CURSURI ECONOMIE - CAP. 4-6

CAPITOLUL 4

4.1 Teoria economică în era computerelor
4.2 Formarea economistului şi stimularea modului de a gândi ca un economist
De retinut



Economia ca ştiinţă ocupă un loc special în cadrul sistemului ştiinţelor economice, asimilând sistematic valenţele cunoaşterii economice ştiinţifice în dinamica ei permanentă.

4.1 Teoria economică în era computerelor
Teoria economică are funcţia principală de a elabora concepte, de a identifica determinantele şi efectele fenomenelor, de a ordona legăturile generale şi de durată ce se stabilesc între ele, de a deduce din realitate o explicaţie simplificată a funcţionării economiei. Cerinţele majore care determină nevoia de reflecţie, de incitare la o analiză atentă şi de includere a concluziilor în cadrul teoriei economice generale sunt: transformările profunde generate de progresul ştiinţifico-tehnic şi ecologic, creşterea bogăţiei concomitent cu cea a sărăciei, substituirea muncii brute cu informaţia şi cunoaşterea, amplificarea metodelor de fabricaţie sofisticate, dependente în mare măsură de computere şi biotehnologii, accentuarea crizei problemelor globale ale omenirii.
În asemenea împrejurări specifice erei computerelor, s-a conturat conceptul de Nouă economie, ca realitate a începutului mileniului trei. Prima oară noţiunea de noua economie a fost relevată în anul 1996 în publicaţia Business Week, ca model economic de provenienţă americană, de expresie liberală, ca o sinteză între realităţi, aspiraţii şi anticipări spre care se consideră că va trebui ca toate economiile ţărilor lumii1 să evolueze. Lansarea acestui concept a generat o mare preocupare pentru mulţi specialişti economişti, sociologi, psihologi şi politicieni din Europa şi Asia, formulându-se atât opinii favorabile, precum şi unele nuanţări sau chiar reticenţe.
Noua economie îşi are geneza în dinamica economică marcată de amplificarea şi diversificarea sectoarelor economice de mare performanţă, de expansiunea mijloacelor informaţionale, de creşterea rolului mass-mediei în promovarea ideilor şi realităţilor economice.
Noua economie este definită ca economia bazată pe cunoaştere ştiinţifică, având ca trăsături fundamentale: producerea de cunoştinţele ştiinţifice prin inovare continuă, diseminarea acestor cunoştinţe la toţi membrii societăţii; utilizarea cunoştinţelor avansate în toate domeniile, începând cu cele tehnologice şi de management al activităţilor umane; educaţia specialiştilor, a întregii populaţii pe baza acestor cunoştinţe, printr-un sistem de educaţie elevat şi training susţinut de inovare şi creativitate ştiinţifică; manifestarea noii economii pe pieţe internaţionalizate, dinamice etc.
În sens restrâns, noua economie desemnează sectoarele noilor tehnologii de informaţii şi comunicaţii, precum: informatică materială şi logică; totalitatea mijloacelor de comunicaţie şi informaţii (telefon, fax, Internet, televiziune etc.); activităţile care folosesc noile tehnologii.
În sens larg, noua economie reprezintă sintagma folosită pentru descrierea transformărilor structurale determinate de implementarea noilor tehnici şi tehnologii, care schimbă comportamentele economice la toate nivelurile de agregare ale economiei.
Rezultă că noua economie prezintă, în sinteză, următoarele trăsături fundamentale: este o economie globală, accesibilă în întreaga lume; favorizează producerea de bunuri intangibile, adică produse ale muncii intelectuale; este interconectată printr-un sistem complex de reţele. În acest fel, noile tehnologii pun bazele unui nou sistem economic, în cadrul căruia se trece de la teritorii la ciberspaţii, de la pieţe la reţele, de la dreptul de proprietate la dreptul de acces, de la vânzarea de bunuri tangibile la timp.
Spre deosebire de economia tradiţională, noua economie este apreciată ca un sistem complex, evolutiv şi adaptativ, ce se întemeiază pe neofactori de producţie, apelează la comerţul electronic şi la alte instrumente moderne ale e-dezvoltării, pune accentul pe avantajul competitiv, pe echipe multifuncţionale, are ca topici predilecte dezechilibrul, instabilitatea, fluctuaţiile, haosul. Ea implică fuziunea proceselor mari, precum: progresul tehnologic rapid, îndeosebi în privinţa tehnologiilor informatice şi de comunicare, accelerarea procesului de internaţionalizare a unei părţi a economiei mondiale şi modificările induse în mediul financiar internaţional. Esenţa noii economii tinde spre o economie financiar-monetară şi valutară.
Pornind de la unul dintre cele mai importante fenomene, Internetul, şi de la revoluţia computerelor care l-au creat, ţinând seama de declinul IBM şi ascensiunea Microsoft, putem aprecia mai bine rolul şi funcţiile teoriei economice generale. Tehnologiile se schimbă rapid, iar teoria economică continuă să ghideze activităţile umane raţionale, ne permite să înţelegem mai bine cum funcţionează economiile la începutul mileniului trei.
Profundele transformări care îmbogăţesc mediul creat de om, ca şi amplificarea relaţiei între om şi mediul ambiant, deschid noi orizonturi cunoaşterii şi creativităţii ştiinţifico-tehnice, economice şi ecologice. Este vorba de vocaţia omului de a crea punţi şi de a înlesni trecerea de la o perioadă la alta a evoluţiei societăţii, în general, şi a economiei, în special, parcurgându-se un anumit tip de mişcare, tranziţia fiind permanentă. Tranziţia prezentă este demonstrată de teoria economică, ca fiind o tranziţie la economia de piaţă concurenţial-funcţională, înfăptuită pe coordonate de mare eficienţă economică sistemică, de etică şi justiţie socială, de favorabilităţi pentru toţi oamenii, în acord cu manifestarea trăsăturilor lor privind instrucţia profesională, disciplina, capacitatea intelectuală şi capacitatea de risc, puterea de muncă, tenacitatea, spiritul de economie, toate acestea constituind valori umane autentice.
Lumea de astăzi este foarte diversă, plină de etichete noi, caracterizată prin mari decalaje, prin categorii distincte de avuţie şi bunăstare. Pentru a înţelege şi a aprecia corect spectacolul tulburător al lumii prezente şi viitoare este necesară teoria economică, drept sursă de referinţă concentrată, care să asigure o orientare rapidă în păienjenişul de interdependenţe tot mai accentuate. Teoria economică cuprinde multiple probleme, dintre care unele centrale, a căror existenţă se referă la îndrumarea metodologică pentru ca studiul economic să fie orientat spre trasee valide şi fructuoase de abordare, asigurându-i raţionalitatea prin includerea momentului problematizării în ierarhia actelor epistemologice.
ÃŽn general, a gândi ca un economist înseamnă să conÅŸtientizezi problemele economice ÅŸi nu numai, precum ÅŸi necesitatea soluÅ£ionării lor, aÅŸezându-le la începutul întregii investigaÅ£ii ÅŸtiinÅ£ifice. Aceasta constă nu neapărat în a cerceta ceva pentru prima dată, ci în a stabili relaÅ£ii solide între ceea ce era cunoscut dinainte ÅŸi ceea ce, până în prezent, este necunoscut sau mai puÅ£in clarificat. Procedeul metodologic Å£inteÅŸte atât acumularea de noi date, cât ÅŸi sistematizarea celor deja existente, clarificarea unor noÅ£iuni ce Å£in de aÅŸa-numitele „teme eterne”, precum ÅŸi elaborarea de noi noÅ£iuni. Astfel, se impune cu tot mai multă pregnanţă problema omogenizării limbajului economic, a diminuării disparităţilor terminologice cu tendinÅ£e de universalizare.
Însuşirea limbajului de comunicare economică în mod corect se impune atât pentru specialiştii economişti, cât şi pentru toţi agenţii economici, pentru a se asigura dialogul între ei în contextul economiei de piaţă concurenţial-funcţională, al circulaţiei libere, ample şi rapide a informaţiilor, al integrării progresive a ţărilor în economia mondială, globală. Teoria economică permite tuturor oamenilor să-şi dezvolte un mod de gândire economică elevat, o atitudine problematizatoare, conducând la progresul cunoaşterii complexităţii economiei moderne, a mecanismelor ei de funcţionare, la formularea ipotezelor şi soluţiilor pentru rezolvarea noilor paradigme.
Asimilarea temeinică a teoriei economice în era computerelor nu este o modă intelectuală, ci o cerinţă organică a evoluţiei economiei pe termen lung. Rezolvarea satisfăcătoare a problemelor economice în perioada informatizării solicită o îmbinare armonioasă a teoriei economice cu practica, ţinând seama de exigenţa, verificată în decursul timpului, conform căreia o problemă concretă nu se poate rezolva pe deplin dacă nu a fost soluţionată, în prealabil, în teorie. De aceea, cercetarea activităţii economice în această perioadă trebuie orientată cu prioritate spre ţinte esenţiale, ca: stadiul economiei şi structura ei de ramură, tehnico-productivă şi teritorial-administrativă sau regională; corelaţia între proprietar şi manager, între dezvoltarea de tip extensiv şi cea de tip intensiv, între diversele sectoare şi domenii, între baza de materii prime, energie şi gradul lor de valorificare; raportul între eficienţa utilizării actorilor de producţie la nivelul agenţilor economici şi ciclul economic agregat; fiscalitatea şi alte pârghii monetar-financiar-valutare; raport între eficienţă şi venituri; raportul între dezvoltarea economiei, evoluţia demografică şi gradul de ocupare a resurselor de muncă etc.
Realitatea economiei româneşti şi a altor ţări din centrul, estul şi sudul Europei dovedeşte nevoia unei teorii deschise, dinamice. Aceasta trebuie să îmbine atât elementele valabile ale şcolii economice clasice, cât şi ale şcolii economice moderne într-o sinteză unică şi să urmărească cu consecvenţă o nouă paradigmă, adică cercetarea simultană a problemelor economice prin prisma echilibrului şi dezechilibrului la diferite niveluri şi în structuri economice.
În funcţie de factorii care generează schimbarea şi mişcarea economică, putem considera ca elemente constitutive principale ale teoriei economice specifice erei computerelor următoarele: teoria rolului cererii; teoria rolului inovării şi creativităţii ştiinţifico-tehnice şi ecologice; teoria rolului factorului managerial în afaceri economice; teoria rarităţii factoriale; teoria utilităţii bunurilor economice tangibile şi, mai ales, intangibile etc.
Caracteristicile teoriei economice în era dezvoltării computerelor pot fi sintetizate în funcţie de obiect, metodă şi funcţii. Experienţa naţională şi mondială demonstrează necesitatea implementării în procesul formativ-educativ al caracteristicilor care urmează:
a) Teoria economică trebuie să ţină seama că, în era computerelor, obiectul ei de studiu este esenţialmente schimbat. Iniţial, cunoaşterea economică era orientată numai spre analiza elementelor, factorilor, instituţiilor, comportamentelor şi valorilor stabile, ale echilibrului static. Ulterior, cunoaşterea economică a urmărit, prioritar, atât fenomenele şi condiţiile de dezechilibru, cât şi pe cele ale teoriei şi practicii economice. Este vorba de o a treia revoluţie3 în ştiinţa economică de ale cărei caracteristici trebuie să se ţină seama în însuşirea şi perfecţionarea teoriei economice.
Aceasta înseamnă că, în fond, tendinÅ£ele din perimetrul sistemului noÅ£ional specific unei perioade sunt corelate cu tendinÅ£ele ÅŸtiinÅ£elor economice în general, în contextul macrorevoluÅ£iilor declanÅŸate în lume la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Desigur, nimeni nu poate spune cu exactitate cum va arăta teoria economică a viitorului, întrucât nu s-au realizat încă previziuni veritabile, cu toate că anumite contururi ale acesteia se pot desluÅŸi. EsenÅ£ial este faptul că teoria economică a viitorului va rezulta dintr-un salt calitativ pe fundamentul revoluÅ£iei ÅŸtiinÅ£ei ÅŸi tehnologiei, ce se dovedeÅŸte a fi una planetară.
Revoluţia ştiinţifico-tehnică este definită, de regulă, prin transformările adânci din biologie, fizică, chimie, informatică, robotică, microprocesoare etc., ceea ce este adevărat şi esenţial. Dar trebuie să se ţină seama şi de faptul că laturile multiple ale managementului economico-social dau o nouă finalitate tuturor ştiinţelor, inclusiv ştiinţelor economice.
b) Fixarea mai exactă a managementului economico-social sub aspectul teoriei, metodologiei şi tehnologiei învăţării, pune într-o modalitate nouă relaţia dintre teoria economică şi ansamblul ştiinţelor economice, ca şi aceea dintre teoria economică şi practica activităţii economice. Aceasta înseamnă surprinderea autenticului economic, înlăturându-se anumite absolutizări, exagerări, dar şi erori referitoare la unele segmente fundamentale ale teoriei şi practicii economice, cum ar fi: funcţia productivă a sistemului economic, rolul pieţei libere, rolul consumatorului, raportul între continuitate, restructurare economică, retehnologizare şi privatizare etc.
c) Însuşirea teoriei economice este esenţială atât pentru cei care sunt în curs de pregătire (studenţi), cât şi pentru specialiştii economişti şi alte categorii care acţionează în economia reală. Această exigenţă derivă din faptul că economia modernă implică mutaţii calitativ-structurale importante pe care specialiştii trebuie să le înţeleagă şi să-şi aducă aportul la soluţionarea lor profitabilă. De aceea, însuşirea şi perfecţionarea profesional-ştiinţifică a specialiştilor presupun o manieră activă din partea lor pentru formarea de convingeri comportamentale, psihologice adecvate esenţei economiei de piaţă moderne şi libertăţii economice democratice, precum şi în concordanţă cu respectarea regulilor, principiilor concurenţei loiale, legale şi corecte. Altfel se ajunge la dezordine economică, monetară, financiar-valutară şi comercială, cu repercusiuni nedorite în plan economic, social, moral şi cultural.
d) Procesul însuşirii active a teoriei economice trebuie să fie unul modern, înfăptuit cu mijloace, instrumente, tehnici şi procedee avansate, compatibile cu standardele înalte de calitate formativ-educative. Formatorii şi cei care se formează şi se perfecţionează trebuie să realizeze un parteneriat ştiinţifico-profesional elevat, să favorizeze formarea unei gândiri creative, să dezvolte capacitatea de a formula întrebări cu privire la natura realităţilor economice studiate, să găsească răspunsuri şi soluţii adecvate, pe baza ameliorării cunoştinţelor ştiinţifice deja asimilate sau pe baza unor noi cunoştinţe evoluate, rezistente la concurenţa mereu mai aspră pe planul economiei interne şi internaţionale.
e) Însuşirea şi perfecţionarea teoriei economice se realizează în contextul unor evidente deplasări spre interdisciplinaritate şi pluridisciplinaritate. Cauzele acestor deplasări sunt multiple: complexitatea obiectului de analizat; pătrunderea ştiinţei în toate compartimentele vieţii economice; tehnicizarea şi instrumentalizarea activităţii de cunoaştere ştiinţifică; realizarea unei legături strânse între ştiinţa pură şi ştiinţa aplicată, între disciplinele teoretice fundamentale şi cele experimental-aplicative în cadrul unor curricule şcolare moderne; accentuarea dimensiunii istorice a ştiinţei; trecerea spre teorii cu un grad înalt de organizare structurală, deschise la mediu natural şi la cel creat de om etc.
În asemenea împrejurări, teoria economică trebuie să intre într-un contact mai direct cu ştiinţele naturii, cu ştiinţele tehnice, cu ştiinţele juridice, cu celelalte ştiinţe socio-umane. Ea va trebui să abordeze omul într-un mod mai complex, adică în calitate de consumator, de resursă de muncă şi de decident, ceea ce deschide noi piste de investigare şi îi oferă instrumente mai rafinate de măsurare, de perfecţionare şi eficientizare a analizei economice propriu-zise. Totodată, se impune dezvoltarea comunicabilităţii necesare între toate aceste ştiinţe, prin corelarea sistemelor de concepte şi noţiuni şi prin amplificarea eforturilor creatoare provenind din ambele sensuri.
f) O altă caracteristică a însuşirii teoriei economice în era computerelor priveşte abordarea integrativă a fenomenelor şi proceselor economice cercetate. Aceasta înseamnă trecerea de la modelul clasic, analitic, la cel sintetic-integrativ de gândire economică. Se dezvoltă astfel disciplinele integrative ca: cibernetica, teoria comunicaţiei, teoria sistemelor, semiotica etc., care favorizează transferul de metode, principii şi concepte între ramurile ştiinţei.
g) O altă caracteristică se referă la deplasarea ştiinţei economice spre domeniul de competenţă al logicii. În practica cercetării ştiinţifice, a elaborării şi dezvoltării teoriei economice se îmbină investigaţia empirică şi construirea de modele logice. Se îndeplinesc astfel mai multe funcţii ale teoriei economice: funcţia metodologică; funcţia euristică; funcţia explicativă; funcţia prospectivă.
În acest context, ideile de cauzalitate, de probabilitate, de interacţiune multiplă etc. îşi găsesc tot mai mult loc în ştiinţele economice. În acelaşi timp, se folosesc mai insistent procedee logic formale: axiomatizarea, formalizarea, modelarea, implicarea logicii matematice în identificarea de repetabilităţi, legi, teorii, principii.
h) O altă caracteristică a teoriei economice constă în testabilitatea sau verificarea acesteia. Din punct de vedere epistemologic, această caracteristică prezintă un grad ridicat de dificultate, deoarece, spre deosebire de ştiinţele naturii, în teoria economică testarea este ceva mai specifică datorită dinamicii obiectului de studii, a costului social înalt al experimentului, precum şi datorită particularităţilor fenomenului economic, în care este implicat direct omul cu sistemul său propriu de nevoi şi interese.
Iată de ce, în era computerelor ÅŸi în corelaÅ£ie cu evoluÅ£ia acestora, sporeÅŸte substanÅ£ial rolul teoriei economice ÅŸi creÅŸte importanÅ£a însuÅŸirii ÅŸi perfecÅ£ionării ei pentru elaborarea ÅŸi înfăptuirea strategiilor dezvoltării economice pe termen lung. „Teoria economică este cea care conferă ÅŸtiinÅ£elor economice aproape toată puterea lor de anticipaÅ£ie sau de clarificare. Fără teorie, ar trebui să ne căutăm, pe dibuite, ca orbul, calea printre probleme economice, opinii conflictuale ÅŸi propuneri politice opuse”.


4.2 Formarea economiştilor şi stimularea modului de a gândi ca un economist
Economia modernă presupune exigenţe calitative atât pentru teoria economică generală (economia ca ştiinţă), cât şi pentru economiştii formaţi într-o viziune nouă, de înalt nivel calitativ, abilitaţi să gândească şi să acţioneze cu întreaga lor capacitate pentru eficientizarea continuă a activităţilor economice.
În prezent în România, economiştii sunt formaţi în cadrul învăţământului universitar economic, avându-se în vedere necesităţile societăţii româneşti, precum şi exigenţele Europei integrate. Documentele programatice sunt cele adoptate la întâlnirea universităţilor europene de la Salamanca din aprilie 2001. Declaraţia de la Bologna semnată în iunie 1999, precedată de Declaraţia de la Sorbona din mai 1998 şi alte documente cu vocaţie europeană, asimilate şi corelate cu hotărârile proprii ale autorităţilor şi instituţiilor competente din ţara noastră.
Politica educaţională şi de formare profesională este de competenţa statului român, tratatul Uniunii Europene solicitând acestuia doar asigurarea dimensiunii europene a educaţiei şi formării profesionale. De aceea, este necesară stabilirea gradului de compatibilitate a legislaţiei naţionale cu prevederile comunitare.
Formarea modernă a economiştilor implică atât concepţia, cât şi structurile şi mecanismele menite să favorizeze producţia de cunoştinţe ştiinţifice, valorizarea acestora, asigurarea legăturii organice între educaţie şi noua economie reală. În acest proces multidimensional se modernizează ambele categorii de parteneri, adică formatorii şi viitori specialişti pe care ei îi modelează educaţional. Această viziune este preponderent calitativă, incluzând toate componentele: educaţia formală, informală, nonformală la toate nivelurile educaţiei permanente. Un asemenea conţinut complex şi elevat conferă învăţământului universitar funcţii proprii de factor decisiv al creşterii şi dezvoltării economice. Specialiştii astfel pregătiţi vor reprezenta, în viitor, segmentul dominant al resurselor de muncă, definit prin substanţialitate, mobilitate profesională, capacitate deosebită de a-şi valoriza cunoştinţele dobândite.
În România, învăţământul universitar economic se realizează în acord cu exigenţele ce decurg din caracterul deschis ce i s-a acordat după 1990, cu nevoile reale ale societăţii noastre şi cu prevederile acordurilor internaţionale unde România este parte. Astfel, sistemul cuprinde: învăţământul de licenţă, masteratul şi doctoratul, ceea ce relevă semnificaţia pe care o au educaţia permanentă şi flexibilitatea structurilor interne ale universităţilor. Studentul are posibilitatea de a ieşi din sistem la un moment dat sau să revină în sistem, în vederea definitivării studiilor.
ÃŽn acest context, capătă însemnătate ÅŸi Å£inta strategică referitoare la universităţile antreprenoriale, ca instituÅ£ii cu managementul axat pe principii de eficienţă economică ÅŸi academică. ÃŽn condiÅ£iile diminuării finanţării bugetare, universităţile depistează posibilităţi pentru a-ÅŸi completa necesarul de resurse monetar-financiare, reuÅŸind să mobilizeze fonduri suplimentare din cercetarea ÅŸtiinÅ£ifică, din diversificarea ofertei educaÅ£ionale sau alte surse extrauniversitare. „Transformarea universitară nu este nici accidentală ÅŸi nici incidentală. Nu poate fi nici rezultanta unor acÅ£iuni inovatoare aplicate ocazional ÅŸi disperat. Ea este un proces conÅŸtient, determinat de colaborarea mai multor persoane din compartimente ÅŸi departamente, proces care produce în timp modificări structurale la nivelul universităţii în ansamblul ei, este ceea ce se consideră a fi acÅ£iunea antreprenorială colectivă, adică motorul acestei acÅ£iuni transformaÅ£ionale”. Aceasta nu înseamnă însă slăbirea misiunii prioritare a universităţilor, adică aceea de formare ÅŸi perfecÅ£ionare temeinică, la un înalt standard de calitate al economiÅŸtilor.
Una din ţintele majore pe care învăţământul universitar economic o urmăreşte cu consecvenţă o reprezintă îmbunătăţirea performanţelor în activitatea studenţilor şi a personalului didactic. De aici rezultă:
��deschiderea către exterior, în sensul raportării la alte sisteme similare de mare performanţă;
��crearea unui sistem flexibil de cuantificare a performanÅ£elor, pentru a stabili exact poziÅ£ia în raport cu cei cu care ne aflăm în competiÅ£ie;
��asigurarea motivaÅ£iei materiale ÅŸi morale pentru actorii procesului educativ (profesor ÅŸi student).
Ameliorarea sistematică a performanţelor se poate asigura prin sporirea exigenţelor în privinţa selecţiei personalului didactic. Exigenţa reală induce o ierarhie a valorilor în universitate, o emulaţie în activitatea la catedră şi în cercetarea ştiinţifică, printr-un mecanism adecvat de cointeresare materială.
Îmbunătăţirea reală a performanţelor universitare implică un vector de forţă referitor la desfăşurarea procesului didactic pe temeiul unei noi filosofii a învăţării. Se deplasează centrul de greutate spre un conţinut şi o metodologie care să asigure un proces ştiinţific formativ şi, totodată, de cultură naţională şi universală, printr-o curriculă universitară modernă.
Conceptul de curriculă exprimă obiectivele pe cicluri, strategiile de instruire, modalitatea de pilotare a activităţii didactice, intervenţia operatorilor abilitaţi, principiile, normele, regulile şi instrumentele de evaluare.
Curricula universitară pentru economişti se dezvoltă pe temeiul traseelor de transformare a societăţii contemporane, al cerinţei de a racorda învăţământul universitar românesc la cel european şi mondial în scopul de a forma specialişti cu mare capacitate de gândire şi de interpretare sistemică, abilităţi să comunice în limbi moderne şi să utilizeze tehnicile informatice cele mai performante.
Curricula universitară este orientată în viitor, pentru ca studenţii să găsească răspuns la probleme majore, ca: pentru ce li se oferă o anumită educaţie? pentru cine studiază? pentru ce se pregătesc? pentru când se formează ca specialişti?. Asemenea întrebări trebuie să primească răspuns în relaţia directă cu nomenclatorul ocupaţiilor din economia reală, elaborat de instituţiile statului abilitate în acest scop. De asemenea, trebuie să se ţină seama de fluxurile educaţionale europene pentru ca universităţile economice româneşti să se alinieze unei arii europene a învăţământului continental care se va definitiva până în 2010.
Un aspect important al formării economiştilor îl reprezintă corelarea acesteia cu piaţa muncii în condiţii de flexibilizare mutuală. Studierea atentă a nevoilor pieţei muncii şi compatiblizarea conţinutului profesional, ca şi a formelor şi metodelor de desfăşurare a procesului didactic constituie o caracteristică
Obiectivele principale ale acestei arii educaţionale sunt:
��simplificarea planurilor în învăţământ ale facultăţilor pentru a se dezvolta un sistem de diplome comparabile;
��accentuarea flexibilităţii printr-un sistem de credite asemănător sistemului de credite transferabile;
��asigurarea unor standarde înalte de calitate în formarea profesională.
fundamentală a sistemului de învăţământ universitar actual din toate ţările. În acest sens se urmăreşte adecvarea ciclurilor universitare la posibilităţile reale de învăţare şi la nivelul de cultură al tinerilor, avându-se în vedere atât specificitatea pieţei muncii, cât şi disponibilităţile, inclusiv financiar ale celor care doresc să parcurgă toate ciclurile de pregătire.
O asemenea exigenţă trebuie coroborată şi cu îmbunătăţirea selecţiei şi motivarea studenţilor pentru obţinerea performanţei, printr-un sistem de pregătire economică universitară vocaţională. Acesta trebuie să permită valorificarea aptitudinilor native şi a cunoştinţelor dobândite în învăţământul economic preuniversitar, creând astfel un detaşament de economişti de elită, capabili de mare performanţă la toate nivelurile de agregare economică. În acest scop, sistemul de burse şi alte forme de motivare material-financiară şi morală acordate studenţilor trebuie să deţină un loc prioritar.
În acţiunea de corelare a formării economistului cu piaţa muncii, un rol special revine inserţiei studenţilor pe această piaţă încă din perioada facultăţii, prin optimizarea activităţilor practice în ansamblul formării profesionale.
Aceasta implică structurarea procesului didactic astfel încât, prin planurile de învăţământ şi prin programele de studii, să se asigure pregătirea teoretică economică şi, pe fondul acesteia, să se realizeze pregătirea într-o cronologie preponderent axiologică, sub aspect ştiinţific şi pedagogic, a tuturor disciplinelor care profilează orice domeniu de formare profesională. Totodată, metodele şi mijloacele didactice, inclusiv cele informatice, trebuie adecvate exact cu obiectivele curriculei, cu cerinţele noii economii reale şi cu percepţia pe care o manifestă consumatorul de educaţie.
În vederea sporirii eficacităţii formative, s-a trecut din ce în ce mai hotărât la sistemele modulare pe pachete de cursuri universitare. Aceasta înseamnă reunirea în timp a cursurilor cu legături directe şi concentrarea lor în intervale temporale bine determinate. Accentul se deplasează de la catedră spre titularul de disciplină sau de modul, asigurându-se relaţia directă între formator şi student. Aceasta este favorizată de structurarea procesului didactic pe cicluri, cu porţi de ieşire din sistem pentru studenţi, precum şi de creditele transferabile, toate compatibilizându-se la nivel naţional şi la nivel european.
Evaluarea universitară devine un element central al formării economistului. Aceasta are ca finalitate calitatea formării profesionale şi eficientizarea ei în activităţile economiei reale. Evaluarea universitară se realizează prin armonizarea a două componente, una endogenă, respectiv autoevaluarea, şi una exogenă, respectiv evaluarea pe pachete de cursuri, notele acordându-se de o comisie formată din profesori titulari ai acestor cursuri .
În procesul de formare al economistului modern se optimizează în dinamică relaţia între activităţile didactice şi activităţile de cercetare ştiinţifică economică. Mediul universitar economic trebuie să valorizeze sistematic şi benefic potenţialul de cercetare important care există în toate universităţile, format din cadre didactice şi studenţii ce se dovedesc indispensabili în realizarea programelor de cercetare, la toate tipurile şi ariile de cuprindere.
În totalitatea procesului complex şi profund de formare a economistului un rol esenţial revine managementului universitar. Premisa de la care se porneşte o reprezintă profunzimea şi eficacitatea managementului în pilotarea şi flexibilizarea universităţilor, în acord cu dinamica sistemului social-economic.
Managementul actual ţinteşte funcţia strategică în scopul aşezării politicilor educaţionale pe baze ştiinţifice şi realiste, folosindu-se Planul Strategic de Dezvoltare Instituţională. Urmărirea concretă a executării obiectivelor strategice se asigură prin Planurile Operaţionale Anuale, reflectate în contractele încheiate între minister şi universităţi. Dacă această normă nu se respectă, atunci întreaga acţiune devine formală.
RelaÅ£ia între stat ÅŸi universităţi se derulează prin sistemul de management realizat de specialiÅŸti, tehnocraÅ£i, îmbinându-se Å£intele strategice publice cu autonomia universitară, potrivit standardelor naÅ£ionale ÅŸi internaÅ£ionale de performanţă, de calitate. ÃŽn suita formelor de management, cel mai eficace se dovedeÅŸte a fi managementul antreprenorial, care are ÅŸi cele mai bune perspective sub aspectul necesităţii ÅŸi posibilităţii. Potrivit acestui model, managementul trebuie să funcÅ£ioneze ca un „mecanism intercorelat, intercorelarea realizându-se între funcÅ£ia academică ÅŸi funcÅ£ia administrativă a universităţii, dar separat executate”6. Descongestionarea universităţii se realizează ÅŸi prin externalizarea unor servicii de pază, de întreÅ£inere curentă, de reparaÅ£ii etc., care se execută prin contractare.
Formarea şi perfecţionarea profesională a viitorului economist implică organic şi problema finanţării, armonizată cu toate problemele de fond ale universităţilor şi înfăptuită pe baza principiului recursului la raţionalitate economico-socială.
Politica actuală de finanţare se bazează pe principiul potrivit căruia universităţile nu mai sunt creditate de minister, ci sunt finanţate pentru serviciul prestat educaţiei, având permisiunea să se împrumute la diverse instituţii financiare şi de credit.
În acest sens, sunt semnificative eforturile pentru următoarele aspecte:
a) finanţarea diversificată, adică de la bugetul central, de la comunităţile locale şi din venituri proprii realizate de universităţi în condiţiile legii, granturi de cercetare, activitate de proiectare, de expertize, de consultanţă, taxe de la studenţi, proiecte comunitare etc.;
b) trecerea de la „finanÅ£area pe capitole”, folosită în învăţământul centralizat, la „finanÅ£area globală”, care se bazează pe criterii specifice învăţământului universitar, determinate în mod realist;
c) finanţarea diferenţiată, adică în funcţie de performanţele instituţiilor de învăţământ universitar;
d) instituirea autonomei financiare în universităţi pentru gestionarea eficientă, transparentă şi responsabilă a resurselor financiare;
e) constituirea unei contabilităţi în acord cu nevoile învăţământului universitar şi întărirea responsabilităţii faţă de finanţatori şi studenţi, adică folosirea autonomiei universitare pentru creşterea surselor de finanţare şi îmbunătăţirea imaginii universităţii.
Orientările de bază ale formării economistului modern favorizează dezvoltarea unei concepţii clare, elevate şi complexe a economiştilor şi realizarea unui mod nou de gândire, ţinându-se seama de contextul în care se formează şi se execută profesia de economist.
Stimularea modului de a gândi ca un economist rezultă din raţionalitatea, multilateralitatea şi complexitatea activităţilor economice atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional, global.
Această orientare are o însemnătate specială, în contextul în care perspectiva economistului este de a se adapta la condiţia de parte funcţională a unui sistem profesional european, într-o primă etapă (preaderare-aderare), iar apoi adoptarea comportamentului nucleic (lărgire şi adâncire a integrării, respectiv a globalizării).
A gândi ca un economist înseamnă a pătrunde cu mintea fenomenele şi procesele economice şi a le înţelege, a depista esenţa acestora, a stabili legăturile trainice între acestea, a formula noţiuni, principii, regularităţi etc., proprii, realităţi economice obiective.
Gândirea economistului presupune corelarea unor trăsături native cu altele educate, formate, prin instruirea şcolară instituţionalizată, într-un sistem coerent de organizare internă a concluziilor şi soluţiilor economice, menite să dinamizeze realităţile economice interdependente.
Economistul înţelege sistematizat, conceptual economia, având, totodată, capacitatea de a extinde conduita economică în mai multe moduri. Fundamentul teoretic construit de predecesori şi consolidat de generaţii de economişti a produs idei care vor continua să ghideze pe oricine doreşte să înţeleagă mersul economiei moderne. Pornind de la fenomenele cele mai noi, cum ar fi Internetul şi revoluţia computerelor, putem ilustra perspectiva economiei şi putem învăţa multe lucruri despre modul de gândire economic.
Pentru stimularea modului de a gândi ca un economist trebuie să avem în vedere câteva coordonate fundamentale, care permit înţelegerea mai profundă a domeniului de studiu al economiei ca ştiinţă.
Mai întâi, economistul ţine seama de modul în care alegerea determină folosirea resurselor limitate, rare ale societăţii. Pentru aceasta, economistul operează cu mai multe noţiuni, cum ar fi: compromisul, stimulentul, schimbul, informaţia, distribuţia etc.
Compromisul presupune adoptarea unei decizii de a cheltui mai mult pentru un bun mai puţin pentru un altul. Este o înţelegere bazată pe cedări reciproce, o concesie. Aceasta reflectă caracterul limitat al resurselor, faptul că ele sunt insuficiente în raport cu nevoile.
Stimulentul reprezintă elementul, impulsul prin care este influenţată adoptarea deciziei de către un anumit subiect. Prin dimensiunile şi structura acestui element se accelerează alegerea sau opţiunea unui partner de afaceri. O firmă evaluează alternativele de afaceri pro sau contra pentru efectele diferitelor alegeri care se obţin asupra profitului. Printre factorii care influenţează stimulentele, preţurile sunt cele mai importante. Astfel, cei care iau decizii răspund la stimulente, iar stimulentele contează foarte mult pentru înţelegerea alegerilor,.
Schimbul este o componentă a activităţii economice care constă în distribuirea bunurilor economice prin vânzare-cumpărare sau prin alte căi, depozitarea şi păstrarea bunurilor etc., schimbul fiind o consecinţă a diviziunii sociale a muncii. Economiştii definesc orice situaţie în care schimbul are loc drept o piaţă, iar schimburile de pe piaţă reprezintă o cheie pentru a se înţelege atât modul de alocare a serviciilor, cât şi ce se produce, cine câştigă, cât şi ce câştigă.
Informaţia este reprezentarea simbolică asupra unor entităţi din realitate, având caracter de noutate şi utilitate pentru subiecţii receptori.
Informaţia economică este o categorie de informaţii având ca reprezentare agenţii economici, procesele şi mărimile economice. Ea se prezintă, în cea mai mare parte, sub forma unor indicatori cu diferite grade de agregare şi sintetizare, provenind din surse publice sau private.
În unele domenii-cheie din economie, rolul informaţiei este atât de mare, încât poate schimba natura pieţei. Atunci când consumatorului îi lipseşte informaţia corespunzătoare pentru a realiza o alegere corectă, statul intervine şi solicită agenţilor economici să furnizeze informaţii necesare. Informaţia (sau lipsa) ei joacă un rol esenţial în decuparea formelor de piaţă şi în abilitatea pieţelor private de a asigura utilizarea cât mai profitabilă a resurselor limitate, rare şi costisitoare.
Distribuţia reprezintă activităţile economice de altă natură prin care bunurile economice sunt orientate prin intermediul pieţei spre destinaţiile lor, precum şi procesele de distribuire-redistribuire prin care venitul se repartizează diferitelor activităţi.
Prin distribuţie se realizează legătura între producător şi consumator, finalizându-se activitatea economică. Îngrijorările asupra distribuţiei echitabile de avere şi venit în economie conduc la programe guvernamentale care sporesc egalitatea venitului.
Economiştii ţin seama de asemenea concepte pentru a gândi complex şi sistematic, pentru a-şi forma o idee corectă despre un act, fapt, bun sau proces economic. În această manieră se iau în calcul corelaţiile între două sau mai multe variabile, adică între variabilele care au tendinţa să se modifice simultan într-un mod previzibil. Mai mult, economiştii gândesc că simpla existenţă a unei corelaţii nu demonstrează că un factor îl face pe celălalt, în mod automat, să se schimbe. În plus, factorii exteriori i-ar putea influenţa substanţial pe ceilalţi factori interni.
Modul de gândire economic implică studiul atent asupra relaţiilor de cauzalitate ale diferitelor procese economice, începând de la cauzalitatea simplă, lineară, până la cauzalitatea de tip feedback sau de conexiune inversă, caracterizată prin aceea că lanţul de legături dintre elementele sistemului cu autoreglare este închis.
A gândi ca un economist înseamnă şi folosirea unor modele economice adecvate. Acestea se utilizează pentru studierea funcţionării economiei şi pentru a proiecta schimbarea acesteia în viitor. Modelul economic este o reprezentare izomorfă a realităţii economiei, care oferă o imagine riguroasă sub aspectul structurii logice asupra fenomenelor prin identificarea trăsăturilor lor esenţiale. Un model aproximează realitatea obiectivă pe baza unei conceptualizări ce cuprinde o teorie-nucleu, exprimată discursiv sau matematic şi prin legi economice ce relevă esenţa fenomenului pe linia unui tip de gândire, respectiv observări şi măsurători
bazate pe descrieri, ordonări de fapte, comparaţii de date, regularităţi stabile deduse de prelucrări de date etc.
Aşadar, toată lumea trebuie să gândească economic cel puţin o parte din timp. Dar există o modalitate specială în care economiştii abordează şi înţeleg problemele economice. Ei fac alegeri în situaţii de concurenţă datorită rarităţii resurselor, ţin seama de faptul că în economie constrângerile de timp şi buget limitează alegerile şi definesc setul de oportunităţi.
O modalitate importantă de a începe să gândiţi ca un economist o reprezintă pregătirea economică, dublată de citirea atentă a ceea ce spun economiştii despre evenimentele, fenomenele sau procesele respective, toate contribuind la educarea economică a oamenilor care se va concretiza într-un nou comportament economic, pe baza unei teorii coerente. O teorie este un set de ipoteze şi concluzii derivate din ele. Teoriile sunt exerciţii logice de tipul: dacă presupunerea este corectă, atunci apare rezultatul, iar pe temeiul teoriilor economiştii formulează previziuni în spiritul cărora trebuie să acţionăm.

De retinut

CUVINTE-CHEIE
• Economia ca ÅŸtiinţă
• Gândire de economist
• Doctorat
• Economia reală
• Stimulent
• Flexibilitate structurală
• Noua economie
• Schimb
• Nomenclatorul ocupaÅ£iilor
• Teorie economică
• Cauzalitate
• VocaÅ£ie de economist
• Abordare integrativă
• InformaÅ£ie
• Evaluare universitară
• Axiomatizare
• Alegere economică
• Credite transferabile
• Formalizare
• DistribuÅ£ie
• Management universitar
• Modelare
• Curriculă
• FinanÅ£are diversificată
• Testabilitate
• Licenţă
• Compromis
• CorelaÅ£ie
• Masterat

ÃŽNTREBÄ‚RI
��Cum se face alegerea în economie?
��Ce sunt variabilele economice?
��Ce este un model economic?
��Ce înseamnă a gândi ca un economist? ExemplificaÅ£i.
��DaÅ£i exemple de cauzalitate în economie.
��Ce sunt stimulentele?
��ExplicaÅ£i compromisurile în economie.
��Care sunt cerinÅ£ele majore ce determină nevoia de teorie economică?
��DefiniÅ£i noua economie.
��Care sunt caracteristicile teoriei economice în era computerelor?

APLICAÅ¢II
1. Teoria economică reprezintă:
a) forma superioară a cunoaşterii ştiinţifice economice;
b) totalitatea ideilor, principiilor şi tezelor fundamentale privitoare la sistemul ştiinţific al economiei;
c) ansamblul de idei, de propoziţii adevărate, organizate într-un sistem logic coerent, prin care se explică un domeniu al realităţii economice;
d) o noţiune, o părere, un gând, o judecată simplă privitoare la fenomenele şi procesele economice;
e) toate variantele de mai sus.

2. Cunoaşterea economică specializată constă în reflecţiile efectuate de persoane care servesc acest domeniu şi care:
a) au o experienţă managerială corespunzătoare;
b) au pregătirea economică la nivel mediu;
c) dispun de instrumente sofisticate de cercetare;
d) dispun de instrumente adecvate de cercetare a problemelor economice şi de expunere a rezultatelor cercetărilor;
e) dispun întotdeauna de un anumit capital bănesc.

3. Însuşirea în mod corect a limbajului de comunicare economică se impune:
a) numai pentru specialiştii economişti din domeniul cercetării ştiinţifice;
b) doar pentru agenţii economici pentru a se asigura dialogul între ei;
c) atât pentru specialiştii economişti, cât şi pentru toţi agenţii economici;
d) numai pentru persoanele care exercită servicii în domeniile de vârf ale economiei;
e) doar pentru studenţii economişti.

4. Asimilarea temeinică a teoriei economice în era computerelor este:
a) o modă intelectuală;
b) o cerinţă organică a evoluţiei economiei pe termen lung;
c) o cerinţă obiectivă doar pentru cei care produc mijloace informatice;
d) o nevoie temporară doar pentru cei care cumpără bunuri economice în cantitate mare şi de înaltă tehnicitate;
e) o nevoie expresă numai în învăţământul universitar economic.

5. Deplasarea ştiinţei economice spre domeniul de competenţă al logicii favorizează îndeplinirea următoarelor funcţii ale teoriei economice:
a) euristică;
b) de cunoaştere empirică;
c) numai de formalizare;
d) doar de axiomatizare;
e) numai de modelare economică.

6. Corelaţiile între două sau mai multe variabile economice înseamnă legături organice între:
a) variabilele care au tendinţa să se modifice simultan într-un mod previzibil;
b) variabilele care se modifică simultan numai în acelaşi sens;
c) variabilele doar cu sens invers de miÅŸcare;
d) variabilele care se influenţează numai în momente diferite;
e) variabilele care se influenţează cu intermitenţă.

7. Stimularea modului de a gândi ca un economist rezultă din:
a) abundenţa resurselor;
b) caracterul limitat al nevoilor;
c) complexitatea activităţilor economice;
d) caracterul eminamente subiectiv al distribuţiei;
e) unilateralitatea economiei reale.

8. Declaraţia de la Bologna, ca document programatic pentru învăţământul universitar european, a fost semnată în anul:
a) 2000;
b) 1999,
c) 2001;
d) 2004
e) 2005.

9. Adevărat sau fals?
„Teoria economică trebuie să Å£ină seama de faptul că în era computerelor obiectul ei de studiu este esenÅ£ialmente schimbat.”.

10. Adevărat sau fals?
„Formarea modernă a economiÅŸtilor implică doar concepÅ£ia menită să favorizeze producÅ£ia de cunoÅŸtinÅ£e ÅŸtiinÅ£ifice ÅŸi legătura între educaÅ£ie ÅŸi noua economie reală”.

11. Adevărat sau fals?
„Teoria economică în era computerelor are un obiect de studiu esenÅ£ialmente schimbat”.
12. Adevărat sau fals?
„Procesul însuÅŸirii active a teoriei economice este unul clasic, universal”.

13. Adevărat sau fals?
„Managementul antreprenorial este posibil doar în afacerile economice”.

14. Adevărat sau fals?
„Gândirea economistului presupune corelarea unor trăsături native cu altele educate”.

15. Adevărat sau fals?
„Economistul Å£ine seama doar de modul în care alegerea determină folosirea resurselor limitate”.

CAPITOLUL 5

5.1 Bunurile economice ÅŸi tipologia lor
5.2 Utilitatea economică: conţinut, forme. Legea utilităţii marginale descrescânde
5.3 Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă
5.4 Restricţia bugetară. Echilibrul consumatorului


Teoria comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de decizie prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care dispune (adică bugetul disponibil pentru achiziţii) şi de la condiţiile pieţei (adică preţurile bunurilor, oferta, concurenţa) urmăreşte să-şi maximizeze satisfacţia sub constrângere.
Teoria care îi studiază comportamentul pleacă de la ipotezele: consumatorul se comportă raţional, are o funcţie-obiectiv de utilitate pe care urmăreşte s-o maximizeze; este capabil de alegere pe bază de calcul economic şi de completă informare în ceea ce priveşte propriile preferinţe şi condiţiile pieţei. În felul acesta, el îşi maximizează bunăstarea în condiţiile date, ceea ce se realizează prin consumarea unor cantităţi, calităţi şi structuri determinate de bunuri economice.
Privită individual, în sens microeconomic, maximizarea bunăstării este sinonimă cu maximizarea utilităţii economice pe care consumatorul o resimte de pe urma bunurilor ce şi le-a apropriat şi consumat.

5.1 Bunurile economice ÅŸi tipologia lor
Nevoile umane directe – de consum – ÅŸi cele indirecte – ale producÅ£iei – sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor.
Orice element al realităţii, independent de om, individualizabil şi măsurabil, apt să satisfacă o nevoie se numeşte bun.
Principala grupare a bunurilor: bunuri libere şi bunuri economice. Bunurile libere sunt cele virtual nelimitate în raport cu nevoile; ele sunt abundente faţă de nevoi în condiţii determinate de loc şi timp. Pentru că sunt abundente, folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor se face în mod gratuit. Bunurile economice sunt acelea care au drept caracteristică definitorie raritatea, limitarea lor în raport cu nevoile, în condiţii determinate de loc şi timp; obţinerea şi consumarea lor ocazionează un consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ.
Distincţia dintre bunurile libere şi bunurile economice are un caracter relativ, concret, se face în raport de loc şi timp.
Pe litoralul mărilor şi oceanelor, apa sărată este un bun liber; aceeaşi apă sărată, în cantitate determinată, este un bun economic în orice localitate nelitorală, pentru că devine rară, obţinerea ei ocazionând un efort, un anumit consum de resurse (de timp, resurse materiale, financiare etc.) În mod tradiţional, aerul curat care, prin compoziţia sa, întreţine viaţa a fost un bun liber; el tinde să devină un bun economic sub incidenţa poluării şi intensificării activităţilor umane.
Ştiinţa economică include în sfera preocupărilor sale în special bunurile economice, care se prezintă într-o mare varietate. Tipologizarea lor se poate realize după diverse criterii: destinaţie, mod de circulaţie, grad de dependenţă, relaţii între consumatori etc.
a) După destinaţie, bunurile economice se clasifică în: satisfactori şi prodfactori. Satisfactorii (sau bunurile de consum) reprezintă bunurile apte să satisfacă în mod direct trebuinţele sau nevoile umane. Ele se prezintă ca bunuri alimentare, nealimentare şi diferite servicii sau prestaţii (servicii de transport, de sănătate, de instruire, cu caracter personal etc.), de care omul, ca fiinţă individuală şi socială, are nevoie pentru a exista, a se forma, dezvolta şi afirma. Unele din aceste bunuri sunt de folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, articole de toaletă), altele de folosinţă îndelungată (locuinţe, articole electrocasnice, automobile etc.). Prodfactorii reprezintă bunuri economice folosite la producerea altor bunuri. Ele satisfac în mod indirect nevoile umane, prin intermediul bunurilor la a căror producere participă. În această categorie se includ bunurile care formează capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul (care, în sens economic, include şi apa).
b) După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în: bunuri corporale sau materiale, bunuri incorporale (servicii sau prestaţii) şi informaţii (licenţe, brevete etc.). Dezvoltarea economică şi progresul social determină o tendinţă de accelerare a producţiei şi de creştere a ponderii bunurilor incorporale şi informaţiilor în ansamblul bunurilor economice.
c) După modul în care bunurile circulă în economie, se disting: bunuri marfare, nemarfare şi mixte.
d) În funcţie de legăturile şi dependenţele dintre diferite categorii de bunuri, se disting: bunuri substituibile, bunuri complementare, bunuri principale şi secundare. Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi (de exemplu, cafeaua naturală şi nessul, diferite categorii de combustibili etc.), consumatorul optând, în funcţie de preferinţe, obiective, preţ şi mărimea veniturilor, pentru unul sau altul dintre acestea. De aceea, ele se mai numesc şi bunuri în competiţie. Bunurile complementare sunt acelea care pot fi folosite doar împreună, întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia sau efectul util scontat de către consumator (de exemplu, bunurile electrocasnice şi curentul electric). Bunurile principale sunt acelea pe care producătorul le urmăreşte cu prioritate, care constituie obiectivul de bază al activităţii sale.
Bunurile secundare rezultă inevitabil din procesul tehnologic al unui bun principal (dacă în apicultură mierea este bunul principal, ceara este bunul secundar). Oferta de bunuri secundare evoluează în legătură directă cu cererea şi producţia de bunuri principale şi doar în mică măsură în funcţie de preţul propriu.
e) După relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori (agenţi ai cererii), se disting: bunuri publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt acelea de care poate beneficia, în principiu, oricine, în mod gratuit sau plătind un preţ convenit. Ele au drept caracteristici principale nonexcluziunea şi nonrivalitatea. Nonexcluziunea decurge din indivizibilitatea ofertei, ceea ce face ca un consumator care beneficiază de bunul public să nu diminueze oferta totală care rămâne la dispoziţia celorlalţi (un program radio sau TV recepţionat de către consumatorul x nu diminuează cu nimic oferta totală rămasă pentru consumatorii z, y, w etc.). Nonrivalitatea desemnează faptul că un consumator de bun public nu intră în relaţii de competiţie şi rivalitate cu ceilalţi consumatori, întrucât cantitatea disponibilă nu este diminuată prin ceea ce fiecare achiziţionează şi consumă. Bunurile publice pot fi produse şi oferite de către producători privaţi, dar mai ales publici (administraţii publice).
Bunurile private sunt acelea la care accesul este limitat şi diferenţiat în funcţie de criteriile de disponibilitate. Prin ceea ce achiziţionează, un consumator diminuează oferta totală care rămâne celorlalţi cumpărători-consumatori. Ele se caracterizează prin exclusiune şi rivalitate.
ÃŽn consumarea bunurilor publice apare fenomenul cunoscut sub numele de „pasagerul clandestin”, care constă în tendinÅ£a unor consumatori de a se sustrage de la obligaÅ£iile ce le revin prin consumarea bunurilor publice. Ei sunt toleraÅ£i de către ceilalÅ£i datorită nonrivalităţii ÅŸi nonexcluziunii. NumeroÅŸi specialiÅŸti apreciază că diminuarea fenomenului ar putea avea loc prin organizarea, producerea ÅŸi comercializarea unor asemenea bunuri pe baze private.

5.2 Utilitatea economică: conţinut, forme. Legea utilităţii marginale descrescânde
Privită sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, proprietate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri; este studiată în special de merceologie, fiind numită şi valoare de întrebuinţare.
Teoria economică se ocupă de utilitate sub aspect tehnic doar în subsidiar, în măsura în care ea este necesară pentru o analiză economică mai complexă.
Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia include raportarea la o nevoie, la o trebuinţă concretă a nonposesorului. Doar în măsura în care, prin însuÅŸirile sale, un bun (respectiv, o cantitate determinată din acesta) răspunde unei nevoi a nonposesorului, devine posibil raportul economic de piaţă – tranzacÅ£ia bilaterală de piaţă – caracteristică economiei de schimb. Utilitatea economică are un caracter individual ÅŸi subiectiv.
Utilitatea economică în sens modern. În teoria economică modernă, bazată pe abordările neoclasice, utilitatea unui bun capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
- proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a cumpărătorului, nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu normele morale, cu sistemul de valori dominante, cu tradiţiile şi obiceiurile în care acesta trăieşte, iar el conştientizează şi este convins că respectivul bun economic îi aduce o satisfacţie, îi conferă, prin consum, o anumită plăcere. Este lipsit de importanţă dacă această convingere este fundamentată ştiinţific sau este doar o iluzie;
- cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare sau de conexiunile tehnico-economice cerute pentru a obţine satisfacţie de pe urma respectivului bun. De exemplu, pentru o persoană inaptă să conducă un automobil, acesta nu are utilitate economică, oricât de semnificative ar fi caracteristicile sale tehnice. Pentru un analfabet, o carte, oricât de importantă ar fi, nu prezintă utilitate economică (şi cu atât mai puţin culturală), în afară de cazul în care o cumpără în scopuri speculative.
Pe baza acestor criterii, se poate aprecia că utilitatea economică sintetizează importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care nu le posedă, dar pe care este dispus să le achiziţioneze. Este, în fond, satisfacţia pe care o resimte prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau un pachet de bunuri.
Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente individual şi subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul.
Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru un altul. Ea depinde de raportul pe care îl stabileşte fiecare între proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor sale, raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, ca şi de cantitatea bunurilor la care el are acces etc. Mai mult chiar, aceeaşi persoană apreciază că unităţi (doze) din acelaşi bun au utilitate economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când acestea sunt disponibile.
Astfel, dacă presupunem că o cantitate de un kilogram de carne consumată de o persoană în decurs de o săptămână are, pentru acesta, o anumită utilitate, dublarea acestei cantităţi poate duce la creşterea satisfacţiei, dar nu în aceeaşi proporţie; utilitatea economică a celui de al doilea kilogram de carne este mai redusă decât a primului. În acest sens, Alfred Marchall, exponent de seamă al
Åžcolii de la Cambridge, sublinia că „mărimea intensităţii unei plăceri descreÅŸte progresiv până la saturare, dacă este satisfăcută în mod continuu”; aceasta semnifică faptul că utilitatea primei unităţi (doze) dintr-un bun economic este mai ridicată ÅŸi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare nouă doză (unitate) de bun care se confruntă cu o nevoie în descreÅŸtere1. Din cele mai de sus devine necesară distincÅ£ia între utilitatea totală ÅŸi utilitatea adiÅ£ională (marginală): utilitatea totală este satisfacÅ£ia care se obÅ£ine (sau este aÅŸteptată) prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun de consum (sau pachet de bunuri). Ea este în funcÅ£ie de cantitatea consumată: creÅŸte pe măsură ce sporeÅŸte cantitatea (X) consumată din respectivul bun de consum.
UT = f (X)
Modificarea utilităţii totale, realizată prin creşterea consumului dintr-un bun cu o unitate (doză), se apreciază prin conceptul de utilitate marginală.
Utilitatea marginală (Umg) reprezintă variaţia utilităţii totale (ΔUT), care rezultă prin creşterea cu o unitate (ΔX) a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind dat); sau preţuirea (valoarea) acordată ultimei doze consumate dintr-un bun.
Ea se determină prin relaţia:
Umg= ΔUT / ΔX ∗
ÃŽn baza utilităţii marginale, consumatorul nu acordă mulÅ£imii dozelor (unităţilor) dintr-un anumit bun aceeaÅŸi valoare importantă; fiecare doză are pentru el o utilitate marginală ÅŸi deci valoare specifică. Prima doză, care vine în întâmpinarea celei mai intense nevoi, are o utilitate marginală (ÅŸi valoare) mai mare; pe măsură ce consumul creÅŸte, Umg rămâne pozitivă, dar este descrescătoare ÅŸi devine nulă prin consumarea dozei care satisface integral nevoile (pragul de saÅ£ietate). ÃŽn condiÅ£iile în care consumul continuă peste acest nivel, Umg devine negativă, generându-i consumatorului o insatisfacÅ£ie. Astfel, dozele x 1, x2 … xn din bunul X îi aduc consumatorului satisfacÅ£ii adiÅ£ionale u1, u2 … un descrescânde,
∗ RelaÅ£ia este corectă în determinarea Umg pentru bunuri finit ÅŸi imperfect divizibile; pentru bunurile perfect ÅŸi infinit divizibile (la care variaÅ£ia cantităţii este infinitezimală ÅŸi la limită tinde spre zero), Umg reprezintă prima derivată a funcÅ£iei de utilitate totală, adică:

respectiv u 1> u2 …>un. Fiind un cumpărător, consumatorul îşi măreÅŸte achiziÅ£iile dintr-un bun atâta timp cât valoarea pe care o atribuie fiecărei doze suplimentare depăşeÅŸte (sau cel mult este egală) cu suma pe care trebuie s-o plătească pentru fiecare.
Presupunem că un consumator realizează, prin consumarea într-un termen scurt, a unor cantităţi (doze, respectiv kg) din bunurile X (struguri) şi Y (căpşuni) substituibile, nivelurile de satisfacţie surprinse în tabelul nr.5.1
Utilitatea totală şi utilitatea marginală



Tabelul 5.1
evaluare cardinală

Este de remarcat în figura 5.1 că, prin creşterea cantităţii consumate, utilitatea totală (agregată, cumulată) creşte treptat, cu rate descrescânde, atinge maximum la cea de a cincea doză (care reprezintă pragul de saturaţie), rămâne la acest nivel prin consumarea celui de al şaselea kg de struguri, după care scade. Evoluţia normală a UT este să crească pe măsură ce sporeşte cantitatea consumată. Utilitatea marginală este, în schimb, descrescândă pe măsura creşterii consumului, astfel că, pentru un consumator dat, pe termen scurt, utilitatea şi valoarea primei doze este mai mare decât a celei de a doua ş.a.m.d. (10; 9; 7; 4; - vezi şi tabelul 5.1), devine nulă pentru cel de al şaselea kg de struguri şi se transformă în dezutilitate la cea de a şaptea doză (diagrama haşurată, în cadranul IV, cu sens negativ).
Aceasta permite generalizarea sub forma legii utilităţii marginale descrescânde.
Legea utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui Gössen), formulată pentru prima dată de către H. H. Gössen în 1854, postulează că, atunci „când cantitatea consumată dintr-un bun economic creÅŸte, utilitatea marginală (adică utilitatea adiÅ£ională adăugată de ultima doză) tinde să se diminueze”.
Sau, aÅŸa cum subliniază P. Samuelson, în baza legii utilităţii marginale descrescânde, „cantitatea de utilitate suplimentară sau marginală se diminuează în măsura în care o persoană consumă mai mult dintr-un bun, consumul din celelalte fiind constant”. Utilitatea marginală descrescândă decurge din faptul că plăcerea (satisfacÅ£ia) pe care consumatorul o resimte când măreÅŸte cantitatea consumată dintr-un bun este din ce în ce mai mică, pentru că fiecare unitate adiÅ£ională se adresează unei nevoi în scădere, mai puÅ£in intensă.
Pe baza ipotezei legii utilităţii marginale descrescânde, cu cât o persoană a consumat mai mult dintr-un bun, cu atât mai puţin este dispusă să plătească pentru a-şi spori consumul din acel bun cu încă o unitate (toate celelalte împrejurări fiind constante). Evoluţia utilităţii marginale determină şi comportamentul consumatorului la modificarea preţului, respectiv, elasticitatea diferită a cererii în raport de evoluţia preţului la acelaşi bun şi la bunuri diferite.

5.3 Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă
Măsurarea utilităţii economice este o problemă amplu dezbătută în literatura economică3. Dificultatea găsirii unor soluţii viabile decurge din natura utilităţii economice: ea depăşeşte sfera economicului, are conotaţii psihologice şi subiective, implică judecăţi de valoare, stări de spirit, incidenţe ale mediului economic, social, politic şi natural etc.
De-a lungul timpului au fost propuse două scale (modalităţi) de măsurare a utilităţii economice: măsurarea cardinală şi cea ordinală.
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi (doze) dintr-un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, numite utili.
Se presupune că un consumator evaluează că 1 kg de struguri îi aduce o satisfacţie de 8 utili, dublă faţă de 1 kg de pâine (evaluată la 4 utili), respectiv 1/3 faţă de 1 kg de carne (24 utili) ş.a.m.d.
Prin această evaluare, se consideră un consumator care posedă cunoştinţe exacte asupra numărului de unităţi de satisfacţie (utili) pe care i le procură fiecare cantitate (doză) din orice bun şi compară într-o manieră sigură utilitatea diferitelor bunuri, apoi efectuează un calcul economic riguros. Măsurarea cardinală a cunoscut în timp interpretări diferite, iar în prezent este utilizată doar în scopuri didactice şi metodologice pentru că nu există un etalon universal acceptat pentru a măsura plăcerea şi fericirea.
Din punctul de vedere modern4, utilitatea totală pe care o resimte un consumator prin consumarea a „n” doze din unul sau mai multe bunuri este măsurată prin suma de bani pe care ar plăti-o pentru acea cantitate dacă alternativa ar fi lipsa bunurilor. Prin contrast, utilitatea marginală a unei singure doze este măsurată prin suma de bani pe care consumatorul ar fi dispus s-o cedeze pentru respectiva doză5.
Măsurarea ordinală, iniÅ£iată în special de către Vilfredo Pareto ÅŸi John Hicks, presupune un consumator capabil să claseze (ordoneze) bunurile ÅŸi pachetele („coÅŸurile”) de bunuri nu prin măsurarea cardinală a utilităţii economice, ci în ordinea în care le preferă în condiÅ£ii determinate de loc ÅŸi timp.
Revenind la exemplul de mai sus, măsurarea ordinală se limitează la a aprecia că respectivul consumator, în condiţiile date, preferă un kg de carne unui kg de struguri, respectiv de pâine. Ca atare, ordinea preferinţelor sale este: I. 1 kg de carne; II. 1 kg de struguri; III. 1 kg de pâine. Ca atare, când face alegeri, cumpărătorul consumator nu apelează la evaluări cifrice ale utilităţii economice, ci ierarhizează bunurile sau pachetele de bunuri în ordinea preferinţelor sale subiective, stabilind ordinea în care preferă bunurile şi nu mărimea cardinală (cifrică) a satisfacţiei. Nici un consumator nu încearcă să folosească indici prin care să se convingă că un produs sau un pachet de bunuri îi aduc o satisfacţie identică, mai mică sau mai mare. În virtutea măsurării ordinale, consumatorii pot opta între consumul a două bunuri (sau pachete, respectiv combinaţii de bunuri), exprimându-şi preferinţele, fără ca această decizie să impună şi precizarea riguroasă a gradului în care este preferat un bun comparativ cu altul, adică fără a fi necesar să se precizeze nici cu cât este el mai preferat, nici cu cât mai multă satisfacţie îi aduce.
În teoria alegerii bazată pe măsurarea ordinală a preferinţelor, consumatorul îşi elaborează unul sau mai multe programe de consum.
Programul de consum (sau reÅ£eta de consum) reprezintă specificarea unor cantităţi determinante din bunurile diferite x,y,z,…w, care-i asigură unui consumator dat o anumită utilitate (satisfacÅ£ie) agregată.
Un program de consum dă expresie sistemului de nevoi al consumatorului; obiÅŸnuinÅ£elor, gusturilor, dar ÅŸi preferinÅ£elor sale; disponibilităţii în timp ÅŸi spaÅ£iu ale diferitelor bunuri, utilităţii pe care el o acordă diferitelor cantităţi (doze) din bunurile x, y, z,… w. El se bazează pe presupoziÅ£ia că un nivel dat de satisfacÅ£ie (utilitate) totală (agregată) poate fi obÅ£inut din cantităţi diferite din bunurile x ÅŸi y. Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă îi asigură consumatorului acelaÅŸi nivel de satisfacÅ£ie, prin combinaÅ£iile respective, iar el nu are preferinÅ£e pentru unul sau altul (caseta 5.2, programele A … E).
Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea ordinală, sunt: curba de indiferenţă (numită şi isophelimă sau curbă de isoutilitate) şi rata marginală de substituţie (RMS).
Curba de indiferenţă reprezintă locul geometric al tuturor programelor de consum echivalente sau al punctelor ce reflectă cupluri din bunurile x şi y, care procură aceeaşi utilitate (satisfacţie) totală.
Programele de consum echivalente A … E au la bază faptul real că utilităţi agregate identice se asigură prin creÅŸterea cantităţii consumate dintr-un bun (în cazul nostru „x”) ÅŸi reducerea unităţilor consumate din celălalt (în cazul nostru „y”).
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe (-Δy) în schimbul unei doze suplimentare din altul (Δx), păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată), se numeşte rată marginală de substituţie (RMS).

RMSy/x = | -Δy/ Δ|
Din punct de vedere matematic, RMS reprezintă panta isophelimei (vezi caseta 5.2). Pentru a se menţine aceeaşi utilitate agregată trebuie ca utilitatea adiţională care se obţine pe baza suplimentării consumului din bunul x, (ΔQx . Umgx) să fie egală cu utilitatea la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y, (-ΔQy . Umgy), adică:
ΔQx . U mgx= | -ΔQy . Umgy |,

Pe baza datelor din tabelul nr. 5.1 imaginăm programele de consum echivalente A … E, respectiv:
A)1x + 7y; B) 2x + 5y; C) 3x + 3,9y; D) 4x + 3,375y; E) 5x + 3,19y
Reprezentate grafic, acestea desemnează curba de indiferenţă AE:

Se pot imagina ÅŸi programe de consum care asigură o satisfacÅ£ie mai mică (0,5x + 3,5y; x + 2,5y etc.) ÅŸi reprezentând curbe de indiferenţă cu o valoare inferioară (aflate în stânga curbei AE) sau programe de consum care oferă o mai mare satisfacÅ£ie (2x + 8y; 3x + 6y etc.) reprezentate prin curbe de referinţă exterioare izophelimei AD. Figura 5.4 exprimă harta curbelor de indiferenţă în care A′E′ < AE < A′′E′′ < A′′′E′′′.
Pe baza izophelimei AE se determină RMS între două puncte (A→B; B→C ÅŸ.a.m.d)

Pentru bunurile infinit şi perfect divizibile, trecerea de la un program la altul presupune renunţări la cantităţi infinitezimale dintr-un bun atunci când consumul din celălalt creşte cu o cantitate care la limită tinde spre zero. În acest caz, se determină RMS într-un punct al izophelimei, ea fiind panta tangentei în respectivul punct. Grafic, se constată că atât între două puncte, cât şi într-un punct, RMS este descrescătoare
-AM/MB>-BN/NC> -CO/OD
RMS are tendinţă de reducere. Ea decurge din faptul că, prin creşterea succesivă a consumului din bunul x, se reduce intensitatea nevoii pentru acest bun; deci şi utilitatea marginală pe care o aduce fiecare unitate suplimentară. Din contră, micşorarea succesivă a disponibilităţilor din bunul y face ca fiecărei unităţi la care se renunţă să i se acorde de către consumator o utilitate marginală mai mare, în raport cu cea precedentă.
ÃŽn afara programelor A … E, în caseta 5.2 de mai sus s-au imaginat ÅŸi altele care, prin combinaÅ£ii adecvate între cantităţi diferite din bunurile x ÅŸi y, pot conduce la utilităţi agregate mai mici sau mai mari în raport cu cele de referinţă.
Curbele de indiferenţă A′E′, A′′-E′′, A′′′ – E′′′ din figura 5.3 exprimă, fiecare în parte, programe de consum echivalente. Ansamblul curbelor de indiferenţă, care dau expresie programelor de consum concurente imaginate de către consumator, formează harta curbelor de indiferenţă.

5.4 Restricţia bugetară. Echilibrul consumatorului
Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul preferinţelor sale, el se confruntă şi cu restricţii economice: are un anumit venit disponibil (R), iar preţurile unitare ale bunurilor economice x şi y (Px , Py) sunt date, reprezintă variabile exogene în raport cu forţa sa de decizie. Cu venitul

disponibil R ÅŸi în condiÅ£iile preÅ£urilor Px , Py, consumatorul poate realiza variate combinaÅ£ii de achiziÅ£ii, respectiv cantităţi diferite x1 , x2 … xn din bunul x ÅŸi y1, y2 … yn din bunul y, astfel:

Restricţiile economice ale consumatorului sunt sintetizate în dreapta (linia) bugetului (figura 5.5) care exprimă cantităţile alternative din cele două bunuri care pot fi achiziţionate în condiţiile date de buget disponibil şi de preţuri unitare.
Pentru a determina extremele dreptei bugetului presupunem că întregul buget este utilizat alternativ exclusiv pentru a achiziţiona bunul x, respective y. În felul acesta obţinem cantităţile maxime B, respectivA care pot fi achiziţionate din aceste bunuri.

Unind punctele A şi B, obţinem dreapta bugetului (figura 5.5) ale cărei puncte exprimă infinitatea combinaţiilor din bunurile x şi y care pot fi achiziţionate în condiţiile date de buget şi de preţuri.
Exemplu: Bugetul săptămânal pentru achiziÅ£ionarea fructelor (struguri –x ÅŸi căpÅŸuni – y) de care dispune un consumator este 23 RON, Px = 2, iar Py = 3.
Reluând raţionamentul de mai sus rezultă:
B = 23/2= 11,5 kg A = 23/3 = 7,66 kg


Panta dreptei bugetului exprimă raportul dintre preţurile unitare ale celor două bunuri şi indică cu cât se modifică în sens contrar cantitatea achiziţionată din bunul x când cantitatea cumpărată din bunul y se modifică cu o unitate, astfel ca
ΔX . Px = Δy . Py
Panta dreptei AB = Py/Px
De exemplu, dacă faţă de un program iniţial de achiziţii Pi (2,5; 6) se doreşte achiziţionarea a doar 2 kg din y, în noul program de achiziţii P2 , cantitatea achiziţionată din x va fi:
ΔX = |Py/Px⋅Δy| ��ΔX = |3/2⋅-4| = 6 kg ��x2 = 2,5 + 6 = 8,5 kg
Figura 5.5 relevă trei situaţii posibile în faţa cărora se află consumatorul:
1. Să efectueze achiziţii cheltuind integral bugetul. Este situaţia descrisă prin programele de achiziţii înscrise pe linia bugetului AB.
2. Nu cheltuiesc întregul buget. În interiorul triunghiului AOB sunt circumscrise programele de consum, posibil de realizat prin prisma restricţiei economice, fără a cheltui întregul venit disponibil, astfel că:
XjP x+ yjPy< R
3. Toate programele de consum, respectiv curbele de indiferenţă exterioare liniei bugetului, sunt imposibil de realizat, pentru că venitul disponibil şi preţurile pieţei nu permit achiziţionarea cantităţilor din bunurile x şi y care susţin respectivele programe, fapt concretizat în relaţia:
XjP x+ yjPy > R
În faţa preferinţelor subiective alternative, exprimate în diferite programe de consum (şi curbe de indiferenţă), şi a restricţiilor economice (dar care şi ele oferă mai multe alternative), cumpărătorul trebuie să aleagă, să decidă asupra unui program de achiziţii, de consum. Opţiunea (decizia) nu este întâmplătoare, ci trebuie fundamentată în aşa fel încât să-i asigure echilibrul.
Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când obţine de pe urma achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă pornind de la preferinţele exprimate sub forma programelor de consum şi ţinând seama de venitul şi de preţurile unitare ale bunurilor economice.
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregată), comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil şi ale preţurilor date.
Echilibrul consumatorului = max.UT .
Din punct de vedere analitic, starea de echilibru se asigură în varianta de achiziţii care satisface cumulative condiţiile:

Aceasta exprimă faptul că raportul dintre utilităţile marginale ale dozelor achiziţionate (exprimat prin panta isophelimei) este egal cu raportul dintre preţurile unitare ale bunurilor care sunt achiziţionate şi care exprimă panta dreptei bugetului.
Cu alte cuvinte, raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor achiziţionate este egal cu raportul dintre preţurile unitare ale celor două bunuri. Sau, altfel spus, raportul utilitate marginală/preţ pentru cele două (n) bunuri este acelaşi.

Pentru maximizarea utilităţii totale – când venitul nominal ÅŸi preÅ£urile unitare sunt date – este necesar ca, pentru achiziÅ£ionarea diferitelor bunuri, venitul să fie repartizat în aÅŸa fel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru cumpărarea oricărui bun să aducă aceeaÅŸi unitate marginală. O asemenea situaÅ£ie P. Samuelson o numeÅŸte „legea utilităţii marginale egale pe unitate monetară” ÅŸi desemnează decizia optimală de achiziÅ£ie ÅŸi consum. „Trebuie să ne determinăm în aÅŸa fel consumul, încât fiecare bun să ne aducă aceeaÅŸi utilitate marginală pentru ultimul dolar cheltuit. ÃŽntr-o asemenea situaÅ£ie, achiziÅ£iile procură maximum de satisfacÅ£ie sau utilitate.”
X • Px + Y • Py = R 2)
Aceasta înseamnă că volumul cheltuielilor efectuate să se încadreze în buget.
Grafic, starea de echilibru se asigură prin acel program de consum la care linia bugetului este tangentă la curba de indiferenţă, adică în punctul (S) unde panta isophelimei este egală cu panta dreptei bugetului (figura 5.6).

Comentariu:
I0, I1, I2, I3 reprezintă curbe de indiferenţă, I0 < I1 < I2 < I3
A’ B’; AB; A’’B’’; A’’’B’’’ sunt drepte ale bugetului, elaborate în ipoteza preÅ£urilor constante ÅŸi a unui buget crescător.
X eÅŸi Y e– cantităţile achiziÅ£ionate la echilibrul iniÅ£ial (So) când restricÅ£ia bugetară este descrisă prin AB.
Pe măsură ce bugetul creÅŸte, echilibrul se asigură prin consumarea unor cantităţi superioare din x ÅŸi y, descrise prin dreapta S’ – S’’’ numită curba Engel (sau curba venit-consum pentru bunurile normale).
Aplicaţie
Un consumator raÅ£ional se confruntă cu funcÅ£ia de utilitate UT (x,y)= x2 • y (în care x ÅŸi y sunt cantităţile consumate din satisfactorii care alcătuiesc programul de consum). El trebuie să facă faţă unei constrângeri bugetare, din de necesitatea de a se încadra în venitul disponibil pentru consum de 24 u.m. în condiÅ£iile în care preÅ£urile unitare ale bunurilor achiziÅ£ionate sunt: Px = 2.m.; Py = 4 u.m. Să se determine starea de echilibru a acestui consumator ÅŸi satisfacÅ£ia totală pe care o resimte la echilibru.
Se porneşte de la condiţiile:

Utilitatea marginală (Umg) reprezintă derivata întâi în raport cu x şi, respectiv cu y a funcţiei de utilitate totală, adică:
U mgx= 2xy
Umgy = x2
Înlocuind în (1) şi (2) obţinem:

Cantităţile 8x şi 2y reprezintă programul de achiziţii care se încadrează în constrângerea bugetară şi maximizează UT.
UT = 82 . 2 = 128

Echilibrul consumatorului se modifică, are caracter dinamic, pentru că:
- preferinţele consumatorului se modifică permanent, ceea ce se concretizează în atribuirea altor utilităţi marginale pentru diferite doze din bunurile x şi y, fapt care modifică funcţia de utilitate totală şi configuraţia diferitelor programe de consum (şi, implicit, alura curbelor de indiferenţă);
- venitul nominal disponibil pentru consum poate creşte sau poate scădea;
- preţurile bunurilor x şi y cresc sau scad, ceea ce schimbă configuraţia liniei bugetului.
1) Astfel, modificarea venitului nominal disponibil atrage după sine deplasarea liniei bugetului spre dreapta (când venitul creşte) şi spre stânga (când venitul scade), ceea ce face ca noul echilibru să se realizeze pe o isophelimă superioară, respectiv inferioară (vezi figura 5.7).

2) Schimbarea proporţională şi în acelaşi sens a preţurilor conduce la deplasarea liniei bugetului paralel cu ea însăşi, spre origine când preţurile cresc, şi spre exterior când preţurile scad.
3) Modificarea preţului unui bun (venitul constant) modifică configuraţia dreptei bugetului.
Figura 5.7 pune în evidenţă faptul că reducerea preÅ£ului bunului x conduce la o dreaptă a bugetului de forma AB’, ceea ce face ca programul de consum care-i asigură noua stare de echilibru să fie circumscrisă de coordonatele S1(y2x2) pe curba de indiferenţă (I1) cu o valoare superioară, achiziÅ£iile sporind de la x0 la x2 (vezi figura 5.7).
Din contră, când preÅ£ul bunului x creÅŸte, obÅ£inem dreapta bugetului AB′′, iar starea de echilibru se realizează în S′′ (pe curba de indiferenţă I’ care asigură o satisfacÅ£ie mai mică în coordonatele x′′y′′).
Pentru un venit nominal dat, fiecare nou preÅ£ al bunului x determină deplasarea dreptei bugetului ÅŸi atingerea unor poziÅ£ii particulare de echilibru: s’’, s0, s1. Unite, acestea redau linia S′′ – S1 , numită dreapta preÅ£-consum sau diagrama cererii. Ea arată cum se modifică achiziÅ£iile din bunul x pe măsura scăderii preÅ£ului, echilibrul realizându-se prin cantităţile crescătoare x′′, x0, x2.
4) Modificarea preţului ambelor bunuri (în proporţii sau sensuri diferite) sau doar a unuia schimbă panta dreptei bugetului, starea de echilibru şi preţul relativ (adică preţul unui bun exprimat în funcţie de preţul celuilalt). Concomitent se modifică puterea de cumpărare a venitului nominal (venitul real): creşte când preţul scade şi scade când preţul creşte.
5) Modificarea venitului nominal şi a preţurilor cu aceeaşi constantă λ lasă neschimbată starea de echilibru şi linia bugetului.

Efectul de substituire ÅŸi efectul de venit
Modificările preţului unui bun determină un comportament specific consumatorului, cunoscut sub numele de efectul de substituţie şi efectul de venit.
Efectul de substituire exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun ca urmare a modificării preţului relativ al bunului, fără a ţine seama şi de incidenţele pe care schimbarea preţului le are asupra venitului real. Este asociat cu o modificare a pantei dreptei bugetului.
Efectul de venit exprimă incidenţele pe care modificarea venitului real le are asupra cantităţii cerute, considerând preţurile relative neschimbate.
Cele două efecte se produc concomitent, iar modificarea balanţei cantităţii cerute dintr-un bun, graţie modificării preţului relativ şi a venitului real, se determină prin însumarea lor. Este evident că atunci când se modifică preţul unui bun, venitul real al consumatorului se modifică, ceea ce afectează volumul achiziţiilor din toate bunurile (chiar şi pentru cele ale căror preţuri nu s-au modificat), de cele mai multe ori cu intensităţi şi chiar în sensuri diferite.
În figura 5.8 prezentăm raţionamentul simplificat de identificare a efectului de sustituţie şi de venit pentru cumpărătorul bunului x, al cărui preţ se reduce de la 10 u.m. la 8 u.m., bugetul (venitul nominal) fiind constant, 120 u.m.



Comentariu:
Linia bugetului iniÅ£ială este AB, cu echilibrul în E0, la care cantitatea cerută este q0. Prin scăderea preÅ£ului, linia bugetului devine AB2, cu cantitatea de echilibru q2; cererea creÅŸte de la q 0la q2. Pentru a elimina efectul creÅŸterii venitului ca urmare a reducerii preÅ£ului bunului x, construim o dreaptă a bugetului A1B1 paralela cu AB2 tangenta la curba de indiferenţă I1 care săexprime cât ar fi cumpărat din x, la noul preÅ£, dacă venitul real rămâne acelaÅ£i (implicit cel nominal ar fi scăzut). Noul echilibru se realizează în E1, cu cantitatea q1 din bunul x, iar sporul de cerere ÅŸi de consum q0 – q2 generat de reducerea preÅ£ului este scindat în q0q1 + efectul de substituÅ£ie ÅŸi q1 – q2 efectul de venit.

De retinut
CUVINTE-CHEIE
• Bunuri economice
• Program de consum
• Curbă de indiferenţă (isophelimă)
• Utilitate economică
• Măsurare cardinală
• Măsurare ordinală
• Panta isophelimei
• Echilibrul consumatorului
• Curba Engel
• Efectul de substituire
• Rata marginală de substituire în consum
• Linia bugetului
• Efectul de venit
• Legea utilităţii marginale descrescânde

ÃŽNTREBÄ‚RI
��ComparaÅ£i utilitatea totală ÅŸi utilitatea marginală.
��Când este consumatorul în echilibru?
��Ce semnifică „consumator raÅ£ional”?
��Ce este un program de consum?
��AlegeÅ£i 6 bunuri de consum. StabiliÅ£i după propria dvs. scală măsurarea ordinală ÅŸi cardinală. Colegul dvs. de bancă efectuează aceeaÅŸi operaÅ£iune. ComparaÅ£i rezultatele. Ce concluzie desprindeÅ£i?
��Cum explicaÅ£i că utilitatea marginală descreÅŸte când consumul sporeÅŸte?
APLICAÅ¢II
1. Bunurile publice se caracterizează prin: a) sunt create în firme proprietate de stat; b) sunt proprietatea statului; c) consumatorii lor sunt în relaţii de nonrivalitate; d) accesul la ele este gratuit; e) nu sunt bunuri economice, ci libere.
2. În cazul a două bunuri identice (de pildă, o carte pe care o cumpăraţi în două exemplare) utilitatea lor economică pentru consumator este: a) aceeaşi; b) diferită; c) aceeaşi în cazul în care cartea aceea îl interesează pe consumator; d) diferită, dacă respectiva carte nu îl interesează; e) diferită, dacă consumatorul este analfabet.

3. Când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea totală şi cea marginală resimţită de către consumator: a) cresc; b) scad; c) creşte, scade; d) scade, creşte; e) pot fi adevărate oricare din a, b, c, d.
Argumentaţi răspunsul corect şi ilustraţi-l grafic.

4. Venitul disponibil al unui consumator este 800 u.m. alocate pentru a achiziÅ£iona bunurile x ÅŸi y. Dacă funcÅ£ia utilităţii totale (UT) este UTxy = Qx 2• Qy, iar preÅ£urile unitare sunt: Px = 10; Py = 20, determinaÅ£i programul de consum care asigură maximizarea unităţii totale ÅŸi mărimea acesteia.

5. Bunurile x şi y sunt bunuri pereche, care pot fi combinate în programele de consum a, b, c, d, echivalente, după cum urmează. Determinaţi RMS a bunului x prin y, când se trece succesiv de la b la c, apoi de la c la d. Ce concluzii desprindeţi?

6. Un consumator îşi realizează echilibrul în punctual E0 în condiţiile când Px = 10, Py = 20, iar bugetul său este 100 u.m. În t1 indicele Py = 110%, Px este constant, iar bugetul devine 120. Reprezentaţi starea de echilibru în t1 (E1).

7. Un consumator are funcţia de UT(x,y) = x . y2. El dispune de un buget de 240 u.m. săptămânal, iar preţurile bunurilor sunt Px = 2; P = 4. Determinaţi programul de achiziţii care asigură echilibrul şi satisfacţia totală pe care o realizează.

8. Faţă de situaţia iniţială, preţurile bunurilor de consum se reduc concomitent cu 20% (iniţial, Px = Py = 10 u.m.). Bugetul săptămânal pentru achiziţia bunurilor x şi y a fost şi rămâne 200. Utilitatea totală realizată de către consumator: a) creşte; b) scade; c) rămâne neschimbată; d) nu se poate determina pentru că informaţiile sunt insuficiente. Indicaţi răspunsul, reprezentaţi grafic; argumentaţi.

9. Fie un consumator care dispune de un buget săptămânal de 200 euro, Px = 10 euro; iar Py = 20 euro. Utilitatea marginală obţinută în funcţie de cantitatea consumată este prezentată în tabelul de mai jos:

Consumatorul doreşte următoarele programe de achiziţii: a) 3x + 3y; b) 4x+ 4y; c) 5x + 6y; d) 6x + 7y; e) 8x + 8y.
Se cere:
a) care sunt programele de achiziţii posibile din punct de vedere economic şi UT a fiecăruia;
b) care este programul care-i asigură echilibrul şi mărimea UT.

10. Consumatorul raţional îşi asigură echilibrul prin consumarea bunurilor x şi y atunci când: a) Umg = max; b) Umgx şi Umgy sunt minime; c) când Umgx = Umgy; d) când UT = max; c) UT este maximă şi se încadrează în buget.

CAPITOLUL 6

6.1 Conţinutul cererii şi instrumentele de analiză
6.2 Legea generală a cererii
6.3 Elasticitatea cererii
A. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
B. Elasticitatea cererii în funcţie de venit
C. Elasticitatea încrucişată

Cererea
Consumatorul este prezent pe piaţă ca agent al cererii microeconomice, cea care se manifestă, de fiecare dată, pentru un anumit bun: x, y, z, ş.a.m.d.

6.1 Conţinutul cererii şi instrumentele de analiză
În sens microeconomic, cererea exprimă o intenţie, având corespondenţă în nevoi, venit şi existenţa bunurilor marfare; cererea desemnează cantitatea dintr-un bun pe care un consumator (cererea individuală) sau toţi consumatorii dintr-un spaţiu economic (cererea pieţei) sunt dispuşi să o achiziţioneze, într-o perioadă de timp, în condiţiile preţului unitar şi a altor factori (venitul menajelor, preţurile altor bunuri, perspectivele preţului şi venitului, intensitatea nevoilor, preferinţe şi gusturi, numărul şi structura populaţiei ş.a.m.d.).
Cererea în sens microeconomic este o variabilă dependentă, în funcţie de preţ (exprimată prin legea cererii) şi alte împrejurări (numite factorii cererii), şi sintetizată în relaţia:


Studierea relaţiei cerere/preţ se face cu instrumentele:
- baremul cererii – tabel care surprinde intenÅ£iile de cumpărare ale bunului x la diferite niveluri ale preÅ£ului unitar;
- funcÅ£ia cererii – relaÅ£ie matematică prin care este surprinsă dependenÅ£a cantităţii cerute din bunul x faţă de preÅ£ul său unitar. ÃŽn general are forma: Cx = a – bx în care a ÅŸi b sunt parametrii, iar px = preÅ£ul unitar. De exemplu: Cx = 10 – 2 px înseamnă că cererea pentru bunul x depinde de preÅ£ul său (multiplicat cu 2) faţă de care se află în relaÅ£ie negativă ÅŸi de o gamă largă de alte împrejurări care fiind date se constituie în constanta 10. Cifra 10 din acest exemplu concentrează influenÅ£a tuturor factorilor, alÅ£ii decât preÅ£ul, care afectează nivelul ÅŸi dinamica cererii. Fiecare menaj are propria funcÅ£ie a cererii pentru fiecare categorie de bunuri, în care atât a, cât ÅŸi b se modifică în timp. ÃŽn prezentul curs introductiv de Economie considerăm un menaj dat – ca tipic – cu o funcÅ£ie definită, pe baza căreia se determină cererea individuală. Pentru ansamblul menajelor, cererea pieÅ£ei pentru bunul x se determină prin adiÅ£ionarea tuturor cererilor individuale la fiecare nivel de preÅ£;
- diagrama cererii – se construieÅŸte pe baza instrumentelor anterioare ÅŸi exprimă locul geometric al tuturor alternativelor de achiziÅ£ie din bunul x la diferite niveluri ale preÅ£ului unitar.





Exemplu: Funcţia cererii pentru bunul x este: Cx = 10-2 Px


6.2 Legea generală a cererii
Reflectă în mod esenţial comportamentul consumatorului raţional sub forma regularităţii care există între cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul său unitar, când factorii cererii sunt daţi (ceteris paribus). Se poate formula astfel:
Pentru bunurile normale şi majoritatea bunurilor inferioare cererea se află în relaţie negativă cu evoluţia preţului (ceteris paribus).
Cererea se extinde când preţul scade şi se contractă când preţul creşte.
De exemplu, când px se reduce de la 4 la 2 u.m., cantitatea cerută din bunul x se extinde de la 2 buc. la 6 bucăţi; din contră, dacă preţul creşte de la 1 la 3 u.m., cererea se contractă, de la 8 bucăţi la 4 bucăţi.
Bunuri normale – sunt acelea pentru care cererea se modifică în acelaÅŸi sens cu venitul.
Bunuri inferioare – sunt acelea pentru care cererea se modifică în sens contrar evoluÅ£iei venitului. O categorie de bunuri inferioare sunt bunurile Giffen, care fac excepÅ£ie de la legea generală a cererii: la ele cererea este în relaÅ£ie directă (pozitivă) cu preÅ£ul. Asemenea bunuri deÅ£in o pondere importantă în consumul ÅŸi cheltuielile menajelor aflate sub pragul sărăciei, cererea pentru ele creÅŸte la majorarea substanÅ£ială a preÅ£ului.
Distincţia bunuri normale - inferioare este relativă şi arată cum se modifică cererea diferitelor menaje în funcţie de venit; ea nu pune la îndoială utilitatea economică şi tehnică a bunului respectiv.
Exemplu: La venitul de 1.000 u.m. lunar menajul A achiziÅ£ionează, ca regulă, 5 unităţi din bunul „x”; se achiziÅ£ionează 6 unităţi când venitul devine 1.200 u.m. ÅŸi 8 la un venit de 1.500. La un venit mai mare de 1.500 u.m. achiziÅ£iile ÅŸi consumul din acest bun se reduc (sau chiar sunt abandonate), familia preferând un alt bun „y” substituibil, care îi aduce o satisfacÅ£ie adecvată noului statut financiar.
ÃŽn plaja de venit 1.000 -1.500 u.m. bunul x este normal; la un venit mai mare de 1.500 u.m., devine inferior pentru acest menaj.
RelaÅ£ia negativă dintre preÅ£ul unitar – variabilă independentă – ÅŸi cantitatea cerută – variabilă dependentă – se explică prin comportamentul normal al consumatorului raÅ£ional, care acÅ£ionează pe criterii de eficienţă.
Dacă el are o stare de echilibru ,Umgx/Px = Umgy/Py iar preţul bunului x creşte, echilibrul se rupe; se caută un nou echilibru reducând achiziţiile din x (U mgxva creşte) şi mărind achiziţiile din y sau alte bunuri substituibile (Umgy va scădea), ale căror preţuri nu s-au modificat ori s-au modificat, dar preţul relativ devine mai avantajos. Un preţ mai mic al bunului x, în condiţiile când celelalte variabile nu se schimbă, conduce la sporirea atractivităţii acestui bun, prin bunul x fiind substituite alte bunuri ale căror preţuri relative cresc. Concomitent se modifică şi venitul real al consumatorului, variaţia venitului real antrenând modificarea programului de consum al menajului.
În concluzie: relaţia negativă preţ-cerere intră în ultimă instanţă sub incidenţa efectului de substituire şi a efectului de venit.
În acest context este necesară revederea conceptelor efect de substituţie şi efect de venit în delimitarea lor grafică (vezi capitolul 5).
Efectul de substituire va încuraja cumpărătorul să substituie alte bunuri cu produsul mai ieftin (dacă preţul s-a micşorat) sau produsul devenit mai scump (dacă preţul creşte) cu altele care au devenit relativ mai ieftine. Efectul substituţiei este totdeauna non-negativ în sensul că el are o evoluţie firească pentru situaţiile normale. În situaţii de ceteris paribus, menajul cumpără mai mult din marfa mai ieftină (şi nu mai puţin) şi invers.
Efectul de venit poate fi pozitiv sau negativ. Când venitul real creşte tindem să cumpărăm mai mult din majoritatea bunurilor (şi invers dacă venitul real scade). Dar sunt şi unele mărfuri şi situaţii când, mărirea venitului real (datorită reducerii preţurilor) ne modifică stilul de viaţă, ne modifică programele de consum, astfel că unele mărfuri vor fi cerute mai puţin. În aceste situaţii, efectul de venit este negativ. Este cazul bunurilor inferioare şi a situaţiilor de paradoxuri ale cererii.
• ExcepÅ£ii (paradoxuri) de la legea generale a cererii. Desemnează situaÅ£iile când cererea este în relaÅ£ie pozitivă cu preÅ£ul, iar diagrama cererii are pantă pozitivă.
a) Paradoxul Giffen – fundamentat în secolul al XIX-lea de economistul irlandez R. Giffen prin bunurile Giffen: când are loc creÅŸterea generalizată a preÅ£urilor, menajele aflate sub pragul sărăciei îşi reduc consumul din bunurile alimentare cu valoare nutritivă ridicată, sporindu-ÅŸi achiziÅ£iile din bunuri cu valoare nutritivă redusă. Dacă preÅ£ul acestor bunuri creÅŸte substanÅ£ial, venitul real scade atât de mult încât efectul de venit este mai mare ca efectul de substituire, iar cantitatea cerută creÅŸte.
b) Paradoxul de snobism (Veblen) surprinde comportamentul atipic al indivizilor cu atitudinea de „snob effect” care, pentru a-ÅŸi etala „statutul”, cumpără mai ales bunuri ale căror preÅ£uri cresc ÅŸi renunţă la achiziÅ£ia bunurilor ale căror preÅ£uri relative scad ÅŸi devin astfel accesibile unui cerc mai larg de consumatori.
c) Paradoxul Rugină – bazat pe curbele anormale sau frânte ale cererii, care se manifestă în economiile grav dezechilibrate, cu inflaÅ£ie intensă ÅŸi persistentă. AÅŸa cum prezentăm în figura 6.2, prin creÅŸterea preÅ£ului de la 4 la 8, cererea se contractă (în logica legii generale a cererii), de la 15 la 10 bucăţi, iar în perspectiva unei creÅŸteri ÅŸi mai substanÅ£iale a preÅ£urilor, presupunem la 12 u.m., cumpărătorii încearcă să achiziÅ£ioneze mai mult din respectivul bun ca măsură de protecÅ£ie parÅ£ială faţă de inflaÅ£ia deschisă, iar curba cererii se „frânge”, devenind anormală, cu pantă pozitivă (segmentul BC).
Cererea

Diagrama cererii din figura 6.1 indică sumele pe care consumatorul respectiv ar fi dispus să le plătească pentru a achiziÅ£iona două bucăţi din bunul x (pentru care ar plăti 4 u.m. întrucât Umg a acestora este mai ridicată graÅ£ie intensităţii ridicate a nevoilor); pentru patru bucăţi el ar fi dispus să plătească doar câte 3 u.m., ceea ce confirmă legea utilităţii marginale descrescânde. ÃŽn realitate, pe piaţă se formează un anumit preÅ£ – cel de tranzacÅ£ie, al pieÅ£ei – pe care consumatorul îl plăteÅŸte efectiv. Apare astfel o diferenţă între ceea ce consumatorul ar fi dispus să plătească pentru fiecare doză necesară din bunul x ÅŸi ceea ce el efectiv plăteÅŸte la preÅ£ul pieÅ£ei pe care el îl compară cu Umg a ultimei doze achiziÅ£ionate. Această diferenţă reprezintă surplusul consumatorului. El are caracterul de câştig potenÅ£ial. Suma totală pe care consumatorul ar fi dispus s-o plătească este aria de sub diagrama cererii, adică OABC, prin care se exprimă ÅŸi utilitatea totală pe care o scontează prin consumarea celor opt doze din bunul x. Dacă preÅ£ul pieÅ£ei este (presupunem) 1 u.m., ceea ce el plăteÅŸte este aria haÅŸurată ODBC; surplusul consumatorului este DAB, adică: OABC – ODBC, respectiv zona nehaÅŸurată de sub diagrama cererii ÅŸi aflată deasupra preÅ£ului de tranzacÅ£ie. Unii economiÅŸti apreciază că surplusul consumatorului ar reprezenta o pierdere pentru producător (tot potenÅ£ială), întrucât nu poate încheia tranzacÅ£ii la preÅ£uri diferenÅ£iate atât pentru fiecare doză din bunul x, cât ÅŸi cu fiecare cumpărător în parte, în funcÅ£ie de utilitatea marginală a fiecărei baze ÅŸi intensitatea nevoilor fiecărui client.

• CondiÅ£iile (factorii) cererii
DefiniÅ£ie: CondiÅ£iile (factorii) cererii sintetizează toate împrejurările – altele decât preÅ£ul –, care influenÅ£ează nivelul ÅŸi evoluÅ£ia cererii.
Sub incidenţa lor, la un preţ dat diagrama cererii se deplasează la dreapta (când creşte) şi spre stânga (când scade), ceea ce arată că cererea individuală şi a pieţei creşte, respectiv scade, aşa cum rezultă din diagrama 6.4. Implicit, se modifică şi funcţia matematică a cererii.
Iată câţiva factori:
��numărul de consumatori ÅŸi structura lor (pe vârste, sexe, profesiuni): relaÅ£ie pozitivă;
��gusturile ÅŸi preferinÅ£ele menajelor: relaÅ£ie pozitivă;
��nivelul venitului disponibil pentru consum: relaÅ£ie pozitivă pentru bunurile normale ÅŸi negativă pentru cele inferioare;
��evoluÅ£ia preÅ£urilor la bunurile substituibile ÅŸi complementare: relaÅ£ie pozitivă faţă de evoluÅ£ia preÅ£urilor la bunurile substituibile ÅŸi negativă în cazul celor complementare;
��perspectivele conjuncturii economice ÅŸi a locului de muncă (inclusiv statutul social ÅŸi profesional): relaÅ£ie pozitivă;
��mărimea venitului naÅ£ional ÅŸi modul distribuÅ£iei lui în rândul populaÅ£iei; la un venit mediu pe locuitor identic, cererea pieÅ£ei pentru bunuri este mai ridicată în societăţile unde repartiÅ£ia efectivă a venitului este relativ egalitară (nu egală) ÅŸi mai redusă în societăţile în care repartiÅ£ia efectivă a venitului este profund inegalitară. CreÅŸterea cererii în ţările capitaliste dezvoltate se explică ÅŸi prin tendinÅ£a de reducere a inegalităţilor de venit între diferite categorii ale populaÅ£iei înregistrată în ultimii 50 de ani;
��evoluÅ£ia în viitor a preÅ£ului la bunul a cărui cerere se analizează (relaÅ£ie pozitivă);
��modificarea informaÅ£iei privind piaÅ£a ÅŸi efectele bunului asupra sănătăţii.


6.3 Elasticitatea cererii
Exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului unitar şi a factorilor săi.
Forme de elasticitate a cererii:
A) Elasticitatea cererii în raport de preţ (Ec/Px) indică sensibilitatea modificării cererii (cantităţii) la modificarea preţului. Se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ (Kecx/Px), care se determină ca un raport între modificarea (ΔC) relativă sau procentuală a cererii şi modificarea (ΔP) relativă sau procentuală a preţului folosind una din relaţiile:


Ca regulă, de-a lungul diagramei cererii, Kecx/Px. are valori supraunitare în partea sa superioară, valori unitare la mijloc şi subunitare în jumătatea inferioară.
În funcţie de valoarea Kec/p, distingem:
- cerere elastică: Kec/p > 1;
- cerere inelastică: Kec/p < 1;
- cerere unitară: Kec/p =1;
- cerere perfect elastică: Kec/p = ∞;
- cerere perfect inelastică: Kec/p = 0.



A.1 Importanţa cunoaşterii tipului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ

În funcţie de tipul de elasticitate a cererii, în funcţie de preţ şi de sensul modificării preţului, veniturile vânzătorului (cheltuielile cumpărătorului) cresc sau scad.
Incidenţa modificării preţului asupra evoluţiei procentuale a venitului total (Δ%VT) se determină prin relaţia:
Δ %VT = (1 - Kec/P) x Δ %P
Relaţia: tipul de elasticitate, evoluţia preţului şi a venitului

Concluzie:
- la o cerere elastică, veniturile vânzătorului cresc dacă preţurile scad şi scad dacă preţurile cresc;
- la o cerere inelastică, veniturile vânzătorului cresc dacă preţurile cresc şi scad dacă preţurile scad.
A.2 Împrejurări de care depinde tipul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ:
a) gradul de substituibilitate a bunului:
- bun uşor substituibil => cerere elastică;
- bun greu substituibil => cerere inelastică;
b) natura bunurilor:
- bunuri de primă necesitate => cerere inelastică;
- bunuri superflue => cerere elastică;
c) locul bunurilor în consum:
- se consumă cotidian => cerere inelastică;
- se consumă periodic => cerere elastică;
d) ponderea pe care o deţin în bugetul familiei cheltuielile pentru bunul respectiv:
- pondere mare => cerere elastică;
- pondere redusă => cerere inelastică;
e) timpul care a trecut de la modificarea preţului:
- perioadă scurtă => cerere puţin elastică;
- perioadă lungă => cererea devine mai sensibilă la modificarea preţului, pentru că, la modificarea preţului se schimbă profund şi programele (reţele) şi preferinţele de consum ale menajelor.
Pentru bunurile de folosinţă îndelungată (autoturisme, mobilă etc), pe termen scurt cererea este sensibilă la modificarea preţului şi mai puţin sensibilă pe termen lung.
B. Elasticitatea cererii pentru un bun (x) în raport de venit (Ecx/V) exprimă sensibilitatea cererii individuale (şi a pieţei) la modificarea venitului. Se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în raport de venit (Kecx/V), care se determină ca raport între variaţia procentuală sau relativă a cererii (ΔC) şi modificarea procentuală sau relativă a venitului (ΔV).

Exemplu: în condiţiile iniţiale de preţ şi venit, cererea săptămânală din bunul x este de 500 bucăţi. Dacă Px este constant, iar venitul creşte cu 10% cererea săptămânală devine 600 buc.

Interpretare: cifra 2 înseamnă că cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul, dar de două ori mai intens.
În funcţie de relaţia dintre modificarea venitului şi cererii distingem:
Bunuri normale: Kecx/V > 0
Kecx/v > 1 – bunuri superioare, de lux => cerere elastică în funcÅ£ie de venit;
Kecx/v < 1 – bunuri de larg consum => cerere inelastică;
Kecx/v = 1 – articole nealimentare de uz ÅŸi confort personal => cerere unitară.
Bunuri inferioare: Kecx/V < 0.
Relaţia dintre Kecx/V, modificarea venitului şi a ponderii cheltuielilor pentru bunul x în bugetul total al cumpărătorului este surprinsă în tabelul nr. 6.3.

Tabelul 6.3
Dacă se modifică preţul, venitul, numărul de consumatori ş.a., cunoscându-se elasticitatea cererii în raport de preţ, de venit, de numărul de consumatori ş.a., influenţa agregată a acestor împrejurări asupra cererii se determină prin relaţia:

C. Elasticitatea „încruciÅŸată” a cererii exprimă sensibilitatea cererii bunului „x” la modificarea preÅ£ului altor bunuri (de pildă y).
Se calculează cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii bunului x în raport de modificare a preţului bunului y (preţul bunului x constant) Kecx/py:

Când Kecx/py :
- are valoare pozitivă, bunurile x şi y sunt substituibile;
- are valoare negativă, bunurile x şi y sunt complementare;
- are valoare nulă, bunurile x şi y sunt indiferente unul în raport cu celălalt în programul consumatorului dat.

Concluzie:
Importanţa practică a cunoaşterii elasticităţii cererii:
- cunoaşterea tipului de elasticitate influenţează evoluţia veniturilor şi profitului obţinut de vânzător (producător); evoluţia profitului depinde de tipul de elasticitate a cererii în raport de preţ şi de raportul dintre dinamica costului total şi a venitului total, având în vedere relaţia:
Dacă cererea este elastică, iar preÅ£ul scade => VT creÅŸte; iar dacă: Δ%CT < Δ%VT ⇒ Profitul total creÅŸte Δ%CT > Δ%VT => Profitul total poate fi ≤ sau > ca cel precedent.

De retinut
CUVINTE-CHEIE
• Bunuri inferioare
• Paradoxurile cererii
• Bunuri normale
• Elasticitatea cererii
• Cererea individuală
• Cerere elastică în raport de venit
• Cererea pieÅ£ei
• Elasticitatea încruciÅŸată a cererii
• Legea cererii
• Factorii cererii
• FuncÅ£ia cererii
• Surplusul consumatorului
• Diagrama cererii
• FuncÅ£ia cererii
• Bunuri Giffen

ÃŽNTREBÄ‚RI
��De cine depinde cererea pentru un anumit bun?
��ComparaÅ£i cererea individuală ÅŸi cererea pieÅ£ei în sens microeconomic.
��AlegeÅ£i un bun oarecare. ArătaÅ£i în ce sens se modifică cererea în funcÅ£ie de diferiÅ£i factori.
��CaracterizaÅ£i elasticitatea cererii în raport de preÅ£ ÅŸi de venit pentru produsele alimentare de necesitate strictă ÅŸi zilnică.
��DelimitaÅ£i ÅŸi reprezentaÅ£i grafic extinderea respectiv creÅŸterea cererii. FaceÅ£i acelaÅŸi lucru pentru contracÅ£ia, respectiv reducerea cererii.
��CaracterizaÅ£i elasticitatea cererii în raport de venit pentru bunurile normale.
��Cum explicaÅ£i că pentru majoritatea bunurilor cererea este în relaÅ£ie negativă cu preÅ£ul?

APLICAÅ¢II
1. Cererea pentru bunul x este elastică, iar preţul înregistrează o scădere. Ca rezultat, venitul total obţinut de vânzător:
a) creÅŸte;
b) scade;
c) rămâne neschimbat.
Indicaţi şi argumentaţi răspunsul corect.

2. Bunurile x ÅŸi y sunt complementare. Px scade iar Py – este constant. Cererea săptămânală pentru bunul y:
a) creÅŸte;
b) scade;
c) rămâne neschimbată.
Argumentaţi.

3. Bunul x este un bun Giffen. Dacă venitul consumatorului scade, cererea pentru acest bun (ceteris paribus):
a) creÅŸte;
b) scade;
c) rămâne neschimbată; de ce?

4. Elasticitatea cererii pentru automobile este 0,5 în raport de preţ şi 2,5 în raport de veniturile consumatorilor. În t0 cererea anuală de automobile = 10.000 bucăţi. În t1 se scontează creşterea preţurilor cu 10%, iar a veniturilor menajelor cu 8%. Cantitatea de automobile cerute (ceteris paribus):
a) creÅŸte cu …% ÅŸi devine …;
b) scade cu … % ÅŸi devine …;
c) rămâne neschimbată.

5. Curba cererii unui bun se deplasează spre dreapta dacă:
a) preţul unitar creşte;
b) preţul unitar scade;
c) veniturile medii ale menajelor cresc;
d) preferinţele consumatorilor pentru acest bun scad;
e) preţurile factorilor de producţie din care se obţine scad;
f) dividendele acţionarilor cresc.

6. Producătorii de aspirină şi farmaciştii decid să reducă preţul la aspirină (în medie cu 10%, dar diferenţiat în funcţie de sortiment). Dacă celelalte împrejurări nu se schimbă, încasările lor:
a) cresc;
b) scad;
c) rămân neschimbate.
Argumentaţi.

7. În t1, preţul unui bun normal este 90% Po, iar cantitatea cerută este 1,2 Qo. De aici rezultă că:
a) venitul total creÅŸte;
b) cererea este elastică, iar Kec/p este 2;
c) venitul se reduce cu 8%;
d) profiturile producătorilor şi vânzătorilor în mod sigur vor creşte.

8. Pentru menajul „Titanii” cererea lunară pentru bunul x (buc.) în funcÅ£ie de evoluÅ£ia venitului (mii. RON lei) se prezintă astfel:
Venitul Cererea săptămânală
2 40
2,1 45
4 47
5 46
6 43
7 40
Determinaţi: a) Kec/V la modificarea venitului lunar; b) pentru această familie bunul x este: 1) normal; 2) de lux; 3) inferior; 4) de larg consum.

9. Cererea pieţei pentru un bun oarecare, să presupunem agroalimentar este comparativ cu nevoile pentru acest bun: a) identică; b) superioară; c) inferioară.
Argumentaţi.

10. În 2001-2002 vest-europenii au fost îngrijoraţi de apariţia bolii vacii nebune. Cum a acţionat această îngrijorare asupra curbei cererii de carne de vacă. Dar asupra cererii de carne de pui şi de peşte?
Argumentaţi.

11. Se anticipează că în următorii ani preţurile carburanţilor auto vor înregistra un trend ascendent puternic. Descrieţi modul cum se va deplasa cererea de autoturisme de mic şi, respectiv mare litraj (capacitate cilindrică).

12. Kec/v pentru bunul „x” reprezintă 1,2 pentru menajele de intelectuali. Se anticipează că veniturile acestor menaje vor creÅŸte cu 10% în anul viitor. Ca rezultat, ponderea cheltuielilor pentru bunul „x” în bugetul familiilor de intelectuali: a. creÅŸte cu …%; b. scade cu …%; c. rămâne neschimbată.

13. Cererea pentru bunul „x” are valoarea 1,4 ÅŸi se anticipează că preÅ£ul, va scădea cu 10%. Pe fondul creÅŸterii cererii ÅŸi a producÅ£iei din bunul „x” CTx va creÅŸte cu 8%. Ca efecte, profitul obÅ£inut de către producătorii bunului „x”:
a. creÅŸte?;
b. scade?;
c. rămâne neschimbat;
d. nu se poate răspunde, informaţiile sunt insuficiente.

14. Pentru studenţii care nu au acces la internet, cererea pentru cursuri (manuale) universitare, în raport de preţ este:
a. elastică;
b. inelastică;
c. de elasticitate unitară?

15. Pentru cetăţenii care au acces la Internet şi sunt pasionaţi să se informeze din presa centrală, cererea acestora pentru ziarele (cotidianele) centrale când preţul creşte se manifestă ca fiind:
a. elastică?
b. inelastică?
c. de elasticitate unitară?
Argumentaţi.

16. Dacă Kecx/py are valoarea pozitivă, bunurile x şi y sunt:
a. complementare;
b. substituibile;
c. indiferente.

17. Atunci când Kecx/py are valoarea negativă, bunurile x şi y sunt:
a. substituite;
b. complementare;
c. indiferente.

CURSURI ECONOMIE - CAP. 1-3

CAPITOLUL 1

1.1 Apariţia şi formarea ştiinţei economice
1.2 Problema legilor în economie
1.3 Metode de cunoaştere economică ştiinţifică
1.4 Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă
1.5 Sistemul ştiinţei economice
1.6 Însemnătatea ştiinţei economice
1.7 De la cunoaştere la înţelegere
1.7 De retinut


În calitate de disciplină ştiinţifică, Economia are un obiect propriu de cercetare şi o metodă adecvată analizei acestuia. În legătură cu obiectul şi conţinutul ştiinţei economice, cu metoda folosită de aceasta, există puncte de vedere diferite, formulate în decursul timpului.
Acestea se datorează complexităţii fenomenelor ÅŸi proceselor economice, dificultăţii de a separa activitatea economică de restul activităţilor umane − pentru a o studia distinct, faptului că actele ÅŸi comportamentele economice sunt proprii oamenilor ÅŸi tot ei sunt solicitaÅ£i să le cerceteze ÅŸi interpreteze, interacÅ£iunii cunoaÅŸterii ÅŸi înÅ£elegerii lucrurilor la scara microcosmosului nostru.
Cunoaşterea acestora reprezintă o condiţie esenţială pentru înţelegerea originii şi caracterului ştiinţei economice, a metodelor şi instrumentelor de investigaţie folosite, ca şi pentru realizarea judecăţii de valoare în ştiinţa economică şi stabilirea locului şi rolului acesteia în ansamblul ştiinţei despre natură, om şi societate.

1.1 Apariţia şi formarea ştiinţei economice
Potrivit studiilor de istoria gândirii economice, rezultă că, iniÅ£ial, a fost folosit termenul de Economie politică drept expresie a spiritului uman de gospodărire. El a fost întrebuinÅ£at pentru prima dată de către francezul Antoine de Montchrestien de Vatteville, în anul 1615, în lucrarea „Traité d'économie politique”1, în perioada mercantilistă.
Denumirea de Economie politică provine de la cuvintele greceÅŸti „oikonomia", (format din „oikos” − casă, gospodărie economică, „nomos” − lege) ÅŸi „polis” − care înseamnă cetate, stat. ÃŽntr-o traducere liberă, aceasta înseamnă legile (regulile) administrării cetăţii.
Interpretarea care se dădea la început economiei politice era de reguli, legi de administrare a patrimoniului (bunurilor) cetăţii, statului, şi nu a patrimoniului individual, privat.

1 ÃŽn unele studii se menÅ£ionează ca dată pentru apariÅ£ia întâia oară a termenului de ,,economie politică” anul 1613

Regulile, principiile descoperite de economia politică sunt valabile atât pentru activităţile unui om, unui menaj particular, cât şi pentru activitatea unui popor, a economiei societăţii omeneşti în ansamblu. Adjectivul politică a fost preferat altor denumiri cum sunt: naţională, civică, clasică, publică, socială, privată etc.
Denumirea „economie politică” a rămas multă vreme în topul preferinÅ£elor datorită unor înÅ£elegeri mult mai profunde pe care aceasta le oferă cu privire la administrarea patrimoniului.
În decursul timpului, a fost formulat şi punctul de vedere după care economia şi politica sunt două discipline diferite, care trebuie separate; cei care au adus cele mai mari contribuţii la aşezarea acestei ştiinţe în sistemul ştiinţelor nu au ezitat să folosească termenul de Economie politică, chiar în titlurile unor lucrări fundamentale2.
ÃŽn raport cu evoluÅ£ia în timp a vieÅ£ii economice, în legătură cu denumirea ÅŸtiinÅ£ei economice s-au conturat mai multe puncte de vedere, fiecare dintre ele având o arie de răspândire mai mult sau mai puÅ£in cuprinzătoare. ÃŽntre denumirile comentate în timp ÅŸi spaÅ£iu se detaÅŸează: „Plutologia” sau „Plutonomia”, „Oenologia”, „Chrematonomia”, „Catallactica”, „Economia pură”, „Economia aplicată”, „Economia socială”, „Economia naÅ£ională” etc.3
Iniţial, teoria economică, înţeleasă ca economie politică, era considerată o singură ştiinţă economică. Ea a început să se formeze ca o disciplină ştiinţifică autonomă în cadrul curentului de gândire fiziocrat, în decursul secolului al XVIII-lea. S-a trecut astfel de la abordarea problemelor economice ca o anexă la preocupările cu caracter filosofic, politico-juridic, de morală religioasă şi politică economică, la prima încercare de a construi un sistem de gândire asupra fenomenelor economice, ordonate într-un circuit economic de ansamblu. Se consideră că acest circuit începe cu producţia agricolă, înţeleasă ca izvor al tuturor bogăţiilor.
Fiziocraţii, aflaţi sub influenţa filosofiei materialiste şi raţionaliste, prin reprezentanţii săi de seamă, medicul François Quesnay şi Anne Robert Jacques Turgot, au încercat să stabilească legătura dintre economie (agricultură) şi natură. Întrucât societatea omenească este o creaţie a naturii, rolul ştiinţei economice este să
2 Adam Smith intitulează cea de-a IV-a carte a sa Avuţia naţiunilor. Despre sistemele de Economie politică. David Ricardo îşi intitulează lucrarea sa fundamentală Despre principiile Economiei politice şi ale impunerii, iar John Stuart Mill pune ca titlu pe cea mai bună lucrare a sa Principiile Economiei politice.
3 O analiză de mare profunzime pentru vremea respectivă cu privire la caracterul ştiinţei economice întâlnim în lucrarea profesorului Gromoslav Mladenatz Cunoaştere şi metodă în ştiinţa economică, Bucureşti, Tiporex, 1947.


descopere ordinea naturală a vieÅ£ii economice. După fiziocraÅ£i, legile obiective referitoare la societatea omenească sunt legile fizice ale producÅ£iei agricole. De aici rezultă concluzia că legile pozitive pe care le formulează ÅŸtiinÅ£a trebuie să se supună legilor naturale − expresie sintetică a ordinii naturale stabilite de FiinÅ£a Supremă.
Åžcoala clasică, prin reprezentanÅ£ii săi de seamă, Adam Smith ÅŸi David Ricardo, s-a format pe convingerea existenÅ£ei unor legi cu valabilitate generală care guvernează viaÅ£a economică, adică legi naturale care nu pot fi încălcate fără efecte grave asupra eficienÅ£ei economice, fără pedeapsă ÅŸi suferinţă, de nici o fiinţă omenească. A. Smith, în lucrarea sa „Teoria sentimentelor morale”, apărută în 1759, ÅŸi D. Ricardo, în celebra sa carte „Despre principiile Economiei politice ÅŸi ale impunerii”, tipărită în 1817, susÅ£in ideea că economia politică trebuie să utilizeze aceleaÅŸi metode de cercetare ca ÅŸi ÅŸtiinÅ£ele naturii. Jean Baptiste Say precizează ÅŸi el că noÅ£iunea de lege economică este identică cu cea de lege naturală. Legile imanente vieÅ£ii economice exprimă anumite regularităţi în desfăşurarea fenomenelor ÅŸi proceselor economice, cărora trebuie să li se supună legile pozitive elaborate de oamenii care guvernează.
În strânsă legătură cu această concepţie se înscrie şi curentul subiectivist, care vedea în fenomenele economice manifestări psihice ale oamenilor, ce trebuie studiate de ştiinţa economică.
Prin ceea ce susţine, şcoala matematică face şi ea parte din concepţia generală care consideră economia politică drept ştiinţă naturală. Potrivit şcolii matematice, aceasta trebuie să fie o ştiinţă exactă, cantitativă, în măsură să stabilească legi care să aibă aceeaşi rigurozitate ştiinţifică asemenea legilor pe care le întâlnim în ştiinţele fizice. Astfel, Vilfredo Pareto, reprezentant de seamă al şcolii matematice de Economie politică, consideră că Economia politică este o ştiinţă naturală ca psihologia, fiziologia, chimia etc.
În esenţă, reprezentanţii concepţiei naturaliste încadrează Economia politică în ştiinţele naturii, deoarece fenomenele economice se repetă necontenit, ele desfăşurându-se în acelaşi fel (de exemplu, cumpărare-vânzare) în spaţiu şi timp.
Ulterior, Economia politică a fost apreciată ca ştiinţă a manifestărilor omeneşti sufleteşti. În opoziţie cu accepţiunea naturală, aceasta presupune că fenomenele economice omeneşti sunt fenomene morale, spirituale, culturale şi sociale şi, ca atare, ele trebuie studiate cu metode care să ajute înţelegerea motivării actelor şi faptelor întreprinse de oameni. Potrivit acestei concepţii, Economia politică este o ştiinţă umană, morală, istorică, culturală, comprehensivă (a simţurilor) şi nu o ştiinţă naturală. În timp ce în ştiinţele naturii explicăm fenomenele, în cele spirituale urmărim să le înţelegem.

Mai recent, această ştiinţă a fost considerată ca fiind o ştiinţă politică, precum şi o importantă ştiinţă socială, întrucât relaţiile economice sunt relaţii sociale, derulate de omul individual şi social, din interes, în cadrul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, pe diferite trepte de evoluţie a societăţii omeneşti. Viziunea politică asupra ştiinţei economice se bazează pe convingerea că economia societăţii omeneşti este un produs al voinţei omeneşti. Ca ştiinţă socială, economia politică interpretează activitatea economică ca fenomenul cel mai general în viaţa omenirii.
O formă actuală de existenţă a teoriei economiei societăţii omeneşti, ce intră în sfera de analiză a ştiinţei umane, este economia naţională.
Aceasta reprezintă un ansamblu coerent de relaţii economice care apar între activităţile economice divizate şi specializate într-un cadru instituţional istoriceşte determinat, cunoscut sub denumirea de sistem economic naţional.
Diferitele tipuri de economii naţionale se intercondiţionează în timp şi spaţiu în cadrul economiei mondiale, care reprezintă cea mai cuprinzătoare formă de existenţă a economiei societăţii omeneşti permisă de Planeta Pământ, până în prezent.
În zilele noastre, dominante sunt două denumiri: Economia politică şi Economics. După unele aprecieri, între cele două denumiri nu există nici o deosebire; după alte opinii, denumirea de Economics este mai cuprinzătoare decât cea de Economie politică, iar după alte opinii relaţia este inversă.
Profesorul american Paul Samuelson consideră că, în esenţă, Economia politică şi Economics ar avea acelaşi conţinut, cu precizarea că primul termen este tradiţional, iar cel de-al doilea este actual, modern, rezultat al unui proces care a străbătut mai multe etape.
În sinteză, putem aprecia că cele două denumiri nu desemnează două ramuri distincte ale cunoaşterii ştiinţifice economice şi nici două discipline universitare separate, ci una singură, cu acelaşi obiect de cercetare, dar cu denumiri, viziuni şi accente diferite.
După opinia noastră, mai potrivită este denumirea de Economie, apreciată ca o ştiinţă care are un obiect sau domeniu concret de cercetare, ce se circumscrie în realitatea economică, înţeleasă ca un sistem coerent de acţiuni economice interdependente, aflate sub dictatul limitării mijloacelor. Economia studiază ansamblul activităţii economice interdependente. La fel cum Fizica studiază ansamblul fenomenelor fizice, Chimia studiază ansamblul fenomenelor chimice etc., tot aşa şi Economia studiază întregul sistem al activităţii economice. Ea reprezintă ştiinţa economică sau teoria generală a activităţii economice, privită ca un tot
Între timp, din domeniul ştiinţei economice s-au desprins şi s-au constituit diverse ştiinţe economice autonome, care studiază realitatea economică într-o anumită ramură, sector sau la un anumit nivel de agregare. Un asemenea proces este similar cu cel prin care s-au constituit multiplele ştiinţe autonome în fizică, în chimie etc. În acelaşi timp, pe măsura maturizării diferitelor ştiinţe economice, acestea s-au integrat cu alte domenii ştiinţifice, formând ştiinţe de graniţă, ce dezvoltă o viziune multicriterială asupra obiectivului cercetat.
Economia, ca teorie economică generală, s-a cristalizat treptat drept ÅŸtiinţă, în diverse etape, dezvoltându-ÅŸi ÅŸi perfecÅ£ionându-ÅŸi continuu obiectul ÅŸi metoda sa de studiu. Ea cercetează economia în mod unitar, unele aspecte fiind analizate din perspectivă microeconomică, altele din unghiul macroeconomic sau din cel al interdependenÅ£elor economiilor naÅ£ionale în cadrul economiei mondiale (macroeconomia deschisă − mondoeconomia). Perspectivele micro ÅŸi macro asupra economiei sunt două moduri de a analiza ÅŸi interpreta acelaÅŸi lucru. Microeconomia, studiul deciziilor luate de firme, menaje ÅŸi indivizi în diferite industrii ÅŸi pe pieÅ£e specifice, provine de la cuvântul grec „mic”, deschizând perspectiva de jos în sus asupra economiei. Macroeconomia, ca studiul comportamentelor economiei ca un tot, al fluctuaÅ£iilor mărimilor agregate (ÅŸomaj, inflaÅ£ie, deficit bugetar, balanţă comercială etc.), provine de la cuvântul grec „mare”, deschizând perspectiva de sus în jos asupra economiei.
Prin fondul de idei, prin problemele reţinute şi analizate, Economia este compatibilă cu ceea ce anglo-saxonii numesc Economics, iar latinii numesc Economie politică.
Sintetizând punctele de vedere exprimate de-a lungul timpului cu privire la caracterul obiectului ştiinţei economice, putem să concluzionăm următoarele:
��dacă avem în vedere că omul este atât natură, cât ÅŸi societate, activităţile sale în vederea asigurării celor necesare vieÅ£ii nu reprezintă altceva decât o luptă permanentă cu el însuÅŸi, cu limitele libertăţii sale ÅŸi ale mediului în care trăieÅŸte, ce se desfăşoară individual ÅŸi în cadrul diferitelor colectivităţi umane;
��studiind comportamentul oamenilor în lupta lor continuă pentru a-ÅŸi obÅ£ine utilităţile necesare vieÅ£ii, într-un cadru natural ÅŸi social instituÅ£ional determinat, Economia este deopotrivă atât o ÅŸtiinţă natural-spirituală, cât ÅŸi o ÅŸtiinţă socială;
��ocupându-se de înÅ£elegerea comportamentului oamenilor, prin studierea fenomenelor economice ale vieÅ£ii omeneÅŸti ce apar în cadrul activităţilor economice, această ÅŸtiinţă are deopotrivă atât caracter teoretic, cât ÅŸi caracter practic;
��deÅŸi se ocupă de un domeniu distinct al vieÅ£ii sociale − activitatea economică, aflată sub dictatul limitării mijloacelor − ce se desfăşoară în interdependenţă continuă cu mediul natural ÅŸi cu mediul social în care trăim, totuÅŸi, din punctul de vedere al intrărilor, transformărilor ÅŸi ieÅŸirilor, ÅŸtiinÅ£a economică se află într-un dialog viu, permanent, cu toate ÅŸtiinÅ£ele pe care le-a inventat omul pentru a se cunoaÅŸte pe sine ÅŸi mediul cosmic în care îi este dat să trăiască.
Pe baza analizei punctelor de vedere exprimate cu privire la obiectul Economiei ca ştiinţă, evidenţiem faptul că acesta a rămas întotdeauna acelaşi, adică viaţa economică a colectivităţii umane, considerată ca un ansamblu coerent de comportamente privind deciziile de alocare a resurselor limitate, pentru atingerea obiectivelor, dinainte stabilite, în cadrul problemei economice generale, fundamentale, a economiei.
Aşadar, are ca obiect de studiu problema economică fundamentală, adică ce să se producă, cât, cum şi pentru cine, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate. O asemenea problemă a fost, este şi va fi cheia vieţii economice, a cărei cunoaştere va putea oferi oamenilor şi colectivităţilor umane în ansamblu răspunsurile cele mai potrivite, în lupta lor continuă cu limitele naturii şi societăţii în care trăiesc.
Ca ştiinţă ce studiază modul în care indivizii, firmele, guvernul şi alte organizaţii din societatea omenească aleg să folosească resurse limitate în activităţile pe care le desfăşoară, economia a dezvoltat cinci reguli fundamentale legate de compromisuri, stimulente, schimb, informaţii şi distribuţie.
��Rolul fundamental al rarităţii (limitării) în economie face ca alegerile să implice inevitabil compromisuri.
��Cei care iau decizii, în condiÅ£iile unor resurse limitate, iau în calcul stimulentele cu care sunt confruntaÅ£i.
��ÃŽn economiile de piaţă, schimburile voluntare reprezintă cheia pentru folosirea eficientă a resurselor, toÅ£i participanÅ£ii fiind avantajaÅ£i.
��ÃŽn luarea deciziilor pe diferitele pieÅ£e, disponibilitatea informaÅ£iei joacă un rol esenÅ£ial în folosirea cât mai eficientă a resurselor limitate.
��PieÅ£ele determină modul în care sunt distribuite bunurile ÅŸi serviciile produse în economie membrilor societăţii. Faţă de o producÅ£ie eficientă, în condiÅ£ii de alegere liberă, folosind resurse limitate, distribuÅ£ia prin piaţă rămâne încă deficientă, reclamând preocupări pentru echitate, compromisuri între stimulente ÅŸi echitate.

1.2 Problema legilor în economie
Preocupată de procesul alocării şi utilizării resurselor limitate pentru a satisface nevoi nelimitate, Economia porneşte de la premisa că fenomenele şi procesele care alcătuiesc activitatea economică nu sunt izolate, ci se află în variate forme de legături unele cu altele. Ele se exprimă cu ajutorul unor variabile, care sunt mărimi ce pot fi măsurate şi se află într-o schimbare continuă. Economiştii doresc să stabilească dacă între aceste variabile sunt corelaţii întâmplătoare sau acestea sunt sistematice, cauzale, funcţionale, etc.
La o analiză atentă se constată mai multe tipuri de legături între fenomenele economice:
��legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază ÅŸi determină apariÅ£ia ÅŸi evoluÅ£ia altui fenomen B, numit efect;
��legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un anumit fenomen, de exemplu preÅ£ul, influenÅ£ează evoluÅ£ia altor fenomene, cum sunt cererea ÅŸi oferta, care, la rândul lor, modificându-se, vor determina schimbarea preÅ£ului (vezi figura 1.1).

Figura 1.1 Interdependenţa preţ, cerere, ofertă

��legături funcÅ£ionale de covariaÅ£ie (pozitivă ÅŸi negativă, liniară ÅŸi neliniară, singulară ÅŸi multiplă), în baza cărora modificarea unui anumit fenomen A exercită influenÅ£e diverse asupra altui sau altor fenomene.
Înţelegând aceste realităţi, gânditorii în domeniul economiei şi-au pus problema dacă există sau nu în viaţa economică regularităţi cu caracter de lege.
Pentru orice disciplină ştiinţifică, deci şi pentru Economie, se pune problema de a formula o serie de enunţuri teoretice, cunoscute sub denumirea de regularităţi, principii sau legi ale domeniului respectiv.
În cazul în care există, acestea trebuie descoperite în activitatea economică, formulate în mod adecvat şi confruntate (verificate) în permanenţă în timpul şi spaţiul realităţii.
Definirea conceptului de lege economică se corelează cu înţelegerea modului în care există şi se manifestă activitatea economică.
Elementele activităţii economice (acte, fapte, fenomene, procese etc.) se află în permanenţă într-un sistem de legături, interdependenţe şi conexiuni. Unele dintre aceste legături au caracter cauzal, în sensul că o cauză poate genera mai multe efecte sau mai multe cauze pot determina un singur efect. Preţul Cererea Oferta
În primul caz, avem o cauzabilitate complexă. De exemplu, modificarea preţului în direcţia creşterii sau scăderii lui poate genera schimbarea cererii, ofertei, salariului real etc. În această situaţie, cererea, oferta, salariul real sunt considerate variabile dependente sau endogene, iar preţul, variabilă independentă sau exogenă. În al doilea caz, avem o cauzalitate multiplă. De exemplu, modificarea populaţiei, a numărului de cumpărători, a preţului, veniturilor etc., determină schimbarea cererii pe piaţa unui bun. În acest caz, populaţia, numărul de cumpărători, preţul, veniturile sunt considerate variabile independente, iar cererea, variabilă dependentă.
În concluzie, legătura dintre o variabilă independentă (exogenă) şi o variabilă dependentă (endogenă) este cunoscută sub denumirea de relaţie cauză-efect. În mod firesc, în cadrul sistemului de interdependenţe din economie, o variabilă poate fi exogenă sau endogenă, în funcţie de modul în care este analizată în cadrul modelului.
ÃŽn raport cu sensul modificărilor, o relaÅ£ie dintre fenomene poate fi directă (pozitivă) − atunci când variabila dependentă se schimbă în acelaÅŸi sens cu miÅŸcarea variabilei independente, sau indirectă (negativă) − atunci când modificarea variabilei independente este însoÅ£ită de o schimbare în sens opus a variabilei dependente. ÃŽntre modificarea preÅ£ului ÅŸi ofertei există o relaÅ£ie directă, pozitivă, iar între modificarea preÅ£ului ÅŸi cerere există o relaÅ£ie indirectă, negativă.
Dacă, în cazul relaţiei directe, pozitive, cele două variabile se modifică cu aceeaşi intensitate economică, avem o relaţie directă lineară, iar atunci când intensitatea modificărilor lor este diferită, dar de acelaşi sens, avem o relaţie directă nonlineară.
Există părerea că nu trebuie să se vorbească doar despre cauza fenomenelor, ci ÅŸi despre relaÅ£iile funcÅ£ionale dintre ele, deoarece, apreciază J. Schumpeter, în ultimă instanţă, cea care se impune este relaÅ£ia funcÅ£ională, ÅŸi nu relaÅ£ia cauzală. De exemplu, cererea sau oferta poate fi considerate ÅŸi ca o funcÅ£ie de preÅ£, lineară sau nonlineară, după cum producÅ£ia obÅ£inută este o funcÅ£ie determinată de modul cum se combină dimensiunile cantitative, structurale ÅŸi calitative ale factorilor de producÅ£ie − natura, munca, capitalul etc. „EnunÅ£urile teoretice, afirmă J. Schumpeter, pe care Economia politică le face cu privire la descrierea relaÅ£iilor funcÅ£ionale între elementele sistemului nostru, prin mijlocul unor formule, pe cât posibil de scurte ÅŸi cu o valabilitate pe cât posibil de generală ... le numim legi”4.
4 Joseph Schumpeter, History of Economic Analisys, George Allen Ltd, Londra, 1995, p. 38

Întrucât relaţiile cauzale sunt şi relaţii funcţionale, legile ştiinţei economice trebuie să exprime, într-o formă teoretico-funcţională, existenţa acestor legături, în ceea ce au ele comun şi repetabil.
În substanţa lor, relaţiile care există între fenomenele şi procesele economice nu sunt produsul voinţei oamenilor, ci sunt expresia unor necesităţi care se manifestă cu forţa obiectivă a existenţei noastre ca fiinţă biologică, dar şi ca fiinţă socială. Aceste legături sunt un produs al existenţei şi acţiunilor noastre, ele sunt expresia nevoii de a fi natură şi societate, în acelaşi timp, fapt pentru care acţiunea economică de a produce bunurile economice înseamnă în mod obiectiv atât o relaţie om-natură cât şi o relaţie om-om. De aici concluzia că legăturile cu caracter de lege economică există independent de voinţa şi conştiinţa omului, ele se manifestă aşa şi numai aşa, atâta vreme cât sunt create condiţiile care le-au generat.
Legea, în sens ştiinţific, deci şi legea în sensul ştiinţei economice, exprimă o legătură esenţială, existentă în mod obiectiv în substanţa fenomenelor, sub forma unor relaţii cauzal-funcţionale cu caracter de necesitate şi repetabilitate, în timpul şi spaţiul vieţii noastre comune. Aceasta înseamnă că legile descoperite de ştiinţă nu pot fi desfiinţate decât de evoluţia naturii şi societăţii în care trăim. Cine ar putea, spre exemplu, să anuleze legea gravitaţiei sau legea cererii şi ofertei?
Legile descoperite de ştiinţa economică sunt regularităţi care jalonează activitatea oamenilor, lupta cu natura şi societatea din noi pentru a ne asigura cele necesare vieţii, în condiţiile unor resurse limitate.
Ţinând seama că, în viaţa economică, oamenii se manifestă prin comportamentele lor specifice în condiţii de incertitudine şi într-un ansamblu de relaţii natural-sociale de mare complexitate în dinamica timpului şi spaţiului nostru comun, legăturile cu caracter de lege existente se manifestă numai ca tendinţă şi în medie.
Legile descoperite de ştiinţa economică pot fi formulate şi exprimate mai bine sau mai puţin bine, în raport cu relaţia obiectivă pe care o reprezintă. Pe măsură ce ştiinţa se dezvoltă şi se intercondiţionează în explicarea complexităţii vieţii economice, se creează condiţiile ca omul să înţeleagă mai bine (corect) realitatea în care trăieşte, să o exprime mai clar sub aspect spiritual-ştiinţific şi să-şi verifice mai riguros descoperirile realizate în timp.
Legile pe care oamenii le elaborează şi le aprobă în sistemele democratice ale vieţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii umane, în ansamblul ei şi a subsistemelor sale sunt norme juridice, cu caracter subiectiv. Acestea reflectă gradul de maturizare şi umanizare a democraţiei colectivităţii, în raport cu interesele
individuale şi comune ale oamenilor. Prin efectele aplicării lor, ele nu trebuie să se opună exigenţelor pe care le dezvoltă natura şi cadrul social, drepturilor şi obligaţiilor omului, vieţii în colectivitatea umană.
ÃŽn concluzie, acceptând ideea că în viaÅ£a economică există legi, pe care ÅŸtiinÅ£a economică este chemată să le formuleze cât mai corect, putem să relevăm ÅŸi modurile în care au fost prezentate aceste regularităţi în decursul timpului. Astfel, diferitele ÅŸcoli sau curente de gândire economică au subliniat aspecte utile referitoare la: legi abstracte − legi empirice; legi cauzale − legi funcÅ£ionale, legi „tendinţă”; legi în înÅ£elesul ÅŸtiinÅ£ei comprehensive; legi în concepÅ£ia teleologică (finalistă) etc.
Asemenea modalităţi de a aprecia legile economice au o deosebită importanţă teoretică şi practică, demonstrând că legile economice au caracter universal, sunt inerente vieţii economice în toate timpurile. Cunoaşterea lor permite formularea deciziilor potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii economice, care presupune în esenţă obţinerea unui efect util cât mai mare cu un efort cât mai mic.

1.3 Metode de cunoaştere economică ştiinţifică
Spre deosebire de cunoaşterea comună, care este intuitivă, contemplativă şi preponderent subiectivă, mulţumindu-se cu simpla percepţie a realităţii, cunoaşterea ştiinţifică este obiectivă, căutând să ajungă la înţelegerea corectă a realităţii, printr-o operaţiune combinată de percepţie şi de gândire.
Prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice se trece, de la cunoaşterea prin simţurile noastre, la elaborarea de concepte şi la înţelegerea fenomenelor, ajungându-se la formularea de idei, teze, teorii în domeniul respectiv pe calea raţiunii.
Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică cuprinde ansamblul concepţiilor şi procedeelor gândirii cu privire la obiectul ştiinţei economice, împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor economice.
Concepţia generală despre natură şi societate va influenţa metoda de realizare a cunoaşterii economice ştiinţifice.
În viziunea spiritualismului, esenţa lumii în care trăim o formează spiritul omenesc, în timp ce materialismul filosofic consideră că spiritul este o creaţie a materiei, el neavând o existenţă proprie.
Există şi concepţia dualistă, care recunoaşte în mod paralel spiritul şi materia, sufletul şi trupul, gândirea şi existenţa.
Concepţia monistă contopeşte spiritul şi materia într-o singură substanţă, de unde ideea identităţii între real şi ideal.
Prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice are loc integrarea în spiritul uman a esenţei fenomenelor şi proceselor economice. Întrucât esenţa vieţii economice nu se suprapune cu formele de manifestare a ei, cunoaşterea economică ştiinţifică este un produs complex, dificil, contradictoriu şi adesea complicat.
Cunoaşterea economică ştiinţifică se realizează prin Gnoseologia economică (Teoria cunoaşterii economice) şi prin Epistemologia economică care studiază natura, criteriile şi posibilităţile cunoaşterii economice, incluzând şi analiza critică a principiilor, ipotezelor şi rezultatelor cercetării economice. Prin transformarea metodei de cercetare economică ştiinţifică în obiect al analizei şi cercetării ştiinţifice s-a creat o disciplină ştiinţifică nouă numită Metodologia cunoaşterii.
NoÅ£iunea de metodologie îşi are originea în cuvintele greceÅŸti „methodos” (drum, cale de urmat în cunoaÅŸtere) ÅŸi „logos” (studiu, ÅŸtiinÅ£a cuvântului).
În ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa economică se includ: abstracţia, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, comparaţia, analogia, ipoteza, logicul şi istoricul, modelarea economică matematică ş.a.
Abstracţia este o metodă de cercetare a vieţii economice prin care se urmăreşte să se elimine ceea ce este neesenţial, irelevant şi întâmplător şi să se desprindă ceea ce este esenţial, general şi relevant pentru caracterizarea fenomenului sau procesului respectiv, sub formă de concepte, principii, teorii şi legi economice.
Metoda inductivă constă în desprinderea concluziilor, principiilor, regulilor etc., din analiza cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării deplasându-se de la cunoaşterea particularului concret spre evidenţierea conceptelor, tezelor şi teoriilor cu caracter de generalitate.
Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează demersul de la general la particular, în sensul că se aplică teoriile descoperite deja la analiza faptelor, exprimate concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor reale. În cazul raţionamentului deductiv, pornindu-se de la analiza şi interpretarea anumitor principii, teorii, legi etc. se ajunge chiar la formularea altora. Întrucât un om normal, când merge, se foloseşte de ambele picioare, tot aşa cercetarea economică ştiinţifică presupune folosirea concomitent a inducţiei şi deducţiei, ele completându-se reciproc.

Metoda analizei economice presupune divizarea, descompunerea mentală ÅŸi/sau fizică a obiectului cercetat în părÅ£ile sale constitutive, examinarea separată a fiecăreia ÅŸi dezvăluirea trăsăturilor esenÅ£iale ce îl caracterizează. Prin analiză se „distruge” integritatea fenomenului cercetat în plan mental ÅŸi se obÅ£in concluzii parÅ£iale cu privire la fiecare componentă a întregului analizat.
Metoda sintezei economice presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general printr-un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică a părţilor constitutive ale întregului.
În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii şi îl duce până la un punct, sinteza continuă acest proces, desăvârşindu-l din punctul de vedere al funcţionalităţii întregului. În acest fel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală.
Metoda comparaţiei este cel mai general procedeu logic prin care se cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elemente cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia lor. Spre exemplu, dacă se compară mărimea produsului intern brut cu populaţia, se obţine un indicator mai expresiv, produsul intern brut pe locuitor, care, comparat cu nivelul său într-o perioadă anterioară, în aceeaşi ţară sau din altă ţară, permite obţinerea unor concluzii de mare interes pentru ştiinţa şi practica economică.
Prin comparaţie se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare, se pot evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile dintre fenomene şi procese etc.
Metoda analogiei înseamnă un procedeu prin care se mută (transferă) însuşiri ale unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în scopul obţinerii unor concluzii cu un grad mai ridicat sau mai scăzut de probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor asemănătoare. Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea, ca şi cu concluziile desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt inducţia şi deducţia, comparaţia etc.
Metoda analogiei a avut un rol important în fundamentarea de către Fr. Quesnay a celebrului său „tablou economic”, în apariÅ£ia ciberneticii etc.
Ipoteza este o presupunere, fundamentată ştiinţific, despre legăturile şi conexiunile posibile între fenomenele şi procesele din viaţa reală, care nu este însă o certitudine. Ipoteza apare ca o teză preliminară, obţinută pe cale raţională, în
urma examinării unor informaţii restrânse, în situaţia în care vechea teorie nu poate explica noile fapte. Ipoteza poate să apară în fiecare fază a cercetării ştiinţifice, ca punct de pornire sau ca rezultat parţial sau final. Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza trebuie să fie elaborată pe un material real, să fie verificabilă, să aibă putere de predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.
Metoda istorică îşi găseşte expresie în analiza fenomenelor şi proceselor economice de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor firească în timp şi spaţiu, cu toate elementele concrete ce le individualizează.
Prin folosirea metodei istorice putem să explicăm dinamica fenomenelor şi proceselor din evoluţia vieţii economice.
Metoda logică cercetează fenomenele şi procesele economice, în evoluţia lor de la simplu la complex, fără însă a ţine seama de toate zigzagurile istoriei, dar cu urmărirea liniei istorice a evoluţiei în forma sa abstractă, raţională. De aceea, metoda logică este metoda istorică, curăţată de elementele concrete ale timpului şi spaţiului şi concretizată într-un fir călăuzitor esenţializat, ce reflectă procesul istoric real într-o formă abstractă, esenţializată.
Modelarea economico-matematică analizează, pe baza relaţiilor funcţionale ce există între fenomenele şi procesele economice, diferite tipuri de existenţă esenţializată a vieţii economice, sub forma unor construcţii logico-matematice care permit testarea evoluţiei unor parametri de optimizare, în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Prin modelarea economico-matematică se pun bazele eliberării cercetătorului de dificultăţile necunoscutului şi multilateralităţii, de complexitatea vieţii economice şi introducerii lui în sfera predictibilităţilor selective, testabile teoretic.
Modelarea economico-matematică se poate folosi cu succes pentru scenarii economice, precum şi pentru experimente economice, ca metode specifice de cercetare economică.
Modelul economico-matematic este o construcţie logică, rezultat al unei abstracţii ştiinţifice ce esenţializează viaţa economică reală sub forma unor relaţii funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat.
În funcţie de o serie de criterii alese, deosebim: modele deterministe şi probabilistice, modele statice şi modele dinamice, modele microeconomice şi modele macroeconomice, modele numerice, modele grafice şi modele analitice, modele explicative (descriptive) şi modele normative ş.a.
Metoda statistică cuprinde un ansamblu de procedee prin care se observă fenomenele şi procesele vieţii economice, se înregistrează informaţiile necesare, se realizează compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a graficelor statistice, în vederea surprinderii tendinţelor care se manifestă.

realizează compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a graficelor statistice, în vederea surprinderii tendinţelor care se manifestă.
Metodele grafice permit reprezentarea sub formă de linii, curbe şi alte figuri geometrice a unor parametri economici sau a legăturilor dintre două sau mai multe variabile, în cadrul unor coordonate, unde pe axa orizontală se înscriu, de regulă, variabile independente, iar pe axa verticală, variabile dependente.
Principiul „Ceteris paribus” intervine atunci când în analiza unor fenomene sau procese economice corelaÅ£iile cauzale complexe sau multiple trebuie studiate printr-o înlănÅ£uire de relaÅ£ii cauzale simple, celelalte fiind considerate neschimbate ÅŸi, deci, constante. Din acest motiv, „Ceteris paribus” înseamnă că „toate celelalte lucruri rămân neschimbate”. De exemplu, ÅŸtiind că profitul este egal cu preÅ£ul de vânzare minus costul de producÅ£ie, pentru a stabili relaÅ£ia care există între profit ÅŸi cost, considerăm preÅ£ul dat, nemodificat. La un preÅ£ dat, între profit ÅŸi cost este o relaÅ£ie inversă: creÅŸte costul scade profitul, scade costul, creÅŸte profitul.
Eroarea în analiza economică poate să fie o eroare de cauzalitate sau o eroare de compoziţie. Spre exemplu, apariţia unui fenomen economic după un alt fenomen economic nu poate conduce obligatoriu la concluzia existenţei unei relaţii de cauzalitate între aceste două fenomene. De asemenea, eroarea de cauzalitate mai poate să apară atunci când o relaţie pozitivă este analizată ca o relaţie negativă sau când o variabilă independentă este considerată o variabilă dependentă.
Eroarea de compoziţie poate să apară în situaţia în care trăsăturile unei părţi a unui întreg sunt atribuite automat şi întregului. Spre exemplu, dacă un elev dintr-o clasă nu se pregăteşte la matematică, nu înseamnă că toţi elevii din clasa aceea nu învaţă la disciplina respectivă.
Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor constă în evaluarea sistematică a intrărilor şi ieşirilor în şi din activitatea economică, compararea lor şi evidenţierea avantajului net. Din acest motiv, ea se mai numeşte şi analiza cost-beneficiu. Aceasta capătă o importanţă deosebită deoarece presiunea exercitată de nevoia socială asupra resurselor se intensifică, mecanismele competiţiei presupun eliminarea activităţilor ineficiente, iar trecerea de la dezvoltare extensivă la dezvoltare intensivă devine alternativa cea mai avantajoasă pentru progresul fiecărei naţiuni. Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor este necesară şi posibilă la toate nivelurile de agregare a activităţii economice.
Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor presupune respectarea unor principii cum sunt: delimitarea riguroasă a efectelor şi eforturilor în timp şi în spaţiu, precum şi a eforturilor de efecte; luarea în considerare a efortului integral, pe toate treptele structurii economice, adică resursele avansate, ocupate, consumate; reflectarea complexităţii efectelor (economice, sociale, ecologice, culturale, politice, directe şi propagate, globale, finale, nou-create, nete, fizice); delimitarea în timp şi spaţiu a eforturilor, a efectelor şi asigurarea comparabilităţii lor; convertirea tuturor efectelor în efecte economice; compatibilitatea indicatorilor care exprimă eforturile şi efectele; reflectarea interdependenţelor activităţii economico-sociale în sistemul de indicatori; luarea în considerare a unui etalon în aprecierea nivelului profitabilităţii; veridicitatea informaţiilor cu privire la cheltuielile şi rezultatele activităţii economice; evidenţierea avantajului net, în termeni comparabili etc.

Desigur, principiile menţionate nu epuizează problematica măsurării cheltuielilor şi rezultatelor agenţilor economici, dar, în unitatea lor, ele reuşesc să creeze cadrul teoretic-metodologic favorabil fundamentării indicatorilor de apreciere a cheltuielilor şi rezultatelor şi de integrare a lor în analiza sistemică.
Alegerea alternativelor de măsurare trebuie ÅŸi poate să fie numai rezultatul prezentării ÅŸi înÅ£elegerii profunde ÅŸi la timp atât a avantajelor, cât ÅŸi a dezavantajelor, astfel încât opÅ£iunea să fie făcută cu „ochii deschiÅŸi”. John Kenneth Galbraith afirma că a scris cartea ÅžtiinÅ£a economică ÅŸi interesul public pentru o singură concluzie categorică: „lăsate la voia lor, forÅ£ele economice nu conlucrează pentru ceea ce este mai bine, ci, probabil, pentru cei mai puternici”6.

1.4 Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă
Economia ca stiinta s-a constituit prin contribuţia decisivă a fiziocraţilor şi a şcolii clasice engleze, sub influenţa ştiinţelor naturale. Acest proces de formare a ştiinţei economice şi-a pus amprenta asupra rolului ei.
Astfel, s-a conturat părerea că ştiinţa economică, la fel ca ştiinţele naturii, au drept scop cunoaşterea fenomenelor din domeniul respectiv, descrierea şi explicarea cauzalităţii şi funcţionalităţii lor, formularea de legi cu valabilitate cât mai generală şi atât. Potrivit acestui punct de vedere, ştiinţa economică trebuie să se ocupe de căutarea, indiferent de aprecierile, aprobative ori nu, ale noastre, cunoaşterii realităţii aşa cum este, nu cum ar trebui să fie, fapt pentru care ea trebuie să dea dovadă de o obiectivitate desăvârşită, de neutralitate. Pentru aceasta, cercetătorul în domeniul ştiinţei economice trebuie să fie eliberat total de sub influenţele mediului, ale curentelor de opinie, trebuie să nu ţină seama de interese.
6 John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 7.

Atunci când scopul cercetării economice este explicativ, teoretic, răspunzând la întrebările Ce este? De ce este? Cum este? teoria economică este considerată ştiinţă economică pozitivă.
explicativă descoperă ceea ce este realitate şi nu cum ar trebui să fie realitatea, constată şi nu dă reţete, nu fixează ţeluri ideale şi norme de conduită. Când teoria economică urmăreşte să dea răspuns la întrebările Ce-i de făcut? Cu ce mijloace? Cum? ea este considerată ştiinţă economică normativă.
Analizând cele două optici, apreciem că ştiinţa economică realizează descrierea, explicarea sensului de mişcare a faptelor economice, prognozându-le evoluţia în diferite alternative; totodată ea fundamentează mijloacele de acţiune pentru a atinge anumite obiective impuse de logica fenomenelor şi de sistemul de valori dominante în societate (vezi figura 1.2).

Figura 1.2 Logica abordării în ştiinţa economică

Obiectivele studiului economiei Ţeluri şi valori social-umane urmărite Ce a fost ? Ce este ? Descrierea faptelor economiceDe ce a fost ? De ce este ? Explicarea faptelor economice Ce va fi dacă ...? Prognoza alternativelor economice Cum, cu ce mijloace şi în cât timp se pot atinge anumite obiective ? Acţiunea economică practică, costurile şi avantajele ei.

1.5 Sistemul ştiinţei economice
Studierea vieţii economice în complexitatea sa, în timp şi spaţiu, a generat apariţia mai multor ştiinţe economice.
În raport cu evoluţia vieţii economice şi cu modul în care diferitele ştiinţe economice aprofundează cercetarea fenomenelor şi proceselor economice în diferitele etape ale istoriei, s-au conturat o serie de puncte de vedere cu privire la sistemul ştiinţei economice. Aceste puncte de vedere pun în evidenţă complexitatea şi dinamismul vieţii economice, sistemul de interdependenţe în care se integrează aceasta în cadrul societăţii omeneşti şi în mediul natural, gradul de înţelegere, reflectare şi esenţializare a fenomenelor şi proceselor economice, ca şi modul în care interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea intersectează diferitele domenii ale ştiinţelor, apropiindu-se tot mai mult reflectarea raţional-logică de realitatea natural-umană, de natura şi societatea noastră.
Conţinutul, structura şi funcţiile sistemului ştiinţei economice pot fi înţelese mai bine prin următoarele caracteristici:
1. În ansamblul ştiinţelor economice care studiază viaţa economică, în complexitatea ei dinamică, cu efecte propagate în timpul şi spaţiul în care coexistă, se detaşează Ştiinţa economică teoretică, Economia politică sau Economia, ca teorie economică generală.
Această categorie iniţială, dar şi fundamentală a ştiinţei despre economie, indiferent de cum este denumită, are rolul de a elabora sistemul de noţiuni, concepte şi regularităţi. Acestea esenţializează viaţa economică în ansamblul ei, în dependenţă de coordonatele timpului şi spaţiului ei, de principiile generale în virtutea cărora se manifestă comportamentele consumatorilor şi întreprinzătorilor, de regularităţi şi de legile ce exprimă tendinţele dominante, corelaţiile repetabile în evoluţia ciclurilor economice. Prin intermediul Teoriei economice generale se pun bazele definirii elementelor comune, esenţiale, care străbat economia diferitelor moduri de viaţă. În acest fel, se creează suportul logic, raţional al gândirii despre mecanismele şi regulile vieţii economice, despre limbajul comun necesar interpretării şi analizei economice, ca şi dialogului intra şi interdisciplinar favorabil promovării cunoaşterii economice ştiinţifice. În acelaşi timp, Teoria economică generală fundamentează, din perspectiva diferitelor şcoli doctrinare, sensul de mişcare al vieţii economice (încotro?), modul de acţiune (ce-i de făcut şi cum?) şi mijloacele pentru realizarea scopului .
2. Evoluţia în timp şi spaţiu a vieţii economice, ca realitate concretă şi ca mod de înţelegere şi percepere a ei de către gândirea oamenilor de ştiinţă, este studiată de către ştiinţele istorice, cum sunt: Istoria economică (istoria faptelor economice) şi Istoria gândirii economice (istoria ideilor şi concepţiilor economice). Istoria economică reprezintă studiul teoretic cu privire la evoluţia concretă, în timp şi spaţiu, a economiei, la nivelul fiecărei colectivităţi umane, pe baza căruia se înlesneşte înţelegerea economiei reale actuale şi se stabilesc caracteristicile generale ale diferitelor epoci istorice.
Istoria gândirii economice analizează principalele curente de gândire economică, modul în care acestea s-au format şi dezvoltat, rolul jucat de ele în evoluţia ştiinţei economice, în orientarea politicilor economice, în strânsă legătură cu mişcarea vieţii economice reale. Un asemenea demers este important deoarece faptele şi actele economice produc în gândirea celor care le studiază idei, teorii cu privire la ceea ce se întâmplă într-un anume fel şi nu în altul, iar sistemul acestor teorii despre viaţa economică alcătuieşte un instrument major al alegerilor raţionale, pe care oamenii le fac zi de zi, în calitatea lor de consumatori şi producători permanenţi.
3. Cunoaşterea, analiza şi interpretarea vieţii economice din perspectiva aspectelor social-umane au generat apariţia unei gândiri specializate, cunoscută sub denumirea de Psihosociologia economiei. În această categorie ştiinţifică includem Psihologia economică, Sociologia economică, Psihosociologia economică etc. Aşa după cum se cunoaşte, este normal ca fenomenele economice să fie analizate într-o viziune multi-criterială, deoarece viaţa economică integrează în substanţa ei şi elemente din mediul natural în care se desfăşoară, precum şi elemente ce ţin de psihologia, educaţia şi cultura oamenilor, de credinţa lor despre viaţă etc. Întrucât nu există o ştiinţă care să analizeze viaţa economică sub toate aceste aspecte, apare în mod firesc necesitatea de a o aborda secvenţial, în cadrul diferitelor ştiinţe, pentru ca apoi acestea să-şi reunească concluziile în vederea cristalizării unei viziuni sintetice, singura în măsură să explice întregul, în complexitatea determinărilor sale existenţiale.
Cercetarea sub aspect sociologic a vieÅ£ii economice urmăreÅŸte să desprindă „momentul sociologic” al acesteia, în cadrul disciplinei ÅŸtiinÅ£ifice intitulate Sociologia economică. Prin apariÅ£ia Sociologiei economice nu se înlocuieÅŸte Teoria economică, ci se completează reciproc, în direcÅ£ia cunoaÅŸterii relaÅ£iei dintre oameni în cadrul activităţii lor economice ÅŸi comunităţilor socio-umane în care trăiesc ÅŸi muncesc.
4. Ştiinţa economică studiază formele concrete ale vieţii economice în care oamenii îşi asumă libertatea de a alege folosirea optimă a resurselor limitate de care dispun, pentru a obţine utilităţile necesare realizării scopului acţiunilor întreprinse.
Astfel s-au născut ştiinţele economice de întreprindere, de ramură, care studiază teoria activităţii economice la nivelul firmei, al ramurilor, în strânsă legătură cu exigenţele conducerii practice a acestor domenii. În această categorie putem include Economia firmei, cu particularităţile fiecărui domeniu, Economia ramurilor, cu specificul fiecărui sector economic etc.
5. Deoarece funcţionarea sistemului economic în ansamblul său este rezultatul unor activităţi practice, ce facilitează desfăşurarea normală a operaţiunilor economice în cadrul circuitului economic, nevoia de a cunoaşte şi înţelege liniile de forţă comune ale mersului spre raţionalitate, eficienţă şi optimalitate a generat apariţia ştiinţelor economice ale funcţionalităţii vieţii economice, care abordează problemele conducerii, planificării şi prognozei.
În această categorie putem include Ştiinţa conducerii economice, Ştiinţa planificării economice, Ştiinţa finanţelor etc., fiecare dintre ele, cu subdiviziuni, pe orizontala sau pe verticala vieţii economice.
6. În cadrul sistemului ştiinţei economice se individualizează şi preocupări de înregistrare a fenomenelor şi proceselor economice, a fluxurilor şi operaţiilor pe care le antrenează circuitul economic la diferite niveluri ale economiei, la un moment dat şi în dinamica vieţii economice, concretizate sub forma unor ştiinţe cum sunt Statistica economică, Contabilitatea etc.
7. Existenţa economiei mondiale, cu toate fluxurile şi circuitele pe care le antrenează relaţiile economice dintre state, dintre agenţii economici din diverse ţări, a impus necesitatea apariţiei unor ştiinţe care să abordeze aspectele existenţiale ale vieţii economice, la nivelul tuturor ţărilor lumii, ale căror economii au caracter deschis şi interdependent. În rândul acestor ştiinţe economice se includ: Economia mondială, Relaţiile economice internaţionale, Relaţiile valutar-financiare internaţionale, Integrarea economică mondială etc.
8. Exigenţele dezvoltării unei viziuni sistemice, integratoare despre fenomenele şi procesele economice au impus necesitatea abordării vieţii economice cu metode şi instrumente din diferite ştiinţe economice şi din diferite ramuri ale ştiinţei, compatibile cu ştiinţa economică. Astfel s-au constituit anumite ştiinţe noi, numite de graniţă. În această categorie putem integra: Geografia economică, Economia matematică, Cibernetica economică, Economia mediului natural, Neuroeconomia etc .
Aceste secţiuni întreprinse în sistemul ştiinţei economice pun în evidenţă existenţa unor discipline ştiinţifice deja consacrate în cercetarea vieţii economice, între care există relaţii de interdependenţă, deschise aprofundării şi dezvoltării procesului de cunoaştere. Ca urmare a cerinţelor de abordare continuă a esenţei vieţii economice, a interacţiunii ei cu celelalte domenii ale acţiunii umane, cu mediul natural în care existăm şi în raport cu maturizarea ştiinţelor în general, a celor economice în special, se creează premisele necesare apariţiei de noi ştiinţe economice, atât prin procesul de diferenţiere, de separare, cât şi prin procesul de integrare, de cooperare compatibilă, într-un cadru sistemic adecvat lărgirii şi aprofundării cunoaşterii ştiinţifice. Asemenea procese de evoluţie a sistemului ştiinţei economice au loc la toate nivelurile economiei, ceea ce imprimă sistemului un caracter dinamic, deschis, atât în interiorul său, cât şi în afara lui, în funcţie de interacţiunile care se realizează în perimetrul obiectului (domeniului) de studiu, al metodelor de cercetare a vieţii reale, ca şi în cel al raţionamentelor ştiinţifice.
În ultima perioadă de timp s-au intensificat preocupările conjugate ale oamenilor de ştiinţă din domeniile medicinii şi economiei pentru a înţelege substanţa comportamentelor umane în viaţa economică. Neuroeconomia este astăzi denumirea care se dă unei ştiinţe de graniţă ce îşi propune să găsească explicaţia diferitelor comportamente umane în creierul uman.

1.6 Însemnătatea ştiinţei economice
Înţelegerea însemnătăţii ştiinţei economice presupune, în primul rând, să punem în lumină câteva considerente cu privire la natura acesteia.
Atât la nivel de individ uman, cât şi de sociogrup, modul de folosire a timpului şi resurselor disponibile în dependenţă de dinamica sistemului de trebuinţe este o problemă economică. Ea îşi are izvorul în unitatea şi interdependenţa următoarelor condiţii ce caracterizează tranziţia prin viaţa umană:
- ţelurile sunt variate şi inegale ca importanţă7;
- timpul disponibil se împarte pentru a produce utilităţile necesare, inclusiv sub formă de timp liber;
- ansamblul mijloacelor pentru atingerea ţelurilor variate, dinainte stabilite, sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative8;
7 Pluralitatea scopurilor nu reprezintă, ca atare şi în afara unor mijloace limitate, obiect de studiu pentru ştiinţa economică.
8 Simpla limitare a mijloacelor nu este, prin ea însăşi, suficientă pentru a genera necesitatea şi posibilitatea gospodăririi raţionale. Numai mijloacele limitate şi cu întrebuinţări alternative creează premisa pentru a alege, reprezentând o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru apariţia acţiunilor economice.

- în calitate de fiinţe umane, ne manifestăm ca făpturi sensibile, antrenate de o serie de dorinţe şi aspiraţii, de tendinţe instinctive care ne împing fiecare să acţionăm în moduri diferite;
- ca urmare a faptului că timpul (energia) tranziÅ£iei prin viaţă este limitat (dat), iar mediul în care trăim nu oferă posibilităţi pentru realizarea deplină a tuturor dorinÅ£elor ÅŸi aspiraÅ£iilor noastre, putem să afirmăm că viaÅ£a este scurtă ÅŸi natura „zgârcită”;
- pornind de la obiectivele lor, oamenii acţionează pe parcursul vieţii pentru a obţine acele utilităţi care să le permită atingerea maximului de satisfacţie;
- ori de câte ori timpul şi mijloacele pentru atingerea ţelurilor sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative, iar scopurile pot fi diferenţiate ca importanţă, comportamentul uman îmbracă în mod necesar forma alegerii;
- orice acţiune umană care implică folosirea unor mijloace limitate pentru atingerea unui scop implică, în mod necesar, renunţarea la folosirea lor pentru realizarea altor ţeluri9;
- în sensul tranziţiei prin viaţa umană, întrucât nu avem viaţa veşnică şi nici mijloacele nelimitate pentru satisfacerea unor ţeluri de importanţă variată, comportamentul uman apare, aproape universal, ca o relaţie între scopuri şi resursele limitate, cu întrebuinţări alternative. Aceasta face obiectul ştiinţei economice10;
- prin studiul pe care îl face, ştiinţa economică urmăreşte să descopere modul în care diferite grade de varietate a diverselor resurse-bunuri, în dependenţă de schimbările ce intervin în modificarea scopurilor, determină raporturi, ţeluri-mijloace de evaluare relativă, a căror dinamică se află în permanenţă la baza alegerii şi chibzuinţei noastre, formând esenţa comportamentului uman sub aspect economic.
Pornind de la aceste câteva considerente cu privire la natura ştiinţei economice, putem să prezentăm în sinteză, aprecierile ce exprimă însemnătatea acesteia pentru om şi viaţa pe care o trăieşte, pentru colectivitatea umană, în general.

9 Există în mediul în care trăim o abundenţă relativă atât de mare de anumite resurse, încât folosirea unei unităţi pentru un anumit scop nu implică imposibilitatea de a folosi ÅŸi alte unităţi pentru a satisface alte nevoi. Aerul pe care îl respirăm este considerat un asemenea bun „liber”. ÃŽn general însă, activitatea umană, cu multiplele ei obiective, nu se bucură de independenţă faţă de timp sau de celelalte resurse specifice.
10 Caracterul limitat al mijloacelor de care dispunem pentru satisfacerea unor ţeluri, de importanţă variată, reprezintă o condiţie aproape universală a comportamentului uman pe planeta Pământ.

1. Înţelegerea însemnătăţii ştiinţei economice trebuie să pornească de la faptul că ea nu oferă norme obligatorii pentru viaţa economică, nu decide în privinţa compatibilităţii diferitelor deziderate sau scopuri.
2. Atunci când suntem puşi în situaţia de a alege între scopuri variate, ştiinţa economică ne oferă posibilitatea de a realiza acest lucru în deplină cunoştinţă a implicaţiilor alegerii noastre. În ştiinţa economică, la fel ca şi în celelalte ştiinţe, nu putem găsi nimic care să ne scutească de obligaţia de a alege, ea nu decide în alegerea ultimei preferinţe.
3. Raţionalitatea în procesul alegerii reprezintă alegerea în deplină cunoştinţă a implicaţiilor alternativelor pe care le respingem, dar şi pe care le adoptăm.
4. Ştiinţa economică ne poate lămuri care sunt implicaţiile diferitelor scopuri pe care le putem alege, ne creează posibilitatea de a voi în cunoştinţă de cauză, de a alege un sistem de scopuri ce sunt reciproc consistente.
5. O măsură, dacă este luată în deplină cunoştinţă a sacrificiilor pe care le implică, este considerată raţională din punct de vedere economic. Pentru ca oamenii să fie pe deplin edificaţi asupra implicaţiilor obiective ale măsurii pe care o iau sau pe care o susţin, este necesară o complexă analiză economică, pe care numai ştiinţa economică o poate realiza.
6. Pentru a avea o politică economică raţională este necesar să stăpânim şi să folosim acele analize economice care ne permit să observăm care seturi de scopuri se bazează pe compatibilitatea reciprocă şi care nu, în ce condiţii anume de timp şi spaţiu scopurile acţiunilor noastre sunt reciproc compatibile.
7. Fără a apela la demersul ştiinţei economice nu este posibil să realizăm o alegere raţională. Inegalitatea veniturilor ca şi egalitatea lor, în calitate de preferinţe ale cetăţenilor nu pot fi alese pe baze raţionale decât dacă aceştia sunt conştienţi de sacrificiile pe care le implică un anumit mod de alegere, decât dacă înţelegem nu numai natura esenţială a mecanismului capitalist, ci şi condiţiile necesare şi limitele inerente tipului de societate prin care se preconizează a fi înlocuit.
8. Dificultăţile prin care trece economia şi, în general, societatea îşi au, după părerea specialiştilor, izvorul nu în faptul că nu ne dăm seama ce facem, ci în aceea că, în mare măsură, urmărim scopuri incompatibile. Deşi, în privinţa scopurilor finale, în societatea modernă pot să existe deosebiri, ce generează, inevitabil, conflicte, totuşi există părerea că multe din dificultăţile pe care le întâmpinăm nu se nasc din această situaţie, ci din lipsa coordonării scopurilor11.
9. Nepermiţând evitarea necesităţii de a alege între diferite alternative şi neputând înlătura limitele ultimelor acţiuni umane, economia politică ne ajută să punem de acord diferitele noastre alegeri, ne creează posibilitatea de a acţiona consecvent în limitele cunoscute, ne oferă otehnică de acţiune raţională.
10. În limitele necesităţii, economia politică apreciază că indivizii nu acţionează totdeauna raţional, dar este de dorit ca ei să acţioneze aşa, să aleagă scopuri ce pot fi realizate armonios, cum ar fi, spre exemplu, opţiunile individuale ale celor care cheltuiesc şi economisesc.
11. Existenţa Economiei ca ştiinţă, ca şi însemnătatea ei depind de opţiunea valorică conţinută în afirmaţia că raţionalitatea şi capacitatea de a alege în cunoştinţă de cauză sunt dezirabile. Dacă iraţionalitatea ar fi preferata raţionalităţii, economia politică pozitivă ar dispărea. De aceea, revolta împotriva raţiunii este, în substanţa ei, esenţializată ca luptă împotriva vieţii însăşi.
12. Existenţa resurselor limitate în raport cu nevoile complexe, în continuă creştere, alături de coexistenţa şi succesiunea inevitabilă a vieţii natural-umane la scara microcosmosului nostru ridică la rangul de valori supreme ale luptei pentru supravieţuire şi împlinire raţionalitatea şi speranţa acţiunilor individuale şi sociale.
11 De exemplu, în calitate de consumatori vrem preţuri şi tarife mici, iar ca producători optăm pentru siguranţa afacerilor şi profit. Aceste scopuri ultime, diametral opuse, pot fi armonizate în cadrul unor pieţe libere, unde purtătorii cererii şi ofertei sunt lăsaţi să aleagă în cunoştinţă de cauză a consecinţelor deciziilor lor.

Raţionalitatea, determinată de limitarea mijloacelor disponibile şi speranţa, impusă de imperativul egalităţii şanselor generaţiilor la viaţă, trebuie să se afle la baza noii economii, ce va susţine dezvoltarea natural-umană, ca evoluţie durabilă în timpul şi spaţiul microcosmosului nostru comun.

1.7 De la cunoaştere la înţelegere
��Teoria generală a economiei are menirea de a explica ce se întâmplă ÅŸi de ce, succesele ÅŸi eÅŸecurile, ce va fi dacă ..., în cadrul relaÅ£iei permanente dintre Å£eluri ÅŸi mijloacele existente date pentru atingerea lor.
��Succesul decisiv al economiilor bazate pe libera iniÅ£iativă ÅŸi pieÅ£e libere, concurenÅ£iale nu înseamnă că guvernele nu îşi au locul în economie ÅŸi că cel mai bun management public este cel oferit de filosofia laissez-faire-ului, ci implică o reconsiderare a locului guvernului între cele două limite principale, cea permisivă ÅŸi cea restrictivă.
��Rolul ÅŸtiinÅ£ei despre economie este să explice cum poate fi servit cel mai bine cetăţeanul, lăsând sectorul privat să ofere acele utilităţi pe care le produce cel mai bine ÅŸi statul să ofere acele bunuri pe care le face cel mai bine.
��ÅžtiinÅ£a economică are menirea de a explica cum se creează mai multe venituri ÅŸi mai multă bunăstare în societăţile aflate sub dictatul limitării mijloacelor, dar ÅŸi cum sunt distribuite acestea între toÅ£i cetăţenii unei ţări. Ca urmare a performanÅ£elor economice superioare, pe care le-a demonstrat practic sistemul economiei de piaţă faţă de sistemul economiei de comandă, ÅŸtiinÅ£a economică pune în lumină faptul că, în societăţile dezvoltate, problema fundamentală este sărăcia unei mici părÅ£i a populaÅ£iei alături de belÅŸugul majorităţii cetăţenilor, în timp ce, în ţările nedezvoltate ale lumii, care sunt de fapt majoritare pe glob, problema fundamentală este sărăcia celei mai mari părÅ£i din populaÅ£ia ţărilor respective.
��ExistenÅ£a acestor probleme, într-o parte sau alta a sistemelor socio-economice ÅŸi politice, obligă ÅŸtiinÅ£a economică, pe cei care se ocupă de cunoaÅŸterea tainelor vieÅ£ii economice să explice care trebuie să fie rolul guvernelor, în primul caz, prin aplicarea politicilor sociale care să micÅŸoreze sărăcia ÅŸi suferinÅ£a celor ce suportă externalităţile negative ale economiei private concurenÅ£iale, ÅŸi, în al doilea caz, prin lăsarea sectorului privat să ofere acele utilităţi pentru necesităţi pe care le produce cel mai eficient, în condiÅ£iile unor resurse limitate.
��Ca urmare a interacÅ£iunilor care se creează, în mod inevitabil, între mediul creat de om ÅŸi mediul natural, a creÅŸterii externalităţilor complexităţii vieÅ£ii economice, ÅŸtiinÅ£a economică, alături de alte ÅŸtiinÅ£e despre om ÅŸi lumea fizică, este chemată să analizeze cauzele ÅŸi consecinÅ£ele unor probleme prezente la scară planetară, cum sunt creÅŸterea populaÅ£iei lumii, poluarea, epuizarea unor resurse neregenerabile ÅŸi, în general, risipa în folosirea unor resurse limitate, despădurirea unor mari suprafeÅ£e, înaintarea deÅŸerturilor ÅŸi pierderea de suprafeÅ£e utile omului, lipsa acută de alimente pentru o mare parte din populaÅ£ia lumii, cu deosebire din ţările sărace, noua revoluÅ£ie tehnologică în domeniul informaÅ£iei ÅŸi comunicării etc.

��Scopul studierii economiei ca ÅŸtiinţă este acela de a înÅ£elege viaÅ£a economică în care trăim ÅŸi de a acÅ£iona în direcÅ£ia ameliorării parametrilor acesteia, din punctul de vedere al Å£elurilor omului ÅŸi exigenÅ£elor echilibrului ecologic, în perspectiva cât mai multor văzduhuri de succesiune ÅŸi coexistenţă a generaÅ£iilor umane pe planeta Pământ.
��Pentru înÅ£elegerea teoriilor economice trebuie să cunoaÅŸtem bine conceptele fundamentale cu care operăm, să raportăm în permanenţă concluziile la realităţile vieÅ£ii economice, la tendinÅ£ele pe care aceasta le-a dezvoltat sau le va creiona.
��ÃŽntrucât teoria economică se ocupă de lumea reală, cunoaÅŸterea ÅŸi folosirea ei trebuie puse în slujba înÅ£elegerii a ceea ce se întâmplă ÅŸi de ce, elaborării de predicÅ£ii asupra fenomenelor ÅŸi proceselor din lumea reală, concomitent cu corelarea ÅŸi testarea, prin observaÅ£ii empirice, a teoriilor ÅŸi relaÅ£iilor deja formulate, pentru a stabili care reguli ÅŸi principii se verifică ÅŸi care nu, ÅŸi de ce.
��ÃŽn calitate de ÅŸtiinţă pozitivă, economia politică ne arată ce se va întâmpla dacă acÅ£ionăm într-un anumit fel ea nu poate să ne arate ce ar trebui să facem. Trebuie să separăm analiza pozitivă de analiza normativă a vieÅ£ii economice. ÃŽn timp ce analiza pozitivă ne ajută să explicăm, să înÅ£elegem ÅŸi să facem predicÅ£ii asupra fenomenelor ÅŸi proceselor economice, analiza normativă ne ajută să fundamentăm ce ar trebui să facem. Economia politică îmbină analiza pozitivă cu analiza normativă a fenomenelor ÅŸi proceselor economice.
��ÃŽnÅ£elegerea modului de funcÅ£ionare a economiei trebuie să înceapă cu studierea mecanismelor pe care le dezvoltă piaÅ£a concurenÅ£ială, în condiÅ£ii normale, de sănătate a regulilor jocului economic, pentru a cunoaÅŸte ce se întâmplă ÅŸi de ce, cu evidenÅ£ierea imperfecÅ£iunilor, a externalităţilor negative pe care le produce inevitabil un asemenea sistem, care nu poate să fie perfect.
��Teoria despre micro, cât ÅŸi despre macroeconomie s-a format ÅŸi dezvoltat în jurul unei viziuni deschise, în cadrul căreia activitatea economică la nivelul micro ÅŸi macro este concepută ca o activitate interdependentă, cu un impact mai mic sau mai mare al fenomenelor din economia mondială asupra celor din economiile naÅ£ionale.
��Dacă la începuturile formării ÅŸtiinÅ£ei economice, creÅŸterea economică era considerată ca „ruda săracă a teoriei economice”, mai ales după criza din 1929-1933, creÅŸterea economică a format obiectul teoriei despre macroeconomie, întrucât, pe această bază, s-a putut stabili că o rată de creÅŸtere de 3% pe an măreÅŸte venitul potenÅ£ial al unei ţări cu 10% în trei ani, îl dublează în patru ani ÅŸi îl creÅŸte de patru ori în 48 de ani. Concluzia desprinsă este că susÅ£inerea proceselor de creÅŸtere economică reprezintă singurul motor care generează creÅŸteri pe termen lung al standardelor de viaţă ale oamenilor.
��Introducerea timpilor scurt, lung ÅŸi foarte lung în teoria micro ÅŸi macroeconomiei are rolul de a muta analiza fenomenelor ÅŸi proceselor economice din viziunea statică în viziunea dinamică, unde se modifică toÅ£i factorii de producÅ£ie, inclusiv tehnologia, ca răspuns la semnalele economice pe care le trimit modificările de preÅ£uri ÅŸi, implicit, variaÅ£iile profiturilor.
��Necesitatea îmbinării analizei pozitive cu analiza normativă porneÅŸte de la două scopuri principale: să formăm la studenÅ£i deprinderi în utilizarea teoriei economice, în testarea înÅ£elegerii acesteia, în primul rând, ÅŸi să le facilităm accesul la cunoaÅŸterea problemelor politicilor economice din lumea în care trăim, în al doilea rând. ÃŽn felul acesta demonstrăm că ÅŸtiinÅ£a economică este utilă studenÅ£ilor pentru a înÅ£elege lumea în care trăiesc ÅŸi pentru a munci ca să trăiască în această lume ÅŸi nu a trăi pentru a munci.
��Integrând ÅŸi politicile micro ÅŸi macroeconomice în predarea cursului de Economie politică, cu evidenÅ£ierea dezbaterilor care s-au purtat de-a lungul timpului între economiÅŸtii, neoclasici ÅŸi cei neokeynesiÅŸti, se creează premisele pentru revitalizarea ÅŸtiinÅ£ei economice, din perspectiva comunicării noilor idei economice unei noi generaÅ£ii de studenÅ£i, conÅŸtienÅ£i fiind de faptul că greÅŸelile politice pot genera pierderi permanente ÅŸi pot schimba cursul economiei pe termen lung, abătându-l de la evoluÅ£ia lui firească.
��ÃŽntrucât teoria economică are o structură logică, care se construieÅŸte de la o etapă la alta, este esenÅ£ial să se înÅ£eleagă fiecare concept ÅŸi fiecare teorie care preced analiza curentă, astfel încât să nu apară dificultăţi la capitolele următoare, considerându-se respectivele noÅ£iuni sau teorii ca fiind cunoscute.
��Teoria generală a economiei are un limbaj propriu concretizat în concepte, principii ÅŸi teorii specifice care, la prima vedere, par a fi denumiri complicate la lucruri de bun-simÅ£. ÃŽn realitate, este bine să cunoaÅŸtem, pe baze ÅŸtiinÅ£ifice, interpretarea corectă a unui comportament economic de consumator sau producător, pentru a ne putea înÅ£elege în interpretarea fenomenelor ÅŸi proceselor economice ÅŸi pentru a evita erorile care ar putea să apară la o înÅ£elegere comună a realităţii.
��Studiul economiei trebuie să se realizeze pas cu pas, cu includerea reÅ£inerii conceptelor cheie, a tezelor ÅŸi teoriilor de referinţă pentru domeniul respectiv, a punctelor de vedere pro ÅŸi contra cu privire la o anumită teorie, folosindu-ne de analiza atentă a figurilor, graficelor, tabelelor statistice, casetelor inserate etc., care constituie instrumente utile în sprijinul demonstraÅ£iei ÅŸi raÅ£ionamentului respectiv.
��ÃŽn studiul Economiei politice este esenÅ£ial să se pună un accent deosebit pe înÅ£elegerea lucrurilor, să evităm pe cât posibil memorarea fără un suport logic corespunzător, astfel încât conceptele, teoriile ÅŸi principiile care formează substanÅ£a ÅŸtiinÅ£ei despre viaÅ£a economică reală să poată fi folosite pentru cunoaÅŸterea pe baze ÅŸtiinÅ£ifice a acestui domeniu esenÅ£ial al societăţii, aflat sub dictatul limitării mijloacelor pentru realizarea Å£elurilor individual-umane, dinainte stabilite.



CUVINTE-CHEIE
• Economie politică (Economics, Economie)
• Metoda logică
• Åžcoala clasică de Economie Politică
• Eroarea de cauzalitate
• Lege economică
• Eroarea de compoziÅ£ie
• RelaÅ£ii cauzale în economie
• Modelarea economico-matematică
• RelaÅ£ii economice funcÅ£ionale
• Model economico-matematic
• RelaÅ£ie economică directă (pozitivă)
• Metoda statistică
• RelaÅ£ie economică indirectă (negativă)
• Principiul „Ceteris paribus”
• RelaÅ£ii de interdependenţă
• Teorie economică explicativă (pozitivă)
• Legături funcÅ£ionale
• Teorie economică normativă
• Variabilă endogenă (dependentă,)
• Sistemul ÅŸtiinÅ£ei economice
• Variabilă exogenă (independentă)
• Microeconomie
• AbstracÅ£ia ÅŸtiinÅ£ifică
• Macroeconomie
• Metoda inductivă
• Limitare
• Metoda deductivă
• Stimulente
• Metoda comparaÅ£iei
• Schimb
• Metoda analogiei.
• InformaÅ£ie
• Ipoteza
• DistribuÅ£ie
• Metoda istorică.
• Neuroeconomie

ÃŽNTREBÄ‚RI
��ÃŽn ce a constat prima interpretare dată Economiei politice?
��Ce interpretare dădeau fiziocraÅ£ii legilor obiective ale societăţii omeneÅŸti?
��Când s-a format Economia politică drept ÅŸtiinţă?
��ÃŽn ce constă obiectul de studiu al Economiei ca ÅŸtiinţă socială?
��Care sunt regulile fundamentale care se întâlnesc în economia societăţii omeneÅŸti?
��Cum se explică apariÅ£ia microeconomiei ÅŸi macroeconomiei?
��De ce există un compromis între eficienţă ÅŸi echitate?
��DaÅ£i câte două exemple de legături directe ÅŸi legături indirecte.
��ÃŽn ce constă deosebirea dintre legile economice ÅŸi legile juridice?
��De ce este nevoie de abordarea pozitivă ÅŸi abordarea normativă în ÅŸtiinÅ£a economică?
��Care sunt întrebările de bază ale ÅŸtiinÅ£ei economice?
��ExplicaÅ£i interacÅ£iunea dintre procesul de diferenÅ£iere ÅŸi procesul de integrare în ÅŸtiinÅ£a economică.
��Care este interpretarea celor două valori fundamentale: raÅ£ionalitatea ÅŸi speranÅ£a în evoluÅ£ia economiei societăţii omeneÅŸti?
APLICAÅ¢II
1. a apărut:
a) încă din antichitate;
b) odată cu şcoala clasică engleză;
c) odată cu marxismul;
d) în perioada mercantilismului;
e) după criza din 1929 - 1933.
2. Termenul de Economie politică a fost folosit pentru prima dată:
a) în anul 1815;
b) de către K. Marx;
c) în anul 1615, de J. M. Keynes;
d) de Antoine de Montchrestien;
e) în anul 1929.
3. Aprecierea că numai agricultura este o activitate productivă aparţine:
a) mercantiliÅŸtilor;
b) şcolii clasice de economie politică;
c) fiziocraţiolor;
d) marxismului;
e) lui J. M. Keynes.
4. AfirmaÅ£ia că „munca este tatăl avuÅ£iei, iar natura este mama ei” a fost lansată de: a) K. Marx; b) W. Petty; c) Adam Smith; d) David Ricardo; e) J. B. Say.
5. Lucrarea Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei este scrisă de:
a) D. Ricardo;
b) K. Marx;
c) A. Smith;
d) W. Petty;
e) P.A. Samuelson.
6. Teoria debuşeelor a fost formulată de:
a) A. Smith;
b) J. B. Say;
c) K. Marx;
d) T. R. Malthus;
e) Aristotel.
7. Lucrarea Capitalul a fost scrisă de:
a) Menger;
b) Jevons;
c) Marx;
d) J. M. Keynes;
e) A. Smith.
8. De-a lungul timpului, ştiinţa economică a fost considerată ca o ştiinţă:
a) naturală;
b) comprehensivă;
c) socială;
d) politică;
e) cosmică.
9. În ştiinţa economică putem avea abordări:
a) pozitive;
b) normative;
c) microeconomice:
d) macroeconomice;
e) mondoeconomice.
10. ÃŽn metodologia analizei economice:
a) raţionamentul inductiv se împleteşte cu cel deductiv;
b) logicul este istoricul „dezbrăcat” de întâmplător;
c) variabilele economice sunt de flux ÅŸi de stoc;
d) se folosesc numai variabilele economice endogene;
e) se foloseşte numai analiza calitativă.
11. Potrivit metodologiei analizei economice, modelul economic:
a) este echivalent cu o teorie economică;
b) ilustrează cantitativ relaţiile funcţionale în cadrul unei teorii;
c) este o aplicaţie a unei teorii, într-un context dat;
d) este o abstracţie explicativă pentru o realitate complexă;
e) este copierea identică a realităţii obiective.
12. În cadrul economiei întâlnim:
a) relaţii de acelaşi sens;
b) numai relaţii funcţionale liniare;
c) atât relaţii pozitive, cât şi relaţii negative;
d) numai variabile de flux;
e) numai relaţii funcţionale nonliniare.
13. Care din următoarele afirmaţii sunt considerate principii ale ştiinţei economice despre economie:
a) oamenii se confruntă cu alegerea;
b) costul unui bun este dat de şansa sacrificată;
c) standardele de viaţă sunt date de nivelurile de productivitate;
d) oamenii răspund la stimulente acţionând în concordanţă cu interesele lor;
e) specializarea, schimbul şi comerţul îi îmbogăţesc pe oameni.
14. Care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate:
a) o relaţie cauzală este o corelaţie;
b) nu orice corelaţie este o relaţie cauzală;
c) nu există prânz gratuit;
d) deciziile sunt un răspuns la stimulente;
e) alegerile înseamnă compromisuri.
15. Care din afirmaţiile de mai jos sunt false:
a) când facem schimburi cu alţii aria alegerilor se reduce;
b) facem compromisuri din cauza rarităţii resurselor;
c) în schimbul voluntar pe piaţă numai unii câştigă;
d) economia americană este o economie mixtă;
e) economia pozitivă se preocupă de „ceea ce ar trebui să fie”.
16. Stimulentul pentru a urma o facultate este determinat de:
a) creşterea salariilor persoanelor fără facultate;
b) scăderea dobânzii la creditele pentru plata studiilor;
c) poziţia în diviziunea socială a muncii;
d) sporirea veniturilor lucrătorilor cu studii superioare;
e) sporirea costurilor învăţământului.
17. Noua economie ce se prefigurează se referă:
a) numai la relaţia om-natură;
b) doar la relaţia om-societate;
c) atât la relaţiile om-natură, cât şi la cele om-om;
d) la schimbarea ţelurilor acţiunilor umane;
e) la compatibilizarea raÅ£ionalităţii ÅŸi speranÅ£ei – ca valori fundamentale.
18. Problemele economice izvorăsc din aceea că:
a) ţelurile sunt variate şi inegale ca importanţă;
b) mijloacele disponibile sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative;
c) timpul disponibil este limitat;
d) oamenii sunt obligaţi să producă ceea ce nu oferă gratuit natura;
e) viaÅ£a este scurtă ÅŸi natura este „zgârcită”.
19. Economiştii se contrazic pentru că:
a) folosesc puncte de reper diferite;
b) nu reuşesc să înţeleagă amploarea ignoranţei lor;
c) au judecăţi de valoare diferite;
d) nu sunt clari în aprecierea consecinţelor pe termen scurt şi pe termen lung;
e) sunt oameni.
20. Ştiinţa economică are valoare atâta vreme cât ne ajută să:
a) să înţelegem ce se întâmplă şi de ce;
b) să prezicem ce va fi dacă...;
c) să rezolvăm conflictele dintre teorie şi practică;
d) să depăşim perioadele de criză ştiinţifică;
e) să îmbunătăţim şi abordarea normativă.


CAPITOLUL 2

2.1 Ce este economia?
2.2 Necesităţi, utilităţi, resurse şi factori de producţie
2.3 Limitare, opţiune, posibilităţi de producţie şi costul oportunităţii
2.4 Incertitudine şi risc în economie
2.5 Sistemul activităţii economice
De retinut

Dacă natura nu ar fi fost „zgârcită” cu omul, ÅŸi ar fi oferit tot ceea ce–ÅŸi doreÅŸte, probabil că economia – ca formă de activitate umană – nu ar mai fi necesară. Cum „zgârcenia” naturii a fost, este ÅŸi va fi cauza cauzelor muncii – ca imperativ al vieÅ£ii trăite în societate – economia reprezintă dintotdeauna societatea aflată sub dictatul limitării ÅŸi sub zodia incertitudinilor vieÅ£ii ce urmează a fi trăită.

2.1 Ce este economia?
Concepută ca un ansamblu de activităţi interdependente, în cadrul cărora omul alege ce, cât şi cum să producă în vederea realizării scopurilor propuse, economia, împreună cu celelalte domenii ale vieţii sociale, exprimă, în timp şi spaţiu, o luptă permanentă a omului cu natura şi societatea din el, pentru a-şi acoperi nevoile de viaţă biologică şi socială, pentru a se adapta la mediul natural şi social în care munceşte ca să trăiască.
„Fără un astfel de sistem – afirma J.K. Galbraith – care să producă hrana, s-o prelucreze, s-o ambaleze ÅŸi s-o distribuie, care să fabrice stofe ÅŸi să confecÅ£ioneze îmbrăcăminte, care să construiască case ÅŸi să le mobileze, să asigure servicii medicale ÅŸi de învăţământ, să legifereze ÅŸi să menÅ£ină ordinea, să pregătească apărarea colectivităţii – viaÅ£a ar fi grea”.
Economia a apărut şi se dezvoltă într-un proces continuu de valorizare, înfăptuit de om în mod conştient. Geneza şi evoluţia economiei reflectă modul în care indivizii reuşesc să coreleze trebuinţele lor nelimitate şi în continuă diversificare, cu resursele rare, dar cu întrebuinţări alternative. În faţa unor resurse relativ limitate, oamenii aleg să-şi folosească mijloacele de care dispun pentru a-şi acoperi trebuinţele, în condiţii date de timp şi spaţiu. În funcţie de vârstă, experienţă, educaţie credinţă, comunitate, mediu, familie etc., oamenii urmăresc să realizeze cele mai bune alegeri legate de viaţa şi munca lor în societate.
În acest proces al alegerii, fiecare om se află în tranziţie prin viaţă, cunoscând permanent satisfacţii şi insatisfacţii. Viaţa este o luptă neîncetată a omului cu principiile rarităţii, imposibilului şi necunoscutului, cu limitele libertăţii şi responsabilităţii, pentru a le transforma în elemente certe, posibile şi cunoscute ale vieţii de zi cu zi, pe care să le pună în slujba înfăptuirii ţelurilor propuse. Fiecărei alegeri i se asociază un anumit grad de risc şi anumite rezultate posibile.
ÃŽn această luptă normală cu limitele existenÅ£ei noastre, Gabriel Liiceanu afirmă: „Progresul libertăţii în istoria omenirii nu este, de aceea, un progres înregistrat doar în combaterea limitelor exterioare impuse, ci, în primul rând, în cel al disputei cu limitele pe care ni le-a impus natura din noi ÅŸi care reprezintă lupta de-o viaţă a fiecăruia cu el însuÅŸi”.
Pe un asemenea drum al tranziţiei prin viaţă, omul şi, în general, colectivitatea umană învaţă să se adapteze la mediul natural în care trăiesc, creându-şi un mediu de viaţă specific în care acţionează, producându-şi cele necesare existenţei. De aceea oamenii muncesc ca să trăiască bine şi nu trăiesc ca să muncească.
Acţiunea umană reprezintă forma concretă de manifestare a omului pentru a-şi produce cele necesare vieţii. Atunci când acţionează, oamenii îşi manifestă libertatea de a alege unde şi cum să-şi exercite efortul pentru a atinge satisfacţia bucuriei de a trăi.
Acţiunea umană este individuală, prin ţelul bucuriei fiecăruia, ca şi prin cunoaştere, prin specificul luptei cu propriile limite interioare, care îi conferă capacitatea de înţelegere şi de adaptare la schimbările şi exigenţele mediului în care trăieşte şi munceşte. Totodată, acţiunea umană este socială, prin interdependenţa ţelurilor oamenilor de a trăi mai bine în cadrul comunităţii, ca şi prin caracterul luptei cu principiul imposibilităţilor în construirea propriului proiect de viaţă, în condiţii de incertitudine4.
De aici rezultă două categorii de responsabilităţi ale acţiunii umane: o responsabilitate individuală a felului în care se răsfrânge libertatea de a alege ce trebuie să facem asupra propriului mod de a trăi şi o responsabilitate socială a modului în care se răsfrânge libertatea fiecăruia de a acţiona asupra libertăţilor de a alege ale celor ce se intercondiţionează, prin caracterul social al acţiunii umane. Aceste două forme ale responsabilităţii acţiunii umane trebuie să fie compatibile în timp şi spaţiu. De aceea, dezvoltarea şi împlinirea bunăstării umane individuale şi sociale sunt rodul responsabilităţilor curajului cu care ne asumăm libertăţile vieţii în cadrul comunităţii.

Fiecare acÅ£iune umană, privită în unitatea funcÅ£ională a Å£elurilor, mijloacelor, rezultatelor ÅŸi responsabilităţilor individuale ÅŸi sociale pe care le presupune, reprezintă activitatea umană propriu-zisă. Aceasta nu este altceva decât forma concret-istorică a libertăţii de a alege ce să facem pentru ca viaÅ£a pe care o trăim – ca bun suprem – să fie normală din punct de vedere natural-social atât pentru fiecare individ, cât ÅŸi pentru socio-grupul, mai mare sau mai mic, din care inevitabil el face parte6.
Categoriile şi dimensiunile activităţilor umane sunt expresia directă a capacităţii fiecăruia şi a colectivităţilor, în ansamblu, de a depăşi propriile limite ale libertăţii de alegere, înţelegând ce este de făcut, cum şi când trebuie acţionat, pentru a împlini cât mai bine sensul tranziţiei noastre prin viaţă7.
Oamenii coexistă şi se succed la viaţă după o lege la fel de naturală ca şi legea gravitaţiei, astfel că principiul natural-social de apreciere a libertăţii de alegere a ceea ce trebuie făcut de fiecare este egalitatea şanselor generaţiilor de a se bucura de viaţă trăită.
Din acest punct de vedere, activităţile umane pot fi împărţite în normale şi anormale, în activităţi ce corespund sau nu corespund, prin ţelurile şi rezultatele lor, sensului natural de evoluţie a vieţii, principiului natural-social de apreciere a responsabilităţii libertăţii de alegere a ceea ce trebuie făcut.
Spre exemplu, activităţile umane care creează condiţiile reale pentru a se împlini bucuria de a trăi sunt normale, iar cele care introduc în realitatea fiecărei generaţii pericolul distrugerii acesteia sunt considerate anormale. În timp ce activităţile umane normale distrug creator, cele anormale distrug necreator, brusc sau treptat, egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţa care le este dată. Din această perspectivă, producerea pâinii este o activitate normală, în timp ce producerea bombei atomice este o activitate anormală .
Dacă avem în vedere funcţiile principale pe care trebuie să le îndeplinească rezultatele activităţii umane, atunci acestea ar putea fi împărţite în activităţi producătoare de bunuri materiale, de servicii, de bunuri informaţionale, culturale, educaţionale, sociale, spirituale, ecologice, cosmice etc.
Desigur, există şi alte criterii de apreciere a genurilor de activităţi umane. Între elementele de demarcaţie folosite, ca şi între diferitele tipuri de activitate umană există întrepătrundere, interdependenţe, ceea ce evidenţiază caracterul complex, dar şi imperfect, convenţional şi relativ al clasificărilor făcute.
O importanţă deosebită o are împărţirea activităţilor umane în activităţi practice şi activităţi teoretice. Activităţile practice reprezintă un raport între om şi natură în cadrul căruia oamenii adaptează, transformă şi produc bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor determinate de tranziţia lor prin viaţă.
Activităţile teoretice reprezintă tot un raport între om şi natură, în cadrul căruia se urmăreşte descoperirea şi formularea unor principii, teorii cu privire la legile universului şi lumii în care trăim, pe care le folosim pentru a obţine cele necesare aprofundării cunoaşterii de sine, a mediului natural şi cosmic în care existăm, înţelegerii lucrurilor care ne înconjoară.
Fiind două componente ale activităţii umane, activităţile practice şi cele teoretice au atât elemente definitorii, care le individualizează, cât şi linii de interferenţă şi de interdependenţă. După H. Picaré nu există nimic mai practic decât o teorie bună.
ÃŽn condiÅ£iile unor resurse relativ limitate, ansamblul activităţilor umane prin care se urmăreÅŸte să se răspundă la întrebările ce să se producă, cât să se producă, cum să se producă ÅŸi pentru cine să se producă sunt cunoscute sub denumirea de activităţi economice. ÃŽn cadrul acestora, se rezolvă problemele fundamentale legate de volumul, structura ÅŸi calitatea bunurilor ce trebuie produse, posibilităţile prezente ÅŸi viitoare de a produce – de cine, unde, când ÅŸi cu ce costuri – ca ÅŸi de modul în care ne ocupăm de distribuÅ£ia ÅŸi utilizarea finală a bunurilor pe care le-am produs, de asigurarea compatibilităţii mediului creat de om cu mediul microcosmosului în care trăim o experienţă spirituală unică (vezi figura 2.1).
Privită într-o viziune omogenă, activitatea economică, la scara unei colectivităţi, de sine stătătoare, poate fi segmentată în: producÅ£ia propriu-zisă de bunuri, distribuÅ£ia veniturilor pentru a se asigura concordanÅ£a între nevoile oamenilor ÅŸi bunurile ce apar pe piaţă, schimbul acestora prin intermediul vânzării, cumpărării ÅŸi consumaÅ£ia, în calitate de sferă prin care „distrugem creator” rodul muncii noastre.

Prin intermediul activităţii economice, producem acele utilităţi de care avem nevoie pentru a ne satisface necesităţile de viaţă. Întrucât satisfacerea necesităţilor de viaţă ale oamenilor este un proces permanent, producţia de bunuri care să răspundă acestor exigenţe se desfăşoară continuu.
Bunurile sunt lucruri palpabile sau utilităţi nepalpabile care, fie satisfac trebuinţele de bază ale activităţii umane, fie acoperă nevoile superioare, spirituale ale oamenilor, împlinindu-le viaţa trăită în societate. Spre exemplu, hrana, îmbrăcăminte, locuinţa, mobila, cărţile, automobile etc. sunt bunuri la care momentul realizării satisfacţiei se identifică prin consumarea sau folosirea lor. Acestea sunt bunuri de consum. Sunt însă şi bunuri care nu aduc o satisfacţie personală directă consumatorilor, ca de exemplu un strung, o linie de montaj etc. Acestea se numesc bunuri de producţie (mijloace de producţie) şi fac parte din capitalul de producţie al oamenilor.
Serviciile sunt utilităţi nepalpabile care, fie satisfac direct nevoile personale ale oamenilor – servicii personale de consum – fie fac parte din organizarea ÅŸi desfăşurarea producÅ£iei – servicii de producÅ£ie, în calitate de servicii comerciale: transportul, comerÅ£ul, băncile, comunicaÅ£iile, asigurările etc.
În activitatea de producţie se folosesc bunurile de producţie şi serviciile comerciale pentru a crea utilităţi prin asigurarea unui flux continuu de bunuri de consum şi servicii personale.
Sub aspectul productiv, producţia este în mod nemijlocit şi consum, în sensul folosirii bunurilor şi serviciilor de producţie, în calitate de utilităţi de consum productive. Această identitate între producţie şi consum ne ajută să distingem consumul productiv de consumul propriu-zis al oamenilor, care este antiteza distructivă a producţiei

.
Figura 2.1 Esenţa activităţii economice
Între producţie şi consum are loc şi o mişcare mijlocitoare. Producţia mijloceşte consumul, formându-i bunurile produse subiectul pentru care ele reprezintă utilităţi. Pe baza acestor elemente, putem să concluzionăm că fără producţie nu există consum, dar nici fără consum nu există producţie, deoarece ar fi lipsită de scop.
Consumul creează producţia sub dublu aspect:
a) numai în cadrul consumului, bunul devine un produs util: o pereche de pantofi devine realmente pantofi abia atunci când este purtată; o casă nelocuită nu este de fapt o casă utilă. Spre deosebire de un lucru din natură, bunul devine produs real util abia în procesul consumului, deoarece produsul este rezultat al producţiei, numai ca obiect pentru subiectul activ, interesat;
b) consumând utilităţile create, consumul distruge producÅ£ia finalizând-o, creând necesitatea unei producÅ£ii noi, a unui ciclu fără sfârÅŸit de producÅ£ie ÅŸi Activitatea de gospodărire, îndreptată spre satisfacerea nevoilor concretizate ale omului GOSPODÄ‚RIREA = folosirea resurselor limitate pentru acoperirea nevoilor generale concretizare Nevoile concretizate, exprimate prin cererea efectivă pentru anumite bunuri determinate Purtătorii de foloase sunt oamenii ÅŸi lucrurile care produc efectele dorite pentru acoperirea nevoilor concrete ACTIVITATEA ECONOMICÄ‚= parte a activităţii sociale care se ocupă cu managementul resurselor limitate pentru a obÅ£ine maximum de utilitate (satisfacÅ£ie) în condiÅ£ii de incertitudine • Ce bunuri sunt necesare • ÃŽn ce cantităţi sunt necesare • De ce calitate • Cu ce mijloace pot fi obÅ£inute • După ce principii se împart bunurile limitate ECONOMIA= ansamblul activităţilor economice interdependente aflate sub „dictatura” limitării mijloacelor ÅŸi sub zodia incertitudinilor Unitatea dintre foloase ÅŸi purtătorii de foloase Problemele de bază ale activităţii economice consum. Consumul creează imboldul pentru producÅ£ie, fixând în mod ideal obiectul producÅ£iei, ca imagine interioară, ca trebuinţă, ca mobil ÅŸi ca scop final.

Producţia creează consumul: furnizându-i obiectul; determinând modul de consumare şi trezind în consumator trebuinţa pentru produsul care urmează să fie creat.
Totodată, consumul generează capacitatea producătorului, trezind o trebuinţă care determină scopul. „Consumul desăvârÅŸeÅŸte actul producÅ£iei, finisând produsul ca produs, absorbindu-l, distrugându-i forma de sine stătătoare, ridicând, prin nevoia de repetare, la rangul de iscusinţă capacitatea dezvoltată în primul act al producÅ£iei, el este deci actul final prin care nu numai produsul devine produs, ci ÅŸi producătorul devine producător. Pe de altă parte, producÅ£ia generează consumul, creând modul determinat la consumului, iar apoi creând îndemnul de a consuma, însăşi capacitatea de a consuma o trebuinţă”.
Între producător şi produs se interpune distribuţia, repartiţia, care, prin intermediul unor legi sociale, determină partea ce revine fiecăruia din volumul bunurilor create. Prin intermediul activităţilor specifice repartiţiei, venitul se distribuie şi se redistribuie participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii, astfel încât bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost create, fiind acoperite de aceste venituri.
Producţia de bunuri presupune schimbul de activităţi şi capacităţi de a produce. Producţia, repartiţia, schimbul şi consumul reprezintă elemente distincte şi interdependente în cadrul unui circuit economic unic, continuu.
Activitatea economică, în orice timpuri şi împrejurări istorice, reprezintă străduinţa primordială a oamenilor, grija de a asigura existenţa şi perpetuarea speciei, satisfacerea unor nevoi vitale, de hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc. Odată satisfăcute aceste nevoi, se creează premisele pentru trecerea la împlinirea celorlalte nevoi: culturale, spirituale, politice etc., ale indivizilor şi colectivităţii în ansamblul ei (vezi figura 2.2).
Activitatea economică se află în interdependenţă cu activităţi ale căror rezultate satisfac nevoi spirituale, cum sunt: activităţile culturale, artistice, ştiinţifice, religioase etc. Pe de o parte, toate aceste activităţi umane au nevoie, pentru a se realiza, de mijloace materiale a căror producere se realizează în activitatea economică. De aceea, activitatea economică este implicată direct sau indirect în satisfacerea nevoilor societăţii, ea reprezentând fenomenul cel mai general în viaţa omenirii, este un joc deschis, neterminat.


Figura 2.2 Bunurile ÅŸi foloasele lor
Pe de altă parte, desfăşurarea celorlalte activităţi social-educaţionale, de sănătate, cultural-artistice, religioase, sportive etc., prin efectul de antrenare pe care îl produc asupra oamenilor, contribuie la formarea şi dezvoltarea comportamentelor necesare diminuării erorii acţiunii umane şi sporirii eficienţei activităţii economice.
În cadrul activităţii economice se pun două genuri de probleme: alegerea unui scop (ţel) care trebuie realizat în anumite condiţii, alegerea unor mijloace (tehnici) pentru a atinge scopul dinainte stabilit. Prima problemă conferă activităţii economice o finalitate, în timp ce a doua problemă determină raţionalitatea acestei finalităţi, prin folosirea tehnicii de producţie cea mai adecvată scopului propus şi restricţiilor impuse de raritatea resurselor folosite şi incertitudinile vieţii.
Economia a fost, este şi va fi prezentă în viaţa omenirii. Ca urmare a desfăşurării permanente a proceselor de cunoaştere şi înţelegere a vieţii naturale şi sociale, omenirea şi-a îmbunătăţit continuu mijloacele, a găsit noi alternative de folosire a resurselor limitate, şi-a diversificat acţiunile pentru atingerea ţelurilor. Din păcate, pe acest drum fără sfârşit au apărut, s-au dezvoltat şi diversificat şi activităţile generatoare de poluare, producătoare de arme de distrugere în masă care, nu numai că risipesc resurse limitate, dar şi pun în pericol evoluţia vieţii natural-umane la scară globală.
Progresele înregistrate în tehnologiile folosirii alternative a resurselor limitate, inclusiv în utilizarea timpului şi a spaţiului, ca factori de producţie, au determinat astăzi apariţia germenilor unui nou tip de economie.
Noua economie de care se vorbeşte astăzi, prin integrarea organică a cuceririlor tehnologiilor informaticii şi comunicării echivalează cu un nou mod de a produce şi distribui bunurile, care a revoluţionat viteza cu care se folosesc timpul şi spaţiul în lumea afacerilor de pretutindeni, încât restricţiile pe care le impuneau aceştia în combinarea factorilor de producţie s-au atenuat considerabil.
Noua economie, care se prefigurează astăzi, are la bază o revoluţie globală a vitezei cu care se folosesc timpul şi spaţiul în orice activitate economică.
Ca urmare a satisfacerii tot mai bune a unui ansamblu de nevoi care se amplifică şi se diversifică permanent, în condiţiile unor resurse limitate, s-a născut diviziunea muncii. Aceasta reprezintă procesul obiectiv de separare a diferitelor genuri de activităţi umane, în activităţi distincte, de sine stătătoare, dar interdependente. Creşterea şi diversificarea producţiei de bunuri şi sporirea eficienţei în utilizarea resurselor limitate sunt funcţii esenţiale ale diviziunii muncii. Acestea, în funcţie de dinamica nevoilor individuale şi sociale, conferă proceselor de diferenţiere şi autonomizare a activităţilor economice o permanenţă în viaţa economică.
Diviziunea muncii face posibilă specializarea activităţilor economice în segmente tot mai simple de activitate, pe operaţiuni de proces, de părţi şi subansamble de produse etc. şi, totodată, determină cooperarea activităţilor specializate, corespunzător logicii finalităţii rezultatelor economice şi exigenţelor raţionalităţii economice. Atât specializarea, cât şi cooperarea în activitatea economică evoluează sub imperiul tensiunii raportului dintre nevoi şi resurse, dintre eficienţa prezentă şi cea viitoare. Cu cât eficienţa activităţilor economice este mai mare, cu atât sunt mai mari posibilităţile de sporire şi diversificare a producţiei de bunuri materiale şi servicii, de dezvoltare a celorlalte activităţi sociale15.

2.2 Necesităţi, utilităţi, resurse şi factori de producţie
Primul element al limbajului economic cu care ne obişnuim, dar şi pe care trebuie să-l învăţăm este cuvântul utilitate. Aceasta înseamnă ceva care este folositor omului, în sensul că îi satisface trebuinţele sale de viaţă.
În sens economic, prin necesitate, nevoi, trebuinţe, înţelegem exigenţe umane, individuale sau colective, care trebuie satisfăcute în timp şi spaţiu, cu bunuri, pentru a asigura desfăşurarea normală a vieţii şi activităţii oamenilor. Setea, spre exemplu, defineşte o necesitate, o trebuinţă vitală, iar apa exprimă o anumită utilitate, deoarece ea este destinată să satisfacă această nevoie. Totodată, un pahar de apă nu are întotdeauna aceeaşi utilitate, deoarece se adresează unei trebuinţe care se manifestă cu intensitate diferită de la o persoană la alta şi, la aceeaşi persoană, de la o perioadă la alta. Privită prin prisma necesităţilor de bază, activitatea economică exprimă modul concret în care oamenii produc utilităţile cu care să-şi satisfacă aceste exigenţe normale ale vieţii (vezi figura 2.3).
În urma consumării utilităţilor, acestea încetează de a mai exista, fapt pentru care producerea lor continuă reprezintă o cerinţă firească a tranziţiei prin viaţă atât la nivel de individ, cât şi la cel de colectivitate umană.
Având în vedere că viaţa umană este o componentă a vieţii microcosmosului nostru, apare problema de a interpreta nevoile la scara întregii vieţi. Această viziune deschide abordarea nevoilor la scara astrului nostru ca nevoi ale aerului şi apei, ale plantelor şi animalelor, ale pădurilor, ale oamenilor etc. Privită ca întreg, viaţa natural-umană există şi se succede prin împlinirea nevoilor ce rezultă din exigenţele ciclurilor naturale specifice fiecărei forme, dar şi din interacţiunile fireşti în care acestea intră în timpul şi spaţiul coexistenţei şi evoluţiei lor .


Figura 2.3 Sistemul nevoilor din societate şi purtătorii acestora

Absolutizarea nevoilor vieţii umane în dauna celorlalte forme de viaţă naturală provoacă în timp distrugerea bazelor de existