, factorii socio-economici sau factorul psihologic (de opţiune individuală).
Ca o concluzie, putem extrage factorii care au influenţat creşterea natalităţii, care sunt:
legislaţia, contextul socio-economic şi opţiunea individuală.
Scăderea natalităţii a survenit în perioadele de creştere, întinzându-se pe perioade mult
mai largi (6-7 ani).
În perioada 1990-1995, natalitatea a cunoscut o scădere continuă. Demografii V. Gheţău, 1994, V. Trebici, 1996 atenţionează asupra faptului că rata de fertilitate de după 1989 nu numai că a scăzut constant şi îngrijorător, dar a ajuns să se situeze mult sub nivelul de înlocuire a generaţiilor (1970 – 2,89; 1975 – 2,62; 1980 – 2,45; 1985 – 2,26; 1989 – 2,19).
Din studiile realizate de Glavce şi I. Popescu reiese că, în funcţie de vârsta mamei, numărul de născuţi vii înregistrează un vârf accentuat pentru grupa de vârstă 20-24 ani, pe locul al doilea situându-se grupa de vârstă între 25-29 ani. Se înregistrează niveluri mai scăzute pentru grupele de vârstă între 15-19 ani şi 30-34 ani.
Factorii care explică scăderea natalităţii sunt:
· Legislaţia – se referă la abrogarea acelor decrete restrictive asupra avorturilor după 1990 şi a dus la
scăderea numărului de copii nou-născuţi. În felul acesta, în 1990-1992 erau 2,4 avorturi la o naştere vie, astfel încât până în 1993 România a trecut în grupa ţărilor cu natalitatea cea mai scăzută, fără a avea aceleaşi argumente cu celelalte ţări din grupa respectivă.
· Contextul socio-economic: creşterea costului vieţii, inflaţia, şomajul, incertitudinile şi dezechilibrele
psiho-sociale care au modificat atitudinea şi mentalitatea indivizilor, lipsa unei protecţii sociale a familiilor defavorizate economic, de devalorizarea noţiunilor de familie, de căsătorie legitimă şi de descendenţă, de asemenea, lipsa încurajării familiilor tinere, nuclearizarea familiilor, care a dus la ruperea controlului familiei extinse, familiei tradiţionale asupra tinerilor căsătoriţi, toate aceste condiţii ducând la aproape impunerea stilului de viaţă fără copii, care marchează acea trecere de la familia axată pe copii la familia axată pe adulţi.
· Opţiunea individuală, în cadrul căreia mai intră şi alte noţiuni: emanciparea femeii şi la creştere a
nivelului de instrucţie al acesteia, ceea ce a dus la creşterea vârstei de căsătorie, modificarea atitudinii faţă de maternitate şi la influenţarea negativă a nivelului fertilităţii.
· Apariţia şi comercializarea multiplelor tehnici contraceptive şi deschiderea cabinetelor de planning
familial, care au avut ca efect amânarea cât se poate de mult a natalităţii.
Există diverse prognoze în privinţa natalităţii, în care sunt prezentate variante mai prudente, mai optimiste,
însă nici una aceste variante, cel puţin până la nivelul anului 2000 nu a reuşit să prevadă reala prăbuşire a natalităţii.
Toate variantele până în anul 2000 presupuneau că natalitatea va creşte cota în jurul acestui an, lucru care însă
nu s-a întâmplat.
X. DIVORŢIALITATEA
Reprezintă modalitatea juridică prin care se desface o căsătorie. Există mai multe cauze care predispun la divorţ:
· o relaţie de cuplu alterată, urmare a imaturităţii, incapacităţii sau ignoranţei celor doi
· emanciparea economică a femeii
· modernitatea şi urbanizarea
· nerezolvarea problemei locuinţelor
· modificarea mentalităţii referitoare la divorţ.
Psihologii afirmă că cuplurile care se căsătoresc astăzi aşteaptă să obţină din căsătorie fericirea personală,
spre deosebire de generaţiile anterioare în care partenerii se declarau mulţumiţi dacă celălalt se comporta satisfăcător, ca stăpân al casei sau ca întreţinător de familie. Din acest motiv, în cuplurile actuale, speranţele privitoare la fericirea maritală se transformă mult mai repede în deziluzii, pentru simplul motiv realitatea nu corespunde aşteptărilor, astfel încât sistemul marital întemeiat în special pe nevoi expresive, (suport emoţional, afecţiune, confort psihologic şi sexual), şi mai puţin pe nevoi instrumentale (creşterea şi educarea copiilor), conduce la o mai mare libertate de dizolvare oficială a cuplurilor carenţate (Iluţ, 1995).
Buchanon (1970) distinge şase etape în procesul de disoluţie a cuplurilor conjugale:
1. divorţul emoţional – apare cu mult înainte de separarea fizică a cuplului
2. divorţul legal – înseamnă dizolvarea juridică a căsătoriei
3. divorţul economic – separarea bunurilor
4. divorţul parental – îngrijirea copiilor minori şi eventualele drepturi la vizită
5. divorţul social – se referă la contactele cu prietenii şi cunoştinţele
6. divorţul psihic – priveşte restabilirea individului ca persoană independentă în urma divorţului.
Consecinţele divorţului sunt diferite: dacă nu există copii, consecinţele sunt mult mai simple, majoritatea bărbaţilor se recăsătoresc mai repede decât femeile. Dacă există copii, situaţia devine tulburătoare pentru aceştia, în special cu privire la formarea identităţii de sine. Copilul începe să-şi pună o serie de întrebări, cea mai tulburătoare dintre ele fiind: „Eu cui aparţin?”; se vede pus în situaţia de a rămâne cu un părinte, trăind sentimente contradictorii (îl poate culpabiliza pe celălalt părinte sau se poate autoculpabiliza, simţindu-se respins, neiubit, vinovat). Se poate întreba „Eu cu cine semăn?”, preluând matricea părintelui „bun”, negând-o pe a celuilalt.
Fenomenul este cuantificat prin rata brută a divorţialităţii, care înseamnă raportul dintre numărul de divorţuri dintr-un an şi populaţia medie. Tot ca indicator global se foloseşte raportul dintre numărul divorţurilor şi numărul căsătoriilor dintr-o unitate de timp. Rata divorţialităţii a oscilat în ultimele decenii între 1,4-1,6 divorţuri la mia de locuitori. În 1994 s-a înregistrat un vârf de 1,74 la 1000 de locuitori, după care a scăzut din nou (1,5 în 1995 şi 1996). .
XI. NUPŢIALITATEA
Reprezintă fenomenul demografic care defineşte intensitatea căsătoriilor într-o populaţie sau în diverse subdiviziuni ale populaţiei.
Indicele se numeşte rata brută a nupţialităţii, care înseamnă numărul căsătoriilor dintr-un an raportate la populaţia medie. În România, majoritatea căsătoriilor se încheie între 20-30 de ani, vârsta medie la prima căsătorie este de 25 de ani la bărbaţi şi de 22 de ani la femei, în prezent rata brută a nupţialităţii este de 7 căsătorii la 1000 de locuitori, faţă de 1990, când era de 8,3, dar şi faţă de 1996, când era de 6,7‰.
XII. Disfuncţionalitatea maritală şi familială -
perspectivă psihodiagnostică
Disfuncţionalitatea conjugală este definită ca fiind un incident critic interacţional, între partenerii unui cuplu, care perturbă şi distorsionează pattern-urile comportamentale, maritale, homeostatice (conduitele de rol), dezorganizând sau stagnând procesele evolutive (de interacomodare şi interasimilare).
Incidentul critic interacţional afectează finalitatea funcţională a cuplului, din punct de vedere sexual-procreativ, educaţional, socio-afectiv, administrativ-organizatoric, economic şi recreativ.
Sistemul disfuncţional conjugal comportă două nivele de analiză:
- nivelul de profunzime (primar), ce constă în dezorganizări ale funcţionalităţii mecanismelor
interpersonale de intermotivare, de intercunoaştere, de intercomunicare şi de interacţiune.
- nivelul de suprafaţă sau secundar, care constă în distorsiuni ale modelelor de rol marital, mutual
expectate, relevate în dezorganizări ale pattern-urilor consensuale şi ale funcţiilor intra- şi extrafamiliale, cu alterări ale rolurilor şi funcţiilor sexual-procreative, afective, parental-educaţionale, economice şi socio-profesionale.
În baza analizei disfuncţiilor conjugale, se poate formula un psihodiagnostic familial constatativ, care subliniază tipurile de disfuncţie evidenţiate. Acest gen de psiho-diagnostic nu este suficient pentru aprecierea prognostică a evoluţiei unui cuplu şi mai ales pentru intervenţia curativă, psihoterapeutică şi educaţională.
Instituirea psihoterapiei familiale necesită un diagnostic psihosocial etiologic şi funcţional prealabil, care să permită analiza sistemică a mecanismelor disfuncţionale care au generat starea de criză conjugală şi familială. Este cunoscut, în acest sens, faptul că un copil-problemă este un simptom al unui aşa-zis „eşec parental”, care la rândul său reprezintă consecinţa nefastă a unei disfuncţii interpersonale maritale, ceea ce necesită aprecierea gradului şi şanselor de compatibilizare a partenerilor, precum şi a stadiului şi dificultăţilor de interacomodare a acestora. Unul din principalele simptome ale sindromului disfuncţional marital este conflictul conjugal.
XIII. Conflictul conjugal
Conflictul conjugal este o iminenţă în evoluţia interacţională conjugală, având în esenţă o valoare
dinamogenă şi cathartică în procesul evolutiv al sistemului familial.
Intensitatea, forma de manifestare, conţinutul şi frecvenţa conflictelor pot altera într-o măsură mai mare sau mai mică relaţiile dintre soţi sau dintre părinţi şi copii.
Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitate de penetraţie distructivă la nivelul personalităţii consorţilor, dezorganizând pattern-urile şi habitusurile adaptative, mutilându-le afectiv şi uneori chiar moral şi împiedicând funcţiile fireşti ale familiei.
Analizând conflictul conjugal din perspectiva delimitării între normal – dinamogen şi patogen – dezorganizator, s-a conturat o posibilă tipologie (prof. Mitrofan) a conflictualităţii conjugale, cuprinzând mai multe situaţii de conflict marital :
· Cuplurile cu conflictualitate majoră, cu aspect manifest, continuu, cu tensiune crescută. Aceste cupluri prezintă un mare potenţial de dizolvare şi un potenţial psihopatogen pentru unul sau ambii parteneri. S-a constatat că 95% dintre subiecţii divorţaţi care prezintă stări nevrotice reactive la psihotraumele conjugale, provin din cupluri caracterizate prin acest tip de conflictualitate;
· Cuplurile cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută. Acestea prezintă, de asemenea, potenţial de dizolvare crescut, care nu întotdeauna se finalizează prin separarea soţilor, dar în care relaţiile conjugale sunt sau devin disarmonice. Abandonul, alcoolismul, sustragerea de la îndatoririle materiale, infidelitatea, conflictul cu socrii sunt frecvent cauze, dar şi efecte ale acestui tip de conflictualitate;
· Cuplurile cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată. Au o evoluţie instabilă, cu tendinţă la deteriorarea esenţei conjugale, dar menţine structura de cuplu într-o formulă de pseudo-căsnicie şi în aceste situaţii adulterul, alcoolismul compensator sau supravieţuirea profesională coexistă cu menţinerea parţială a exercitării rolului conjugal;
· Cuplurile cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată. Constituie o alternativă printre cuplurile cu parteneri normali din punct de vedere psihic, care se află în perioada de preacomodare şi de acomodare interpersonală. Acest tip de conflictualitate poate facilita cunoaşterea interpersonală, având funcţia de corecţie reciprocă a conduitelor de rol;
· Cuplurile cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune moderată. Este o situaţie frecventă în cuplurile normale, conflictualitatea în acest caz fiind rezultatul unui grad de frustrare reciproc întreţinut;
· Cuplurile cu conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu tensiune moderată. Au o evoluţie armonioasă, facilitează acomodarea interpersonală, prezintă forme de manifestare benigne, cu caracter de stimulare reciprocă, cum ar fi: ironia, persiflarea, comportamentul pseudo-ludic verbal, folosind aceste simulări ca supape de descărcare a unor tendinţe cu nuanţă agresivă;
· Cuplurile cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută. Acest tip favorizează efortul de acomodare reciprocă, producând corecţii permanente ale conduitelor interacţionale, în sensul sincronizării lor;
· Cuplurile cu conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu tensiune scăzută. Este asemănător oarecum cu tipul anterior, doar că dezacordurile şi confruntările fiind intermitente, nu au un caracter frustrant, ci, din contră, de facilitare, partenerii preluând reciproc puncte de vedere iniţial diferite.
În concluzie, se poate formula ideea că nocivitatea comportamentului interacţional conflictual este certă numai pentru anumite formule manifeste, saturate tensional, continuu sau intermitent. În aceste cazuri, conflictul conjugal devine factor de alienare a structurii familiale. La polul opus, anumite tipuri de conflictualitate pot căpăta valenţe dinamogene, corective şi intermodelatoare în cuplu, putând deveni chiar o necesitate în întreţinerea şi dezvoltarea acestuia.
XIV. CONFLICTUL CONJUGAL ŞI FACTORUL INDIVIDUAL
1. Conflictul conjugal ŞI criteriul normalităţii
sau anormalităţii psihice
Într-o cercetare s-au luat în studiu trei tipuri de cupluri: unul - cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic, al doilea - cu un partener normal şi unul anormal, având nevroză, psihopatie sau psihoză şi al treilea – cu ambii parteneri anormali din punct de vedere psihic.
S-au constatat următoarele:
- Conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent în cuplurile asimetrice din punct de vedere al
normalităţii psihice, respectiv în cuplurile în care unul din parteneri este nevrotic sau psihopat. Relaţia conduce, în final, la tulburări nevrotice sau dezvoltări disarmonice ale personalităţii soţului normal.
- În cuplurile simetrice, cu ambii parteneri normali, conflictul patogen facilitează, în timp, dezvoltarea
reacţiilor şi comportamentelor nevrotice sau psihopatice la unul sau la ambii parteneri. Acest lucru constituie o sursă de stres psihopatogen care conduce, de obicei, la divorţ.
- În cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată perpetuarea unui model interacţional nevrotic care în
mod paradoxal menţine uniunea conjugală.
- În cuplurile cu ambii parteneri psihopaţi, s-a constatat existenţa unor posibilităţi de intercompensare
patologică şi de relativ echilibru interpersonal, relaţiile lor cu exteriorul însă fiind profund deficitare.
2. Conflictul conjugal ŞI structura personalităţii
S-a încercat stabilirea unei corelaţii între structura personalităţii şi gradul de manifestarea conflictelor în cuplul conjugal. S-a constatat o corelaţie semnificativă între unele caracteristici ale conflictelor conjugale şi unele trăsături de personalitate ale unuia dintre soţi sau ambilor, după cum urmează:
- frecvenţa mare a conflictelor corelează cu explozivitatea, impulsivitatea, activismul, tendinţele autoritarist-dominatoare şi nevrozismul;
- durata mare a conflictelor corelează cu rigiditatea psiho-afectivă, suspiciunea, spiritul critic, egocentrismul, răceala afectivă;
- intensitatea şi gravitatea mare a conflictelor corelează cu imaturitatea afectivă, egocentrismul, anxietatea, rigiditatea şi perseverenţa afectelor negative, tendinţele agresive structurale şi interpretativitatea, respectiv ideile de gelozie şi complexele de inferioritate;
- forma de manifestare a conflictului: manifestă - corelează cu trăsăturile impulsive, extroverte, excitabile, pe când cea submanifestă corelează cu imaturitatea afectivă, labilitatea, anxietatea, sugestibilitatea, hipermotivitatea.
Cercetările nu au stabilit clar un determinism între anumite trăsături de personalitate şi potenţialul
conflictual conjugal. Compararea unor profile asemănătoare de personalitate incluse în relaţiile conjugale diferite a relevat diferenţe semnificative în climatul şi evoluţia cuplurilor. Spre exemplu, dominarea şi submisivitatea (dependenţa) sunt trăsăturile care apar în egală măsură la persoanele cu mariaje armonice, dar şi în unele configuraţii disarmonice.
3. Conflictul conjugal Şi factorul interpersonal
(se referă la compatibilitatea sau incompatibilitatea în cuplu)
Coexistenţa şi funcţionalitatea relaţiilor interpersonale în cuplu se bazează pe existenţa a două principii: principiul complementarităţii sau compensaţiei interpersonale şi principiul similitudinii sau identificării interpersonale.
Principiul complementarităţii constă în interconectarea reciproc compensatorie a unor reacţii, atitudini şi comportamente. Astfel, unele trăsături şi manifestări adaptative sau dezadaptative ale celor două personalităţi se pot atenua sau potenţa prin mutualitate, se pot neutraliza într-un sens favorabil sau defavorabil evoluţiei cuplului.
Potenţarea reciprocă a unor trăsături de personalitate de sens opus pare să fie o „predispoziţie” a cuplurilor constituite pe criteriul complementarităţii. Există tendinţa ca o trăsătură cu potenţial dezadaptativ a unui partener să fie atenuată de o trăsătură complementară, moderatoare a celuilalt partener.
Impulsivitatea, hiperreactivitatea, explozivitatea unuia dintre soţi se moderează prin echilibrul, calmul, tactul sau hiporeactivitatea celuilalt. În cazul cuplurilor complementare, există o tendinţă spontană mai accentuată la exacerbarea unor trăsături psihice opuse, ceea ce în timp sporeşte riscul pentru conflict şi creşte durata interacomodării maritale.
Principiul similarităţii constituie un principiu funcţional, de dezvoltare a relaţiei maritale, prin mecanismul de identificare între cei doi, realizând ceea ce poartă denumirea de “cupluri în oglindă”. Partenerii se recunosc mutual unul prin altul şi unul în altul, ceea ce conferă un grad sporit de siguranţă. Aceste cupluri nu sunt lipsite de conflicte. Prezenţa unor trăsături de personalitate de tip conflictual la ambii parteneri (rigiditatea, suspiciunea sau impulsivitatea) întreţin şi amplifică tensiunile conjugale.
4. Conflictul conjugal şi factorii externi
Cercetătorii în domeniul familiei au relevat în cazul cuplurilor conflictuale incidenţa unor factori microsociali precipitatori şi de risc disfuncţional:
1. relaţiile tensive ale cuplului prin unul sau ambii parteneri cu microgrupul familial de orientare (conflictele între noră-soacră, ginere-socru, noră-socru). Acestea sunt situaţii favorizante şi de absenţa spaţiului locativ propriu şi de nivelul economic scăzut al familiei tinere.
2. relaţiile deficitare cu grupul de prieteni, colegi, vecini ale unuia sau ambilor soţi favorizează, de asemenea, disfuncţiile conjugale.
3. dezechilibrul produs în bugetul cuplului prin incapacitatea de gospodărire, prin condiţiile materiale necorespunzătoare sau printr-un buget insuficient sunt, de asemenea, factorii de conflict. Sărăcia şi şomajul constituie surse de dezechilibru familial semnificativ.
4. factorul incidental situaţional poate precipita conflictualitatea conjugală. În această categorie se includ incidentele somatice şi sociale cu care se pot confrunta unul sau ambii soţi. Un exemplu în acest sens este cuplul de navetişti în care unul sau amândoi îşi desfăşoară activitatea profesională la distanţă de casă, ceea ce scade considerabil bugetul de timp al familiei, subminând coeziunea cuplului şi evoluţia sa interpersonală.
XV. Violenţa familială – fenomen psiho- şi sociopatogen
În România, înainte de 1989, familia era un cerc închis, perfecţiunea relaţiilor din interiorul cercului fiind
acceptată axiomatic. Disfuncţionalităţile grave ale familiei erau considerate excepţii şi erau trecute sub tăcere, de cele mai multe ori.
Schimbările rapide din perioada următoare au afectat stabilitatea familiei. Astăzi se vorbeşte tot mai mult
despre familia patogenă, care prezintă un risc deosebit pentru sănătatea socială în general.
„Simptomele” anomiei familiei contemporane pot fi: alcoolismul la genitori, violenţa fizică şi verbală între soţi, adulterul şi gelozia cu componente patologice, abuzul sexual al femeii şi copilului, abandonul copilului şi delincvenţa juvenilă, molestările şi abandonul bătrânilor, promiscuitatea şi sărăcia.
Literatura cu privire la femeia abuzată (Walker, 1984, 1990, 1994) şi abuzul fizic şi sexual al copilului (Trepper Barett, 1989) indică o creştere enormă în ultimii ani a violenţei familiale, fiind percepută ca o problemă socială majoră în ţările civilizate.
Impactul noilor restructurări economice şi ideologice din lume creează un risc deosebit pentru frustrare, violenţă şi comportament social agresiv. Există două forme de agresivitate familială cu consecinţe medicale şi sociale importante:
1. violenţa familială de durată (cronică) în registru moderat, disimulată în conformitate cu atitudinile tradiţionale. Această formă este proprie în special mediilor sărace, atât muncitoreşti cât şi rurale. Conform acestor concepţii, victimizarea femeii trebuie trecută cu vederea, deoarece funcţionează încă pattern-uri de genul: “Cum să laşi copiii fără tată?”, “Trebuie să suporţi pentru că nu ai unde să te duci”, “Cum să laşi copiii fără tată?”, “Ce va spune lumea?”, “De unde bani pentru locuinţă şi pentru întreţinerea copiilor?” etc.
Femeia în mod special este educată în spiritul suportării, tolerării valorizării soţului, chiar şi în condiţiile în care acesta devine insuportabil. Relaţia bărbat-femeie ajunge, astfel, în familia tradiţională să sacrifice normalitatea interpersonală şi să blocheze personalitatea femeii în limitele unui masochism social predestinat educaţional. Manifestările de autoritate, de violenţă, de necomunicare cu soţia nu sunt decât carenţe educaţionale ale bărbatului, preluate prin model social din familia de apartenenţă sau din mediul de provenienţă. Astfel, disponibilitatea comportamentală primitivă a rolului masculin este interpretată drept normă sau model educaţional.
2. A doua formă de agresivitate familială – violenţa familială explozivă în registru acut, desconspirată prin impact
medico-legal, adesea cu sechele neuropsihice sau psihotraumatice importante. Studiile cu privire la creşterea ratei de violenţă consideră că familia se numără printre cele mai violente grupuri sociale, iar căminul, printre cele mai violente aşezăminte sociale.
Familia restructurată sau destructurată devine un loc al descărcării stresului acumulat în afară, al agresivităţii, al abuzului şi exploatării.
Cel mai adesea, cazurile de victimizare familială se pot identifica în sistemul medical, dar chiar şi la acest nivel apar nenumărate dificultăţi, între care cele mai obişnuite sunt: informarea limitată sau distorsionată a medicilor asupra simptomelor sindromului femeii abuzate, lipsa lor de timp pentru anamneze, interviuri focalizate familial, şi nerecunoaşterea de către femeie nu numai în public dar uneori chiar şi faţă de sine a faptului de a fi fost abuzată.
Formele de violenţă verbală şi fizică duc la conturarea unor sindroame posttraumatice cu diverse manifestări: anxietate, depresie, insomnii sau alte dereglări ale somnului, lipsă de concentrare, disfuncţii sexuale, migrene cronice, palpitaţii, parestezii, dispnee, tulburări respiratorii sau gastrointestinale.
Violenţa psihologică este identificată de către psihiatri şi psihologi ca fiind cea mai frecventă dar şi cea mai puţin mărturisită şi observabilă. Violenţa fizică şi sexuală afectează relaţiile şi comportamentele, datorită tensiunii şi situaţiei umilitoare în care este plasată femeia, iar cele mai frecvente manifestări psihopatologice sunt: izolarea, pierderea abilităţii de cooperare şi comunicare, depresia cu tentativa de suicid, atacurile de panică, reacţiile posttraumatice. De asemenea, abuzul de alcool şi droguri apare la femei ca o consecinţă directă a violenţei, în timp ce apariţia lor la bărbaţi reprezintă una din cauzele cele mai frecvent de abuz asupra femeii. Unele statistici afirmă că cca. 75% dintre femeile cu soţi alcoolici au fost abuzate.
Există câteva bariere în depistarea şi urmărirea femeilor abuzate:
- sunt supuse la izolare, la control permanent şi la nenumărate interdicţii de către soţi;
- marea majoritatea este dependentă de venitul soţului;
- există prejudecăţi în diagnosticare, medicii fiind înclinaţi să identifice violenţa în special la femeile ce aparţin unor subculturi sau rase diferite sau la cele cu nivel financiar redus;
Cei cu statut social ridicat sunt mai puţin dispuşi să recunoască violenţa. Ei apelează la servicii medicale particulare, în care nu se aprofundează investigaţia. În acest fel datele cu privire la apariţia violenţei în familie provin din servicii medicale obişnuite, din adăposturile (acolo unde există) pentru femeile victimizate şi creează o imagine falsă sau cel puţin incompletă asupra proporţiilor fenomenului.
Dacă această imagine este preluată de medici şi transformată în prejudecată, aceştia nu vor acorda atenţie identificării formelor de violenţă la femeile cu statut socio-profesional ridicat sau cu situaţie financiară bună. Furnizarea de informaţii corecte asupra violenţei în familie dar, mai ales, asupra modalităţilor de recunoaştere a ei este importantă atât pentru medici cât şi pentru psihologi sau asistenţi sociali, ca şi pentru cei implicaţi în prevenirea sau căutarea de remedii pentru astfel de situaţii.
Într-o cercetare efectuată în Bucureşti de Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă pe 332 cazuri de bolnavi psihic invalidaţi după 1990, privind tipurile de stres care au condus direct sau în mod asociat la invaliditate, factorul familial perturbat cronic a fost identificat pe locul 2, după şomaj ca factor determinant, fiind prezent la 29% dintre cazuri.
Se pune întrebarea de ce terapia şi medierea familiilor violente, aflată în extensie în sistemul occidental se loveşte de rezistenţă şi indiferenţă în sistemul est-european? Unii spun că o cauză ar reprezenta-o lipsa specialiştilor. În cazul României, unul din impedimente este mentalitatea tradiţională a familiei româneşti („spălarea rufelor murdare se face în familie”), care conduce la tolerarea relaţiilor perturbate, din raţiuni consfinţite moral, religios şi subcultural-educaţional. Pe de altă parte, ţinând seama de faptul că familia, chiar violentă şi perturbatoare social, este inviolabilă, organele de poliţie refuză sau eludează pe acest criteriu implicarea în soluţionarea crizelor familiale traumatogene.
În sistemul de asistenţă socială francez funcţionează după 1990 o instituţie de mediere familială, care are rolul de a încerca să rezolve pe cale paşnică problemele familiilor în care se comit agresiuni, funcţionează centre temporare de adăpost pentru femeile abuzate şi copiii lor, alături de centre pentru tratamentul soţilor violenţi, în cadrul cărora echipe de psihologi, asistenţi sociali, medici şi jurişti acţionează complementar pentru rezolvarea crizelor şi a consecinţelor acestora.
În ceea ce priveşte receptivitatea populaţiei române la aceste modalităţi profilactice şi curative ale familiilor-problemă, pe termen lung este evaluată ca fiind în creştere, dar nu şi pe termen scurt, în actualul context socio-economic, care bulversează majoritatea populaţiei.
XV. PLANIFICAREA FAMILIALĂ
Scopul principal al planificării familiale este îmbunătăţirea calităţii vieţii. Conceptul de planificare familială este definit în Declaraţia Drepturilor Omului, adoptată în 1968 la Teheran, unde se afirmă: “Părinţii au dreptul fundamental de a determina în mod liber şi responsabil numărul şi momentul aducerii pe lume a copiilor”.
În ultimul deceniu, s-a observat un interes în creştere al furnizorilor de servicii şi al agenţiilor internaţionale pentru calitatea serviciilor de planificare familială, ca răspuns la nevoile de educare a pacienţilor în general şi a cuplurilor în special.
Prin conceptul de pacient nu înţelegem doar persoana care solicită servicii în sistemul medical ci orice membru al unei comunităţi care are nevoie de consiliere, informare şi educare în domeniul sănătăţii, reproducerii şi sexualităţii.
Istoria dezvoltării serviciilor de planificare familială în România începe în 1989, odată cu liberalizarea avorturilor şi a contracepţiei. Din 1990 s-a constituit Asociaţia de planificare familială numită Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală (SECS).
În 1992, s-a înfiinţat reţeaua naţională guvernamentală de planificare familială, care funcţionează cu personal selecţionat şi pregătit în special pentru acest program.
Motivele pentru care persoanele singure sau în cuplu se adresează unui cabinet de planificare familială sunt variate:
- unele persoane doresc să amâne momentul primei sarcini;
- altele pot dori să spaţieze momentele naşterii;
- altele nu doresc mai mult de un anumit număr de copii
Există şi alte motive pentru care un cuplu sau o persoană are nevoie de consiliere:
- dorinţa de a avea o sarcină
- dorinţa de a-şi proteja sănătatea sexuală şi a reproducerii.
Sănătatea sexuală şi a reproducerii este un concept central, care porneşte de la premisa că fiecare individ poate avea nevoi multiple privind propria sănătate sexuală. Un serviciu integrat de asistenţă trebuie să abordeze holistic şi în mod continuu aceste nevoi.
Pentru ca serviciile de planificare sexuală să fie cât mai accesibile posibil, se promovează o abordare centrată pe interesele pacientului, astfel cabinetele de lucru trebuie să aibă un program adaptat necesităţilor pacienţilor, accesul trebuie să fie liber, pentru cei ce doresc se pot face programări şi se asigură sensibilizarea prin promovarea serviciilor în cadrul activităţilor de teren sau prin distribuirea de materiale informative. Necesitatea consilierii în domeniul psihosexualităţii presupune realizarea unei echipe interdisciplinare formate din personal special selectat şi pregătit în domeniul planificării familiale, precum şi din psihologi specializaţi în probleme de cuplu şi psihosexologie.
Abordarea metodelor contraceptive, cu mecanismul lor de acţiune, cu avantajele şi dezavantajele lor, cu contraindicaţiile relative şi absolute au făcut necesară şi abordarea sumară a ciclului fertilităţii şi a unor noţiuni de fiziologie a reproducerii.
Drepturile pacienţilor
Conferinţa Internaţională pentru Populaţie şi dezvoltare organizată la Cairo în 1994 a reprezentat momentul definirii conceptului de sănătate a reproducerii şi a drepturilor în acest domeniu. Pentru prima dată au fost recunoscute principiile esenţiale în domeniul reproducerii, respectiv principiul legalităţii şanselor pentru ambele sexe şi cel al educării şi informării femeilor.
Drepturile persoanelor în domeniul reproducerii sunt bazate pe recunoaşterea dreptului fundamental al oricărui cuplu de a decide în mod liber şi responsabil numărul, momentul şi spaţierea naşterii copiilor lor şi de a avea informaţiile şi mijloacele necesare pentru a o face.
Toate persoanele şi cuplurile au dreptul de a decide liber dacă folosesc sau nu metode de planificare familială. Atunci când se prezintă pentru a solicita servicii contraceptive, pacienţilor trebuie să li se dea libertatea de a alege metoda de contracepţie pe care o doresc. Acesta este primul dintre drepturile pacienţilor – dreptul la opţiune. Programul de planificare familială trebuie să-i ajute pe pacienţi în alegerea liberă şi în cunoştinţă de cauză a unei metode contraceptive prin oferirea informaţilor corecte şi consiliere şi prin expunerea unei varietăţi de metode contraceptive.
Dreptul la opţiune implică astfel un al doilea drept – dreptul la informare: “toate persoanele din cadrul unei colectivităţi, au dreptul de a fi informate asupra beneficiilor planificării familiale pentru viaţa personală şi pentru viaţa de familie. De asemenea, au dreptul de a cunoaşte locul şi modalitatea de a obţine mai multe informaţii şi servicii pentru planificarea familiilor lor şi pentru îngrijirea sănătăţii sexuale şi a reproducerii. Toate programele de planificare familială trebuie să se implice în transmiterea informaţiilor din acest domeniu, atât din cabinetele specializate, cât şi la nivel de comunitate.
- dreptul la acces – toţi membrii unei comunităţi au dreptul de a avea acces la serviciile de planificare indiferent de statutul lor social, de situaţia economică, de religie, de idei politice, de origine etnică, de statut marital, de reşedinţă geografică sau de orice alt factor ce ar putea plasa individul într-un grup aparte. Acest drept presupune deci acces direct la persoanele care se ocupă de planificare familiale şi la toate serviciile aferente.
- dreptul la protecţie implică următoarele: deşi este recunoscut faptul că beneficiile pentru sănătate ale planificării familiale depăşesc riscurile, pacienţii au dreptul de a fi protejaţi împotriva oricărui efect negativ al unei măsuri contraceptive asupra sănătăţii fizice şi psihice.
Atât timp cât o sarcină nedorită poate reprezenta un risc pentru sănătate în cadrul dreptului pacientului la protecţie, se include şi dreptul la o contracepţie eficientă. De asemenea, atunci când beneficiază de servicii de planificare familială, pacienţii au şi dreptul de a fi protejaţi împotriva altor riscuri ce nu sunt legate de măsurile contraceptive, de exemplu protecţia împotriva transmiterii infecţiilor, prin folosirea de instrumente contaminate, asigurarea dreptului la protecţie implicând şi sprijinul în alegerea contraceptivului cel mai potrivit, identificarea contraindicaţiilor, folosirea tehnicilor adecvate pentru utilizarea metodei, instruirea pacientului pentru folosirea corectă a metodei şi asigurarea vizitelor de urmărire, de control corespunzătoare.
- dreptul la intimitate – pacientul are dreptul de a-şi discuta problema într-un loc ce îi asigură intimitatea. El trebuie să fie sigur de faptul că discuţia sa cu consilierul nu va fi auzită şi de alţii.
Dacă la consiliere şi la examenul fizic asistă şi alte persoane decât consilierul, pacientul are dreptul de a fi informat despre rolul fiecărei persoane. Trebuie cerută permisiunea pacientului în ceea ce priveşte prezenţa acestora la examinarea sa. De asemenea, pacientul are dreptul de a refuza orice examinare dacă nu se simte confortabil cu examinatorul şi poate cere ca examinarea sa să fie făcută de altcineva.
- dreptul la confidenţialitate – pacientul trebuie să fie asigurat că orice informaţie pe care o va da sau orice detalii legate de serviciile ce i s-au oferit nu vor fi comunicate unei terţe persoane fără consimţământul său. În medicină, dreptul la confidenţialitate este protejat de jurământul lui Hyppocrate. Dar cum nu toţi lucrătorii din serviciile de planning familial sunt medici, dreptul la serviciile de planificare familială trebuie corelate cu legile locale şi cu valorile morale ale societăţii. Lipsa de confidenţialitate poate provoca excluderea socială a pacientului poate să-i afecteze relaţia cu familia şi drept consecinţă, poate prejudicia încrederea pacienţilor în personalul care oferă serviciile respective.
- dreptul la respectarea demnităţii – Pacienţi au dreptul de a fi trataţi cu atenţie, curtoazie, consideraţie şi respect faţă de demnitatea lor, indiferent de nivelul lor de educaţie, statut social sau alte caracteristici care i-ar scoate în relief sau i-ar face vulnerabili în faţa unui abuz. În respectarea acestui drept, în momentul oferirii serviciilor, personalul din planificare familială trebuie să facă abstracţie de propriile atitudini, prejudecăţi maritale, sociale şi intelectuale.
- dreptul la confort – pacienţii au dreptul de a se simţi confortabil atunci când li se oferă serviciile. Acest drept este strâns legat de condiţiile şi calitatea serviciilor. Ex.: la locul în care se oferă servicii, trebuie să fie lumină, ventilare suficientă, scaune, grupuri sanitare, salon de aşteptare, curăţenie etc. Pacientul nu trebuie să petreacă prea mult timp până la primirea serviciilor dorite.
Locul în care se oferă servicii este bine să fie amenajat în concordanţă cu valorile culturale, cu caracteristicile şi cerinţele comunităţii.
- dreptul la opinie – pacienţii au dreptul de a-şi exprima părerea asupra serviciilor pe care le primesc. Opiniile lor, favorabile sau critice, împreună cu sugestiile lor de schimbare trebuie privite pozitiv, în cadrul efortului de monitorizare, de evaluare şi îmbunătăţire a serviciilor. Managerii de programe şi furnizorii de servicii trebuie să asigure respectarea drepturilor tuturor pacienţilor. Aceste servicii sunt legate direct de disponibilitatea şi calitatea informaţiilor oferite pacienţilor.
Anatomia organelor genitale (generalităţi)
Organele genitale feminine se împart în:
a. organe genitale externe
- regiunea pubiană (muntele Venus)
- labiile mari
- labiile mici alcătuiesc vulva
- clitorisul
- glandele Bartholin
- orificiul extern al uretrei
- himenul – membrană ce separă organele genitale externe de cele interne
b. organe genitale interne
- vaginul
- uterul
- trompele
- ovarele
Labiile mari au rol de protecţie a ansamblului vulvei împotriva agresiunilor externe.
Labiile mici au rol de protecţie, dar şi rol în excitarea sexuală, prin bogata reţea vasculară şi nervoasă, care le
conferă o mare sensibilitate.
Clitorisul este bogat în ramificaţii nervoase, care-l fac uşor excitabil. Este asemănător unui penis în miniatură, fiind, ca şi acesta, capabil de erecţie, dacă este excitat. Ca rol, este organul principal declanşator al plăcerii erotice la femeie în cursul actului sexual.
Vaginul este un canal elastic, cu o lungime între 8-12 cm şi o lărgime de ≈ 2,5 cm, dimensiuni care se pot modifica în momentul de excitaţie sexuală (în momentul naşterii lărgimea vaginului creşte în mod considerabil). Rolul vaginului este sexual, în momentul naşterii, prin dilatare permite trecerea fătului.
Uterul este aşezat în continuarea vaginului. Peretele uterin este căptuşit de o mucoasă numită endometru. Această mucoasă, destinată să găzduiască oul fecundat, suportă importante modificări în funcţie de perioadele ciclului menstrual şi vârsta femeii. Când nu are loc fecundaţia, ea este eliminată lunar prin procesul numit menstruaţie. Uterul se continuă cu colul uterin, care se poate palpa cu degetele în fundul vaginului.
Colul uterin este străbătut de un canal subţire care realizează legătura între vagin şi corpul uterin. Prin acest canal se scurge fluxul menstrual şi tot pe aici spermatozoizii depozitaţi în vagin trec în uter pentru a ajunge mai departe, în trompe, unde are loc fenomenul de fecundaţie.
Trompele uterine sunt două organe canaliculare, cu lungimea de 10-12 cm, care pornesc de o parte şi de alta a fundului uterin şi se termină la nivelul fiecărui ovar printr-un pavilion ornat cu franjuri mobili.
Ovarele reprezintă glandele sexuale feminine, situate de o parte şi de alta a uterului. Rolul ovarelor este de a produce ovocitele, care sunt celule reproducătoare feminine, de a secreta hormoni sexuali feminini, estrogeni şi progesteron, care sunt indispensabili bun ei desfăşurări a ciclului menstrual, a sarcinii, precum şi a unei funcţionări normale a organelor genitale. Lunar, unul din cele două ovare eliberează un ovocit, care este imediat captat de pavilionul trompei uterine respective. Acesta, fecundat sau nu, circulă prin trompă pentru a sosi în uter. Uterul este locul unde are loc gestaţia.
Organele genitale masculine
organe genitale interne
- testiculele – cu rol în producerea spermatozoizilor şi a hormonilor sexuali masculini.
- conductele seminale, care transportă prin lichidul seminal spermatozoizii.
- ductul ejaculator, care este ultimul segment al conductului seminal, se deschide în uretra prostatică (prostata = glandă seminală), astfel că, începând de la această formaţiune, uretra masculină devine un conduct comun pentru eliminarea urinei şi a spermei. Porţiunea externă a uretrei este localizată în penis, care reprezintă organul genital extern.
Ce este ciclul menstrual normal?
O dată pe lună, unul din cele două ovare eliberează un ovul, printr-un proces numit ovulaţie. Ovulul se deplasează
prin trompele uterine în uter. În timpul în care ovulul se dezvoltă în ovar, mucoasa uterină începe să se îngroaşe, astfel încât să poată asigura condiţiile de nidare a unui posibil embrion.
Dacă ovulul nu este fecundat, el este eliminat împreună cu stratul superficial al mucoasei uterine şi cu o cantitate, de regulă mică de sânge. Cele mai multe femei au un ciclu menstrual constant, dar acesta diferă de la femeie la femeie. Sângerarea durează între 3-7 zile, iar durata dintre sângerări poate varia între 25-40 de zile.
Pentru realizarea unui planning eficient, este necesară urmărirea şi notarea sistematică a ciclului menstrual. Prima zi a ciclului menstrual este considerată prima zi de sângerare. De-a lungul ciclului menstrual apar unele modificări pe care multe femei le sesizează în mod obişnuit: secreţia vaginală este mai consistentă şi albicioasă după menstruaţie, transparentă şi alunecoasă în timpul ovulaţiei şi apoi în continuare mai mică şi elastică înaintea menstruaţiei.
Unele femei îşi simt sânii mai grei şi mai sensibili în săptămâna dinaintea menstruaţiei. Pe durata menstruaţiei, unele femei au dureri în abdomenul inferior, dureri de spate, de cap, dureri osoase, diaree sau sindrom depresiv.
Menstruaţia se poate instala prima dată la orice vârstă, cuprinsă între 9-17 ani. Este una dintre schimbările majore care survin la pubertate, alături de creşterea sânilor şi a pilozităţii axilare şi pubiene.
În primul an, menstruaţia poate fi neregulată, atât ca durată cât şi ca interval de apariţie. Ciclul menstrual durează până spre 45 de ani, când se instalează menopauza, această perioadă fiind numită perioada de fertilitate a femeii.
Apariţia sarcinii
În fiecare lună, unul dintre ovare eliberează un ovul care ajunge prin trompa uterină în uter. Ovulul poate fi fecundat imediat după eliberare şi trăieşte 1-3 zile.
În timpul actului sexual, spermatozoizii sunt depozitaţi în vagin şi pot supravieţui până la 3 zile. În 90 de secunde ajung în trompele uterine, după ce au trecut de colul uterin şi prin uter.
Aproape 15 cupluri din 100 au probleme când încearcă să conceapă un copil. Cele mai frecvente cauze de sterilitate sunt boli ale trompelor uterine, rezultate în urma unor infecţii netratate, a unor anomalii hormonale şi a unor incidente apărute pe măsura înaintării în vârstă.
Uneori bărbaţii produc prea puţini spermatozoizi sau aceştia nu au o mobilitate normală, ceea ce îi împiedică să se deplaseze către trompele uterine. În cca. 30-40% din cazuri infertilitatea se datorează bărbatului. Dacă se doreşte o sarcină la un cuplu fără probleme medicale, contactul sexual trebuie să aibă loc în perioada fertilă a ciclului menstrual (zilele de la 9-19 pentru un ciclu de 28 de zile).
Pentru un ciclu neregulat, se apelează la un cabinet de planificare familială la un cabinet de planificare familială. Planificarea familială dă cuplurilor următoarele posibilităţi:
- să decidă dacă vor avea copii şi când să se întâmple acest lucru
- să decidă câţi copii vor să aibă şi la ce interval de timp
- să afle informaţii despre mijloacele contraceptive, moderne
- să aleagă mijloacele contraceptive cele mai potrivite şi eficiente
- să evite avortul şi complicaţiile acestuia
- să se protejeze de bolile cu transmitere sexuală.
Există două tipuri de planificare familială:
A. Planificarea familială naturală
B. Planificarea familială realizată prin metode contraceptive.
I. Planificarea familială naturală
Presupune planificarea şi prevenirea sarcinilor prin abstinenţă sexuală în timpul fazei fertile a ciclului
menstrual. Drogurile (medicamentele), dispozitivele şi procedeele chirurgicale sunt excluse în acest tip de planning.
În ţările din Vest, rata sarcinilor la femeile ce folosesc planificarea familială naturală este de 10-15 / 100 femei fertile.
1. Ciclul fertilităţii – Fazele fertile şi infertile ale ciclului menstrual se manifestă prin semne şi simptome
ce rezultă din modificarea concentraţiei estrogenilor din cursul ciclului. Estrogenii şi progesteronul au efecte asupra mucusului cervical şi temperaturii corporale bazale. Ciclul fertilităţii are trei faze:
faza 1, faza relativ infertilă – se întinde de la începutul menstruaţiei, până la începerea dezvoltării foliculului ce va deveni ovul. Această fază poate fi o problemă în controlul fertilităţii, datorită potenţialei variaţii de la un ciclu la altul.
faza a 2-a, faza fertilă – se întinde de la începerea dezvoltării foliculare până la 48 de ore după ovulaţie. Cele 48 de ore cuprind 24 de ore ce reprezintă perioada de fertilizare a ovulului şi 24 de ore date de imprecizia clinică de detectare a ovulaţiei.
Spermatozoidul are capacitatea de fertilizare a ovulului mai mult de 5 zile în mucusul cervical, ce este produs
abundent în timpul acestei faze a ciclului. Prin urmare, faza fertilă ţine 6-8 zile la fiecare ciclu.
faza a 3-a, faza infertilităţii absolute – se întinde de la 48 de ore după ovulaţie până la debutul menstruaţiei. Această fază durează aproximativ 10-16 zile şi este mult mai sigură decât faza 1.
2. A doua metodă folosită în planificarea familială naturală este măsurarea temperaturii corporale bazale.
Temperatura bazală este temperatura corporală în repaus complet după o perioadă de somn şi înainte de activitatea normală, inclusiv luarea mesei. Temperatura bazală creşte cu 0,25-0,50 C în timpul fazei postovulatorii a ciclului, ca urmare a secreţiei de progesteron ce are un efect termogenetic.
Ca un indicator al fertilităţii, temperatura bazală poate detecta doar sfârşitul fazei fertile, temperatura fiind crescută timp de 3 zile. Pentru a evita sarcina folosind doar metoda temperaturii bazale, un cuplu trebuie să limiteze contactul sexual doar pe timpul unei perioade ce durează din a 3-a zi de la creşterea temperaturii până la sfârşitul ciclului.
II. Planificarea realizată prin metode contraceptive
Metodele contraceptive pot fi: medicamentoase: orale + injectabile, dispozitive intrauterine (sterilete), locale: prezervativ, diafragma, spermicide.
Cum se alege o metodă contraceptivă?
În prezent, există o mulţime de metode contraceptive sigure, dar opţiunea pentru o metodă sau alta este bine
să se facă sub îndrumare medicală, deoarece fiecare metodă în parte prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje care pot influenţa starea de sănătate a femei şi chiar relaţia cuplului conjugal. În acest sens, înainte de a lua decizia, trebuie consultat şi partenerul, pentru ca împreună să puteţi răspunde la următoarele întrebări:
· Vei putea folosi această metodă cu ocazia fiecărui contact?
· Este nevoie de colaborarea partenerului?
· Este el de acord să coopereze?
· Cum va afecta folosirea acestei metode viaţa ta sexuală?
· Metoda produce efecte secundare pe care nu le poţi tolera (schimbări ale ciclului menstrual)?
· Dacă eşti expusă riscului de a te îmbolnăvi de o BTS, te protejează metoda şi faţă de acest risc?
· Îţi poţi permite să foloseşti permanent această metodă?
· Este această metodă temporară sau permanentă? Cât va trebui să aştepţi sarcina dacă decizi să ai un copil?
· Alăptezi în prezent?
· Ai o boală cronică sau altă problemă de sănătate care îţi limitează alegerea?
Observăm că aceste întrebări pot constitui un veritabil „ghid metodologic” în
consilierea planning-ului familial. Alegerea metodei contraceptive trebuie să ţină cont şi de: vârsta femeii, de starea ei de sănătate, de obiceiurile de viaţă.
Contraceptivele orale (pilula combinată)
Contraceptivele orale combinate sunt tablete care conţin mici cantităţi de hormoni sintetici (estrogen şi progestin),
care sunt identici cu cei produşi natural în corpul femeii.
Modul de acţiune a pilulei combinate:
- împiedică ovarul să elibereze lunar câte un ovul (ovulaţia);
- îngroaşă mucusul din zona colului uterin, împiedicând pătrunderea spermatozoizilor în uter;
- face ca interiorul uterului să fie mai puţin primitor pentru sarcină.
Avantaje:
- este o metodă contreaceptivă reversibilă;
- este o metodă eficientă: 99% din femeile care o folosesc corect nu rămân însărcinate;
- în cazul folosirii incorectem eficienţa scade;
- menstruaţia apare regulat, fără dureri, în cantitate mică şi durează mai puţine zile;
- nu influenţează desfăşurarea actului sexual;
- protejează împotriva unor boli: cancer de ovar, cancer de sân.
Dezavantaje:
- pilula trebuie luată în fiecare zi, de preferat la aceeaşi oră;
- nu protejează împotriva bolilor cu transmitere sexuală;
Nu se recomandă folosirea pilulei combinate de către:
- femeile însărcinate sau care alăptează;
- femeile cu sângerări genitale cu cauză necunoscută;
- femeile care au avut tromboflebite, infarct, accidente vasculare, cancere cu diferite localizări;
- fumătoare de peste 35 de ani.
Pilulele combinate sunt comercializate sub două forme:
- folie cu 21 de pilule. În cazul acestora, trebuie făcută o pauză de 7 zile între folii.
- folii cu 28 de pilule – din care 21 sunt active şi 7 inactive. Nu trebuie să se facă pauză între folii, deci noua folie trebuie începută a doua zi după terminarea celei de dinaintea ei.
Există şi pilule simple, doar cu progesteron, care se administrează continuu, fără pauză. Contraceptivele orale
pot fi utilizate în siguranţă de către femeile între 35-45 ani, dacă sunt sănătoase şi nu fumează.
Prin faptul că permite femeii controlul stării sale de fecunditate, precum şi relaţia cu partenerul de viaţă, contracepţia a modificat esenţial comportamentul sexual al acesteia.
Metodele de contracepţie sunt foarte variate şi eficiente în momentul actual, astfel că fiecare femeie îşi poate alege o posibilitate contraceptivă, în funcţie de vârsta sa, de caracteristicile sale psihologice sau de intensitatea vieţii sale sexuale.
Problema prevenirii sarcinii a fost la început o preocupare medicală, pentru cazurile în care sarcina nu era indicată. La începutul secolului al XIX-lea, apariţia în cadrul societăţii capitaliste a tezelor idealiste ale lui Malthus, după care creşterea geometrică a populaţiei faţă de creşterea aritmetică a posibilităţilor materiale de întreţinere a acestei populaţii va duce la situaţia în care planeta noastră nu va mai avea mijloacele necesare de hrană a unei populaţii mereu crescânde, a extins problema prevenirii sarcinii şi pe plan social. Cercuri din ce în ce mai largi de medici, filosofi, teologi, sociologic se preocupă pe planuri diverse de aşa-zisul „control al naşterilor”.
Rezolvată de pe poziţii diferite, în statele capitaliste, prin ideile neomalthusianiste, regimurile sociale, neputând face faţă creşterii populaţiei, în special a celei cu mijloace reduse de trai, în statele socialiste scopul unic fiind păstrarea sănătăţii femeii pentru a preîntâmpina o sarcină nedorită, problema găsirii şi folosirii mijloacelor anticoncepţionale are astăzi ecou în toată lumea. În ultimii ani au apărut diverse organizaţii naţionale şi internaţionale, având ca obiect de cercetare dirijarea conştientă a maternităţii:
- Federaţia Internaţională de planificare a familiei (Londra)
- Asociaţia Americană pentru planificarea familiei
- Institutul Naţional al Dezvoltării Copilului şi Femeii (SUA)
- Asociaţia Maternităţii Conştiente (Polonia).
Prevenirea sarcinii, pentru a nu se ajunge la avort, cu consecinţele imediate şi îndepărtate respective, este o
problemă medicală şi socială de prim ordin.
Metoda profilactică este cea mai bună şi mai inofensivă metodă pentru controlul naşterilor; este mai uşor de prevenit sarcina decât de întrerupt. Cunoştinţele despre prevenirea sarcinii nu trebuie limitate numai la femei, ci extinse şi la bărbaţi, pentru că multe din avorturile provocate sunt determinate şi de lipsa de responsabilitate a bărbaţilor faţă de femei în ceea ce priveşte sarcina şi uşurinţa cu care ei privesc avortul.
Condiţiile ideale ale unui mijloc anticoncepţional sunt următoarele:
să aibă o eficacitate sigură;
acţiunea să nu fie temporară şi nu definitivă;
să nu dăuneze sănătăţii şi vieţii sexuale a partenerilor;
utilizarea lui să fie uşoară, fără să jeneze actul sexual;
accesibilitatea lui să fie uşoară şi să nu fie costisitor.
Aceste condiţii îndeplinite în totalitate de o metodă sau un produs anticoncepţional nu există încă. Chiar acolo
unde un mijloc contraceptiv pare foarte eficace teoretic, în practică eficacitatea lui poate scădea foarte mult. Căci în afară de calităţile ideale ale produsului, trebuie să existe şi condiţiile ideale de aplicare a acestuia. De foarte multe ori, aceste situaţii propice de aplicare nu există din cauza unei insuficiente înţelegeri a practicii anticoncepţiei de către cupluri, a educaţiei deficitare a partenerilor, a neglijenţei, a situaţiei lor sociale, a prejudecăţilor care-i reţin de la unele practici. Este edificator faptul că dacă abstinenţa în perioada fertilă a ciclului (metoda calendarului) dă rezultate la cuplurile mai vârstnice şi în familiile cu un nivel cultural mai ridicat, la partenerii cu o educaţie sanitară scăzută, această metodă anticoncepţională fiziologică este greu de aplicat.
Contraceptive medicamentoase injectabile
Contraceptivele injectabile conţin hormoni sintetici similari cu hormonul natural numit progesteron. O
injecţie la fiecare trei luni previne sarcina prin împiedicarea ovulaţiei. Ele se folosesc de mult timp în alte ţări, dar în România au pătruns de curând.
Exemple: a. Medroxiprogesteron injectabil
- doza uzuală = 150 mg intramuscular la 2-3 luni;
- reacţii adverse: menstruaţii neregulate, până la amenoree
- redobândirea fertilităţii are loc după ≈ 6-9 luni de la oprirea contracepţiei injectabile, deoarece eliminarea completă a drogului şi reapariţia ovulaţiei necesită o perioadă mai lungă de timp.
Implantul cu levonorgestrel este o metodă de contracepţie reversibilă, cu acţiune lungă.
- administrare: şase implante din silicon flexibil ce conţine levonorgestrel sunt plasate sub tegumentul braţului;
- cantităţi mici de levonorgestrel sunt eliberate într-o rată relativ constantă timp de 5 ani;
- acţionează prin suprimarea ovulaţiei;
- uneori determină sângerări neregulate sau amenoree.
Contracepţia postcoitum – „metoda pilulei de dimineaţă” poate fi folosită după un act sexual neprotejat, în apropierea ovulaţiei. Trebuie să fie luată în 72 de ore după actul sexual, dar administrarea este preferabil să se facă în primele 24 de ore.
Unul dintre primele preparate folosite a fost dictilstillestrolul (DES) – 25 mg de 2 ori pe zi, timp de 5 zile.
O altă alternativă este doar etilestradiol - 5 mg / zi, timp de 5 zile.
Datorită efectelor teratogene potenţiale ale steroizilor, un avort terapeutic este recomandat dacă contracepţia
postcoitală eşuează şi sarcina evoluează.
Dispozitivul intrauterin (DIU) ≈ steriletul
DIU este o mică bucată de plastic flexibil care frecvent are pe ea foiţe sau fire de cupru. Ea este introdusă în uterul
femeii pe cale vaginală şi are ca scop prevenirea sarcinilor. În principiu, DIU previne sarcina, împiedicând nidaţia („cuibărirea”) ovulului fecundat în uter.
Are o eficienţă mare. Odată inserat, oferă o protecţie de până la 10 ani faţă de apariţia unei sarcini, în funcţie de tip. Nu influenţează actul sexual. Nu se recomandă folosirea DIU de către:
- femeile care nu au născut niciodată;
- femeile însărcinate;
- femeile cu parteneri sexuali multipli;
- femeile care au sângerări genitale din alte cauze;
- femeile care au avut o sarcină extrauterină.
Efecte secundare: - sângerări menstruale abundente
- sângerări intermenstruale
- crampe abdominale
- riscul dezvoltării infecţiilor pelviene.
Contracepţia prin metode de barieră
1. diafragma
2. prezervativul
3. spermicidele
4. bureţii vaginali
1. Diafragma este o membrană de cauciuc, de forma unei cupole, care acoperă colul uterin. Baza cupolei
este formată dintr-un inel de metal acoperit cu cauciuc ce poate fi plat, spiralat sau arcuit. Are diametrul cuprins între 50-105 mm.
Diafragma acţionează ca barieră fizică împotriva spermei. Ea previne neutralizarea acidităţii vaginale de către mucusul cervical, astfel încât vaginul rămâne ostil spermatozoizilor.
Eficienţa depinde de menţinerea diafragmei timp de 6 ore după contact şi introducerea repetată de spermicid, dacă contactul sexual se repetă.
Avantaje: - nu are efecte secundare;
- este o metodă contraceptivă reversibilă;
- este eficientă dacă se utilizează corect;
- poate fi folosită de femei care nu pot utiliza alte metode contraceptive.
Dezavantaje:
- trebuie învăţată metoda de introducere şi scoatere din vagin;
- necesită folosirea spermicidului:
- trebuie păstrată 6 ore după ultimul contact sexual;
- este nevoie de un consult medical, pentru stabilirea dimensiunii potrivite.
2. Prezervativul este una dintre cele mai vechi metode de contracepţie. Prezervativul este un obiect din
latex, de forma unui tub închis la un capăt. Unele tipuri au la vârf o porţiune mai îngustă, pentru colectarea spermei (rezervor).
Avantaje:
- este singura metodă care protejează şi împotriva bolilor cu transmitere sexuală,
înclusiv SIDA;
- nu necesită supraveghere medicală;
- se poate procura uşor şi este ieftin.
Dezavantaje: - intervine în desfăşurarea actului sexual;
- necesită o utilizare atentă;
- necesită o aprovizionare prealabilă.
3. Spermicidele includ creme unguente, spume, supozitoare spongioase. Acţionează ca bariere fizice la
nivelul colului, pentru a preveni pătrunderea spermatozoizilor. Ele distrug spermatozoizii, le scad mobilitatea sau inactivează enzimele necesare spermatozoidului pentru a penetra ovulul. Eficienţa depinde de motivaţia cuplului de a folosit corect această metodă de contracepţie la fiecare act sexual.
4. Bureţii vaginali Cei mai uzuali bureţi vaginali sunt realizaţi din poliuretan impregnat cu 1 g de
novoxynol. Au rolul de a elibera spermicide în timpul coitului, absorb lichidul ejaculat şi blochează intrarea în canalul cervical.
Ce este sterilizarea feminină?
Sterilizarea feminină (numită şi ligatura trompelor uterine) este o metodă contracpţională definitivă pentru femeile care sunt sigure că nu mai doresc copii Este o intervenţie chirurgicală simplă, prin care medicul blochează trompele. Aceasta împiedică spermatozoizii să fertilizeze ovulul. Sterilizarea este foarte eficientă, nu afectează viaţa sexuală, ajută la prevenirea cancerului ovarian.
Ce este sterilizarea masculină?
Sterilizarea masculină (vasectomie) este o metodă contraceptivă permanentă pentru bărbaţii care sunt siguri că nu îşi mai doresc copii. Este o procedură chirurgicală simplă, ce poate fi efectuată în câteva minute. Vasectomia nu are efecte asupra performanţelor sexuale şi nu se cunosc efecte secundare.
Avantaje: - foarte eficientă;
- permanentă. Procedura simplă şi rapidă aplicată o singură dată asigură contracepţie pentru toată viaţa. Este lipsită de nocivitate şi este foarte eficientă;
- nu trebuie să-ţi aminteşti să foloseşti ceva, cu excepţia primelor 20 de ejaculări sau a primelor 3 luni după intervenţie, când trebuie să foloseşti un prezervativ sau o altă metodă eficientă de planificare familială;
- nu interferă cu actul sexual. Nu reduce apetitul sexual şi potenţa bărbatului.
În comparaţie cu sterilizarea feminină, vasectomia este:
- probabil mai eficientă;
- mai puţin nocivă;
- mai uşor de efectuat;
- dacă se face contra cost, de obicei, este mai ieftină;
- are posibilitatea de a testa eficienţa în orice moment;
- dacă partenera pacientului a rămas însărcinată, riscul ca sarcina să fie ectopică este mai mic decât în cazul sterilizării feminine.
Dezavantaje:
- complicaţii minore ale intervenţiei chirurgicale, pe termen scurt:
- senzaţie de disconfort în primele 2-3 zile după intervenţie;
- dureri la nivelul scrotului, tumefacţie şi echimoză;
- scurtă senzaţie de slăbiciune după intervenţie;
- complicaţii rare ale intervenţiei chirurgicale:
- infecţie sau sângerare la locul inciziei sau în interiorul acesteia;
- cheaguri de sânge în scrot;
- necesită o intervenţie chirurgicală minoră, efectuată de o persoană special instruită;
- nu este eficientă imediat. Primele 20 de ejaculări sau ejaculările din primele 3 luni conţin spermatozoizi;
- nu protejează împotriva afecţiunilor cu transmitere sexuală şi HIV / SIDA.
XVI. BOLILE CU TRANSMITERE SEXUALĂ (BTS)
BTS, care afectează un procent însemnat din populaţia masculină şi feminină, reprezintă o problemă de sănătate publică, atât datorită morbidităţii crescute, cât şi datorită ineficienţei măsurilor şi modelelor de organizare a luptei antiveneriene.
Factorii socio-economici se situează printre primii care favorizează răspândirea BTS. Dintre aceştia, în primul rând modificările de comportament sexual, mai ales în rândul populaţiilor defavorizate şi care apar cu deosebire în perioade de dezordini sociale, de sărăcie, inflaţie, mizerie, în grupurile sociale care trăiesc în promiscuitate, în societăţile cu grad de cultură scăzut.
Comportamentul sexual este influenţat de consumul de droguri şi alcool, acestea fiind responsabile de circa 30%din îmbolnăviri. De asemenea, începerea din adolescenţă a vieţii sexuale.
Alţi factori favorizanţi sunt factorii demografici:
- apariţia de mari colectivităţi urbane şi suburbane cu anonimatul indivizilor.
- industrializarea
- favorizarea pervertirii comportamentului sexual
- prostituţia
- homosexualitatea
- amorul colectiv
- dislocările familiale
- navetismul
- deplasările în interes de serviciu, îndelungate şi la distanţă
- turismul.
Se consideră că 44% din contaminări se produc prin contacte sexuale ocazionale, iar 11% prin prostituţia clandestină, procentul de îmbolnăviri fiind mai mare la bărbaţi. Atât la aceştia, cât şi la femei, vârsta cea mai periculoasă este între 15 şi 40 de ani. Din totalul îmbolnăvirilor, aproximativ 70% sunt la persoane necăsătorite şi dintre acestea 62% sunt bărbaţi. Metodele de depistare activă a îmbolnăvirilor sunt dificil de aplicat în masă.
Depistarea activă este necesară şi obligatorie prin examenul medical de angajare, examenul medical prenupţial, examenul periodic al gravidelor, examenul medical la admiterea în învăţământul superior, al donatorilor de sânge etc.
Măsurile se completează cu controlul serologic al bolnavilor internaţi în spitale, al salariaţilor care urmează tratamente balneare, controlul periodic al salariaţilor din sectoarele de alimentaţie publică, hoteluri, internate, cămine, creşe, grădiniţe, şcoli, al personalului din transporturi etc.
La rândul lor, bolnavii au obligaţia prezentării cât mai rapide la medic şi obligaţia de a răspunde cinstit la ancheta epidemiologică (date cât mai exacte despre presupusa sursă de contaminare, despre toţi contacţii, împrejurările contactului. Este de la sine înţeles că în toată activitatea de descoperire şi tratare a bolnavilor şi contacţilor se asigură confidenţialitatea.
Contrar părerilor multor specialişti în dermato-venerologie, educaţia sexuală nu trebuie să ducă la frânarea instinctului sexual sau la exagerarea rolului în reproducere a actului sexual, în detrimentul funcţiei erotice, fiziologice, normale şi naturale. Educaţia sexuală nu înseamnă negarea funcţiei erotice, eliminarea din mass-media sau din biblioteci şi librării a cărţilor, a materialelor cu conţinut erotic, ci a celor pornografice, care populează adevărata cultură erotică necesară unei solide şi adecvate educaţii sexuale.
Din punct de vedere al impactului lor medico-social şi al consecinţelor lor, BTS se pot grupa în minore şi majore.
BOLILE CU TRANSMITERE SEXUALĂ MINORE
1. Infecţiile urogenitale microbiene sunt responsabile de circa 20-25% din totalul infecţiilor urogenitale
negonococice. Ele sunt produse de diferiţi germeni piogeni (stafilococ, bacili colifermi, proteus, enterococ.
Microbii se găsesc în mod normal, atât în uretra masculină, cât şi în vagină. Factori favorizanţi ai acestor
infecţii sunt:
- excesele sexuale
- consumul de alcool
- afecţiuni ale aparatului uro-genital - cele mai frecvente sunt vulvo-vaginitele bacteriene.
Manifestări: leucoree purulentă, mâncărimi şi dureri la nivelul vulvei, usturimi în timpul contactului sexual (dispaurenie). Vulva este edemaţială, congestionată, mucoasa vaginală este roşie, acoperită de puncte de puroi, cu eroziuni superficiale şi mici puncte hemoragice.
Una dintre cele mai frecvente infecţii cu transmitere sexuală este trichomonaza uro-genitală. Se consideră că 20% dintre vulvo-vaginite sunt cauzate de infecţia cu trichomonas vaginalis, un protozoar flagelat. Sursa de paraziţi o constituie bolnavul (în primul rând femeia); bărbaţii sunt de regulă purtători al parazitului fără ca aceştia să-şi manifeste prezenţa. Este mai frecventă la femeile între 20 şi 39 de ani, în mediul urban (40%), la persoanele necăsătorite (58%) şi cu igienă sexuală şi genitală deficitară (61%).
Transmiterea este aproape exclusiv pe cale sexuală. Infecţia netratată nu se vindecă, femeia reprezentând „rezervorul” de paraziţi, iar bărbatul „transmiţătorul” lor. Un raport publicat în 1988 (Nicoli şi colab.) arată că celibatarele cu legături unice sunt infestate în circa 23% din cazuri, cele cu legături multiple în peste 46% din cazuri, femeile măritate şi fidele în circa 2% din cazuri, iar cele cu legături extraconjugale în circa 74% din cazuri; prostituatele sunt contaminate în 46-87,5% din cazuri.
Simptomele vulvo-vaginitei cu trichomonas sunt: leucoree, prurit vulvar, sângerări genitale, sterilitate, dispareunie, infecţii uterine, debilitatea fizică, nevrozele, depresiile psihice, ameţeli, insomnii.
Candidozele uro-genitale sunt infecţii produse de o ciupercă şi reprezintă 15-20% din totalul infecţiilor negonococice. Folosirea anticoncepţionalelor sporeşte de circa 3 ori frecvenţa candidozei vaginale. Infecţia se manifestă printr-o leucoree cremoasă, abundentă, alb-grunjoasă, cu miros neplăcut, prurit persistent, tulburări urinare, reacţii depresive cu refuzul contactelor sexuale.
Herpesul genital este produs de un virus. Se transmite de regulă pe cale sexuală, dar şi prin contact direct (prin sărut - virus herpetic tip I localizat peribucal). Clinic se manifestă prin apariţia unor vezicule cu lichid clar pe mucoasa vaginală care produc usturimi şi senzaţie de amorţeală locală.
Mulţi autori consideră că între infecţia cu virus herpetic tip I şi cancerul de col uterin există o relaţie strânsă.
Dintre bolile parazitare cu transmitere sexuală cităm: scabia (râia) şi ftiriaza pubiană (pediculoza pubiană),
Scabia este produsă de un arachid care pătrunde în epiderm unde îşi sapă galerii.
Ftiriaza pubiană este produsă de o insectă – phtirius pubis (păduchele lat) care se localizează în părul pubian. Bărbaţii se infestează de patru ori mai mult decât femeile. Parazitul produce mâncărimi în regiunea pubiană, la care se adaugă leziuni produse prin scărpinat, care se pot infecta.
BOLILE CU TRANSMITERE SEXUALĂ MAJORE
1. Infecţia gonococică (gonoreea sau blenoragia) este una din cele mai răspândite boli cu
transmitere sexuală. Termenul de gonoree a fost introdus la începutul mileniului întâi de Galileu (gonos = sămânţă, rhoia = scurgere). Infecţia se transmite prin contact sexual şi este de circa 4 ori mai frecventă la bărbaţi, deşi rezervorul principal este femeia, la care infecţia nu are manifestări caracteristice. Factorii favorizanţi ai bolii sunt socio-economici, urbanizare, mişcările populaţiei pe arii geografice întinse, promiscuitatea, prostituţia, comportamentul sexual anormal, consumul de droguri sau alcool, dezvoltarea rezistenţei la antibiotice, lipsa de educaţie sexuală şi sanitară. Infecţia acută se manifestă prin:
- scurgeri uretrale purulente abundente
- usturimi la micţiune
- micţiuni frecvente
- leucoree banală.
Odată depistată boala, tratamentul este obligatoriu la ambii parteneri, chiar dacă la femeie testele de laborator sunt negative. În timpul tratamentului, sunt interzise:
- contactele sexuale
- consumul de alcool, condimente
- activităţi care duc la iritarea zonei pelvigenitale (mersul pe bicicletă, călărie, sporturile de orice fel).
2. Sifilisul rămâne şi azi una dintre cele mai primejdioase boli atât pentru cel care o contractează cât şi
pentru întreaga comunitate umană. Din datele istorice se pare că boala ar avea o vechime de peste 15.000 de ani şi ea a contaminat populaţiile din toate continentele, în Europa ajungând în timpul primului secol al erei noastre.
Agentul patogen este o spirochetă – treponema pallidum care a fost descoperită abia în anul 1905. Boala
evoluează în stadii, cu perioade active şi perioade inactive, de latenţă.
· Perioada de incubaţie este de 21 de zile, timp în care spirocheta se înmulţeşte la locul de pătrundere în organism. Aici apare şancrul sifilitic şi după alte 8 zile apare adenopatia satelită. Primele reacţii serologice se pozitivează la aproximativ 10 zile după apariţia şancrului, iar acestea se vindecă spontan după 40-45 de zile de la apariţie, prin creşterea imunităţii.
· Urmează o perioadă de latenţă de 1-2 luni, după care începe perioada secundară a bolii, cu generalizarea infecţiei şi a leziunilor. Boala evoluează îndelungat cu perioade inegale de latenţă, separate prin perioade de apariţie a unor leziuni eruptive.
Sifilisul recent se consideră în primii 3 ani de la infectare, când este foarte contagios, dar complet vindecabil prin
tratament. După 3 ani de la infectare vorbim de sifilis tardiv; acesta este mai puţin contagios, dar prin tratament nu se vindecă decât clinic, fără a se obţine sterilizare completă; el poate lăsa sechele grave.
Sifilisul secundar este perioada în care treponemele trec în circulaţia sanguină aproximativ la 9 săptămâni de la contactul infectant. Manifestările sunt variate: al nivelul pielii apar leziuni denumite sifilide: papule, eroziuni sau ulceraţii nedureroase. Primele manifestări secundare apar la circa 70 de zile de la contaminare, sub forma unor pete roz-roşiatice (greu de deosebit de piele) de dimensiuni variate, localizate pe părţile laterale ale corpului, de unde se extind pe tot trunchiul. După circa 4 luni de boală, erupţia poate să ia aspectul de papule mici, roşii, violacee, alteori papulele se erodează şi se acoperă cu o secreţie extrem de contagioasă.
Sifilisul terţiar se caracterizează prin apariţia unor leziuni reduse ca număr, profunde, sub formă de noduli sau nodalităţi (gome), după o perioadă fără manifestări de boală (de la 3-4 ani până la 15-20 de ani). Localizarea gomelor este mai ales pe membre (gambe, antebraţe), pielea capului, torace. Gomele apar ca mici tumorete situate în profunzimea pielii şi au o evoluţie de 3-4 luni, timp în care se formează, se ramolesc, se ulcerează şi apoi se cicatrizează. Tratament: obligatoriu + evidenţă specială.
2. Sindromul de imunodeficienţă dobândită (SIDA) – poate fi considerată boala secolului XX. A fost
descrisă ca atare abia în anul 1981 în SUA, iar virusul care o produce – HIV – a fost identificat de Gallo în 1983. Virusul atacă celulele sistemului imunitar al omului. În întreaga lume există aproximativ 5-600.000 de cazuri. Cel mai mare risc de îmbolnăviri îl prezintă bisexualii şi homosexualii, toxicomanii, bolnavii care necesită transfuzii repetate – în trecut. HIV este prezent în sânge, spermă, secreţii vaginale, salive, lacrimi, lapte matern.
Căi de transmitere: sexuală, derivate de sânge, instrumente contaminate.
Dintre purtătorii de HIV, cca. 20% fac boala în primii 5 ani, iar circa 50% în 10 ani. Se consideră că infecţia
nu se transmite pe alte căi (respiratorie, digestivă, lacrimi, transpiraţie, apă, alimente, înţepături de insecte).
La început, cei infectaţi nu prezintă nici un semn de boală (cca. 80% dintre ei). La 20% infectarea cu HIV determină după 1-10 săptămâni apariţia febrei, durerilor musculare şi articulare, dezvoltarea unei erupţii tegumentare asemănătoare urticariei, dureri de cap, diaree. Ceva mai târziu se descoperă mărirea ganglionilor limfatici şi a splinei.
Aceste semne de boală dispar şi urmează o perioadă de linişte, lungă de 5-15 ani. La un moment dat, HIV va determina apariţia manifestărilor grave ale SIDA. Scăderea dramatică a puterii de apărare antiinfecţioasă a organismului favorizează dezvoltarea unor infecţi grave sau a unor cancere.
Tegumentele prezintă leziuni care sugerează diagnosticul, mai ales că ele apar la circa 1/3 din bolnavii SIDA (sarcom, herpes ulcerat, zona Zoster, chiar generalizată, erupţii, moluscum contagiosum, candidoze cronice).
Cea mai eficientă metodă de luptă împotriva HIV rămâne deocamdată profilaxia infecţiei, mai ales că măsurile profilactice sunt uşor de aplicat şi de respectat. Cele mai simple sunt:
· protejarea actului sexual cu prezervativ
· evitarea contactelor sexuale cu parteneri multipli, cu prostituate
· folosirea seringilor de unică folosinţă
· sterilizarea corectă a instrumentelor medicale
· testarea serologică obligatorie a tuturor donatorilor de sânge.
Profilaxia infecţiei cu HIV trebuie să fie făcută prin educaţie atentă, persistentă, competentă, continuă, prin toate mijloacele, în toate mediile, la toate vârstele.
XVII. DISFUNCŢIILE SEXUALE DE TIP PATOGEN
Intimitatea conjugală este rezultatul combinării (însumării) următorilor factori:
· consonanţă psihosexuală generatoare de „căldură”
· siguranţă afectivă
· empatie
· absenţa unor reacţii de jenă, reţinere, pudoare excesivă sau inhibiţie
A nu se confunda: - intimitatea cu familiaritatea
- intimitatea cu promiscuitatea (prin depăşirea graniţelor comportamentale caracterizate prin conduite frizând promiscuitatea)
Armonia conduitelor sexuale se poate degrada sau rutina în timp, prin apariţia unor disfuncţii ale
comportamentului erotico-sexual. Tocmai aceste disfuncţii vor fi abordate din trei perspective:
I. Disfuncţiile comportamentului erotico-sexual din perspectiva interacţională
II. Disfuncţii psihosexuale feminine
III. Disfuncţiile psihosexuale masculine
I. Disfuncţiile comportamentului erotico-sexual din perspectiva interacţională
G. Zwang – 1974 – „Nu ajunge să-ţi placă Mozart în comun pentru ca atracţia şi dorinţa sexuală reciprocă să se
menţină”.
Foarte multe cupluri ajung să fie nemulţumite de propria lor viaţă sexuală. Cauzele care stau la baza acestui fenomen sunt:
- deficit de cunoaştere şi intervalorizare în cuplu;
- instalarea la nivel de cuplu a unor habitusuri relaţionale rigide, stereotipe;
- dorinţă de autonomie, de o libertate cât mai mare, care să nu inducă sentimente de nostalgie în ipoteza ruperii relaţiei;
- dificultăţi apărute într-una din fazele activităţii sexuale.
Activitatea sexuală cuprinde şase faze interrelaţionale (F. Macnab, 1997):
Dorinţa sexuală care are ca principali indicatori senzaţiile corporale şi reprezentările mentale. Ea poate fi
legată de o persoană, de o activitate expectată, de o fantezie erotică sau de atingerea orgasmului.
Problemele multor cupluri au la bază şi absenţa acestei dorinţe. Există persoane care întreţin raporturi sexuale
doar din motive de securitate şi stabilitate a cuplului, dorinţa sexuală (deşi prezentă la început) pierzându-se în decursul timpului.
Lipsa dorinţei sexuale pe o perioadă mai îndelungată de timp induce insatisfacţie în cuplu, certuri şi conflicte ce-şi
găsesc sau nu rezolvarea.
Trezirea sexuală este o stare mental-corporală în care experienţa ambilor parteneri variază gradual în
privinţa plăcerii pentru activitatea sexuală. La bărbat, semnalul fizic de deschidere la trezirea sexuală este erecţia penisului, la femeie lubrifierea şi senzaţiile de „tânjire” în vagin. Alţi indicatori fizici sunt:
- creşterea pulsului
- schimbarea respiraţiei
- schimbarea expresiei faciale
- uscăciunea gurii.
Trezirea sexuală se caracterizează şi prin indicatori mentali. De exemplu, dacă o persoană este depresivă, trezirea sexuală poate fi întârziată; dacă este bine dispusă, trezirea sexuală poate fi mai repede activată. Un rol important în scopul trezirii sexuale îl au diferitele stimulente vizuale sau auditive: filme pornografice, dansul şi mişcările corporale, semiîmbrăcatul provocator etc.
Excitarea sexuală poate fi experimentată în trei moduri:
excitarea autoerotică, persoana ajungând la excitare prin intermediul fanteziei sau activităţii masturbatorii
contact interpersonal cu o persoană de acelaşi sex sau de sex opus, când ambii gândesc, vorbesc, se ating, se doresc într-o experienţă comună, reciprocă
fetiş sau activitate voyeuristă, prin care persoana se excită privind alte cupluri într-o relaţie erotică.
Trasarea liniei de demarcaţie între trezire şi excitare este foarte greu de făcut.
Orgasmul reprezintă faza în care excitaţia ajunge la punctul culminant, crescând până la eliberarea totală. La
bărbat, indicatorul este ejacularea, respiraţia greoaie. Senzaţiile femeii sunt de extaz, contracţii musculare, respiraţie puternică.
Satisfacţia nu este altceva decât senzaţia scopului realizat, generalizarea plăcerii. Se caracterizează prin
destindere, relaxare, respiraţie egală, lejeră şi profundă.
Postludiul este starea mental-corporală de conştientizare a actului realizat. Se caracterizează prin profunzime
dar şi revitalizare şi reînnoire.
Factorii explicativi ai scăderii dorinţei sexuale
Preluând concepţia lui F. Macnab, „stingerea” dorinţei sexuale este cauzată de cinci factori:
Mediul – este necesară o atmosferă potrivită pentru trezirea dorinţei sexuale (să nu scârţâie patul, teama de a nu fi auziţi de după uşă). În vreme ce unii se bucură de experimentarea dorinţei în bucătărie, în cămară sau în baie, alţii au puternice reţineri faţă de condiţiile mediului exterior.
Aluzii fizice personale – Defectele fizice pot avea un efect inhibator. Unele practici comportamentale măresc distanţa dintre parteneri (parfumuri neplăcute, gust de ţigară, miros de alcool, miros corporal etc.)
Stări emoţionale şi psihologice – Cearta, anxietatea şi vinovăţia sting şi distrug dorinţa sexuală a multor oameni. La fel, oboseala, stresul, plictiseala şi insatisfacţiile generale.
Expectaţiile pot fi focalizate atât asupra celuilalt, cât şi asupra propriei persoane. Dacă individul se simte incapabil să facă faţă aşteptărilor partenerului, dorinţa sexuală este înăbuşită.
Religia – instituţiile religioase au constituit o importantă sursă de orientare a sexualităţii, punând accentul pe procreare. Canoanele Bisericii pun frână libertăţii sexuale şi inhibă dorinţa.
La baza deficitelor şi insatisfacţiilor sexuale stă o serie de alţi factori, cum ar fi:
probleme de identitate şi nivel de imaturitate afectivă, rod al unor raporturi emoţionale deficitare în relaţiile cu părinţii (generatoare de comportamente sexuale inhibitive, de pudicitate, de teamă);
modele de referinţă şi atitudini privind comportamentul sexual-afectiv, constituite în prejudecăţi şi culpabilităţi (restricţii educaţionale care fac ca dragostea să fie gândită ca un „păcat”);
prototipul negativ al primelor relaţii sexuale;
nivelul redus de experienţă şi cultură sexual-afectivă care conduc la:
· expedierea şi eludarea preludiului care duc la anularea ritualului afectiv-spiritual-senzitiv al sexualităţii;
· nepracticarea poziţiilor optime de acuplare (numărul tehnicilor de acuplare fiind de 64, după autorii occidentali, mult mai mare după cei orientali).
II. Disfuncţii psihosexuale feminine
Cele mai importante tulburări sexuale la femei sunt: vaginismul, dispareunia şi frigiditatea.
Vaginismul este o tulburare sexuală prin care se înţelege contracţia reflexă şi involuntară a muşchilor din
jurul orificiului extern al vaginului, astfel încât copulaţia nu se mai poate realiza decât cu mare dificultate şi durere. Aceasta (şi) pentru că vaginismul se asociază cu contractarea muşchilor aductori ai coapsei, determinând imposibilitatea depărtării coapselor.
Masters şi Johnson susţin că principala cauză a acestei disfuncţii psihosexuale feminine este bărbatul (partenerul)
care a încercat şi nu a reuşit intromisia, fapt care a făcut ca femeia să-şi închidă inconştient „toate porţile” în faţa acestui „agresor”. Această atitudine poate deriva şi din experienţe sexuale traumatizante (viol) sau pur şi simplu datorită unor erori de educaţie sexuală.
Vaginismul se poate produce şi după introducerea penisului în vagin, creând imposibilitatea retragerii acestuia –
„penis captivus”. Vaginismul poate să apară:
- la fata virgină, chiar de la primele încercări de raport sexual
- în decursul vieţii sexuale adulte, în special după conflicte maritale, frustraţii sexuale sau în perioada de declin genital (menopauză)
- vaginism primar (primitiv), care apare la debutul vieţii sexuale
- vaginism secundar (simptomatic), care apare mai târziu şi se instalează brusc după evenimente cum ar fi: naşterea, menopauza, afecţiunile genitale.
Dispareunia este o senzaţie dureroasă locală provocată de raporturile sexuale.
a. dispareunie primară – apare la începutul vieţii sexuale ca urmare a ruperii inelului himenal şi a
cicatrizării lente a himenului. Specialiştii o numesc „dispareunie de rodaj” (circa două luni) care, dacă se menţine, devine patologică.
b. dispareunie secundară – cauzată de infecţii genitale sau urinare: tricomonaze, herpes vaginal,
prezenţa unui dispozitiv intrauterin.
Frank distinge trei tipuri de dispareunie la femei:
· dispareunie superficială (60% din cazuri) – are la bază cauze emoţionale;
· dispareunie profundă (30% din cazuri) - cauze organice;
· dispareunie totală (10% din cazuri) – are la bază atât cauze emoţionale cât şi organice.
O cauză importantă a dispareuniilor este metoda „coitus interruptus”, care favorizează nerealizarea orgasmului feminin şi duce cu timpul la o stare de congestie pelviană cronică. În acelaşi timp, vaginismul poate fi atât cauză cât şi efect în dispareunie: cauză, când spasmul psihogen coincide cu coitul, şi efect, când spasmul este produs reflex al durerii genitale la intromisiune. Pentru vindecare este necesară tratarea cauzei locale şi reechilibrarea neuropsihică a pacientei.
Frigiditatea reprezintă imposibilitatea femeii de a obţine orgasm prin coit vaginal cu un partener heterosexual. Ea poate fi:
primară (criptogenetică), în care nu se cunoaşte factorul cauzal; presupune absenţa totală a instinctului sexual pe parcursul întregii vieţi.
secundară (simptomatică) în cadrul unor tulburări neurologice, genitale, endocrine.
funcţională (psihogenă), care poate fi explicată printr-o diversitate de factori psihologici.
Frigiditatea secundară şi cea funcţională se manifestă după o perioadă de viaţă sexuală satisfăcătoare. Comportamentul femeii frigide este în funcţie de atitudinea faţă de sexualitate şi reacţia partenerului de viaţă. Femeile pentru care sexul nu reprezintă o valoare centrală, viaţa de cuplu având în prim-plan alte repere (intelectuale, profesionale), nu sesizează absenţa orgasmului datorită indiferenţei faţă de viaţa conjugală. Dacă totuşi o sesizează, ele adoptă o atitudine de simulare a orgasmului, pentru ca partenerul să nu sesizeze că sunt frigide. Ele încearcă totuşi satisfacţia psihologică a faptului că măcar partenerul este mulţumit de actul sexual.
Dacă, dimpotrivă, viaţa sexuală reprezintă o dimensiune centrală a vieţii de cuplu, femeia frigidă manifestă o stare de nervozitate, încordare psihică şi tensiune nervoasă.
Frigiditatea generează răceală şi animozitate, favorizând destrămarea relaţiei. Frigiditatea trebuie diferenţiată de anorgasmie:
- frigiditate = lipsa instinctului sexual, a dorinţei sexuale
- anorgasmie = există dorinţă sexuală, dar orgasmul nu se produce.
Cauzele frigidităţii sunt, cel mai frecvent, de origine psihică, ceea ce face ca psihoterapia să aibă un rol important în tratarea acestei disfuncţii.
III. DISFUNCŢII PSIHOSEXUALE MASCULINE
1. Tulburările de potenţă (impotenţă)
Impotenţa reprezintă disfuncţia sexuală care face imposibil actul sexual, fie prin incapacitatea de intromisie vaginală, fie prin pierderea erecţiei antecoital sau intracoital cu sau fără ejaculare.
Impotenţa poate clasificată în (după N. Mândru-Ungureanu):
a. organică – relativ rară, cauzată de anumite boli (diabet, tulburări circulatorii);
b. funcţională – generată de consum de droguri, sedative, barbiturice, fumatul excesiv, tranchilizante
c. psihologică – cauzată şi ea de stres, frică, depresie etc.
G. Schnabl consideră că unii bărbaţi înţeleg prin potenţă capacitatea de a satisface o femeie. Satisfacerea
femeii nu poate fi considerată un indice al potenţei bărbatului. De impotenţă se poate vorbi doar în urma unei îndelungate şi totale incapacităţi de copulaţie a bărbatului.
Bărbaţii impotenţi suferă mai mult decât femeile frigide sau anorgastice, motiv pentru care se adresează mai mult medicului. Ei sunt deprimaţi nu atât de faptul că nu cunosc plăcerea actului sexual, cât de ideea că partenerele vor fi decepţionate de incapacitatea lor şi vor rămâne nesatisfăcute, motiv ce ar putea genera conflicte parteneri.
2. Probleme legate de ejaculare
După N. Mândru-Ungureanu, pot exista patru situaţii disfuncţionale legate de ejaculare:
ejacularea precoce – reprezintă survenirea orgasmului masculului înainte de producerea orgasmului vaginal al femeii. Se poate produce în diverse momente:
· când penisul erectat face contact cu vaginul;
· după accesul în vagin (în primele 10 secunde);
· anterior momentului în care femeia se apropie de orgasm;
· în faza preludiului;
· în afara oricărui contact.
Factori cauzali: - anxietatea şi emotivitatea
- condiţii psihologice şi materiale puţin confortabile (într-un automobil, într-o locuinţă aglomerată...);
- practicarea „coitus interruptus”-ului duce la fixarea acestor tulburări funcţionale
ejacularea întârziată – cauzată de: diabet, deficienţe hormonale, consum exagerat de alcool;
ejacularea involuntară – se produce ca urmare a unor vise erotice, boli cronice,
afecţiuni al sistemului nervos central.
XVII. CONSILIERE PENTRU CONTRACEPŢIE
Definiţia consilierii pentru contracepţie
Consilierea pentru contracepţie reprezintă un proces de dublă comunicare între consilier şi pacient, care are drept scop ajutarea pacientului pentru a-şi identifica nevoile legate de sănătatea reproducerii şi pentru a lua cea mai potrivită decizie în domeniul contracepţiei.
Ea se caracterizează printr-un schimb de informaţii, idei şi discuţii.
obiectivele consilierii pentru contracepţie au ca scop principal îmbunătăţirea sănătăţii reproducerii. Aceste obiective includ consilierea pentru contracepţie, consilierea în sarcină, cea pentru sănătatea sexuală, pentru prevenirea bolilor cu transmitere sexuală. Obiectivul consilierii pentru contracepţie este să ajute indivizii sau cuplurile în următoarele direcţii:
· să decidă dacă au nevoie şi doresc să folosească o metodă de contracepţie;
· să aibă o alegere liberă şi informată asupra metodei contraceptive;
· să înveţe modul de folosire a metodei pe care au ales-o;
· să folosească în mod corect metoda aleasă;
· să-şi depăşească anxietăţile şi să ia decizii adecvate în cazul apariţiei unor probleme.
Personalul care lucrează în cadrul cabinetelor de consiliere trebuie să aibă o instruire corespunzătoare în acest domeniu şi abilităţi de bază legate de comunicare. Abilităţile de comunicare necesare pentru consiliere includ:
- ascultarea activă
- comunicarea non-verbală
- parafrazarea
- întrebările
- reflectarea sentimentelor pacientului
- furnizarea de informaţii.
Legătura dintre educaţie şi consiliere
Dacă în momentul consilierii pacienţii au deja cunoştinţe despre contracepţie, consilierea este mult mai uşoară şi necesită mai puţin timp. Pacienţii ar trebui să primească noţiuni de planificare familială şi contracepţie prin intermediul altor activităţi educaţionale, cum ar fi afişe şi pliante plasate în sălile de aşteptare, filme, casete video, participarea la discuţii de grup.
Timpul petrecut în sălile de aşteptare trebuie utilizat pentru educarea pacienţilor în domeniul sănătăţii reproducerii.
Consilierea face parte din procesul educaţional. În timpul consilierii pacientului, procesul de învăţare este îmbunătăţit dacă informaţiile şi educaţia specifică sunt focalizate pe nevoile personale ale pacientului.
Mediul
Indiferent de locul unde are loc procesul de consiliere, fie la domiciliu, fie în cabinet, acesta trebuie efectuat în
cadru intim (fără martori). Aranjarea mobilierului în cabinet trebuie să faciliteze comunicarea dintre pacient şi consilier (de exemplu, se va evita existenţa unei bariere – masă, birou – între pacient şi consilier).
Atitudini şi tehnici de abordare folosite de consilieri
Este important pentru pacienţi să se simtă relaxaţi şi să li se câştige încrederea. De aceea, ei vor fi trataţi într-o manieră călduroasă şi respectuoasă şi se va comunica utilizând un limbaj pe înţelesul lor. Atunci când este posibil, procesul de consiliere se va efectua în cadrul cuplului.
· Imediat ce pacientul intră în cabinet, oferiţi-i întreaga atenţie.
· Salutaţi cu politeţe şi prezentaţi-vă (nume, titlu).
· Explicaţi că discuţia va rămâne confidenţială.
· Întrebaţi dacă are o problemă specială şi cum puteţi să-l ajutaţi. Puneţi întrebări „deschise” care să permită pacienţilor să-şi identifice şi clarifice nevoile.
· Ascultaţi cu atenţie, demonstrând aceasta printr-o atitudine corespunzătoare a corpului şi prin comunicarea non-verbală.
· Lăsaţi pacienţii să vorbească despre necesităţile lor şi explicaţi-le că, dacă le puneţi întrebări, o faceţi pentru a-i putea ajuta în identificarea nevoilor pe care le au.
Dacă procesul de consiliere are loc într-un cabinet, explicaţi pacientului care sunt etapele pe care le va parcurge, persoanele pe care le va vedea, ce examene sau teste vor fi efectuate şi motivul pentru care sunt necesare, cât va dura vizita şi dacă este necesară plata.
Conţinutul unei şedinţe de consiliere
Alegerea metodei
Pacienţii trebuie să decidă singuri care este metoda contraceptivă cea mai potrivită pentru ei. Consilierul trebuie să ajute fiecare pacient să-şi coreleze nevoile de planificare familială şi preferinţele cu o metodă sigură şi potrivită.
În cazul în care pacienta vine la cabinet pentru a începe să folosească o metodă contraceptivă, întrebaţi dacă se gândeşte la o metodă anume.
În cazul în care pacientul doreşte o metodă anume, încercăm să determinăm din discuţii şi din antecedentele medicale şi sociale dacă metoda este potrivită pentru caracteristicile, nevoile şi situaţia pacientei.
Dacă metoda este potrivită, stabilim dacă pacienta cunoaşte şi alte metode contraceptive şi dacă este fermă în alegerea sa. Dacă metoda nu este potrivită, trebuie să explicăm dezavantajele folosirii acestei metode şi să informăm pacienta despre alte metode contraceptive disponibile.
Dacă pacienta are o contraindicaţie relativă pentru metoda aleasă, avertizaţi-o asupra semnelor de alarmă ce pot apare.
Avantajele şi dezavantajele diferitelor metode contraceptive vor fi discutate în funcţie de caracteristicile şi nevoile pacientei (de exemplu: situaţia familială, necesitatea de a lua zilnic pilula, cooperarea partenerului, frecvenţa contactelor sexuale, număr de parteneri, amânarea sau limitarea naşterilor).
Pacienta trebuie informată că nici o metodă contraceptivă, cu excepţia celor de barieră, nu protejează împotriva bolilor cu transmitere sexuală. Prezervativul este singura metodă care protejează împotriva infecţiei cu HIV.
BIBLIOGRAFIE:
· Shroff, Katy J., Hueyo, Carlos M., Health workers manual on family planning options
· Voinea, M., Familia şi evoluţia ei istorică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978
· Gould, I, Kolb, W.L., A Dictionary of the Social Sciences, The Free Press of Glencoe, 1964
· Voinea, M., Sociologia familiei, T.U.B., Bucureşti, 1993
· Mitrofan, I., Ciupercă, C., Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Ed. Press Mihaela, 1998
· Mitrofan, I., Cuplul conjugal – armonie şi dizarmonie, Ed. Ştinţifică şi Enciclopedică, 1989
· Bagdasar, C., Aspecte ale dezvoltării afectivităţii feminine, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975
· William W., Becky Jr., Family Planning, 1989
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu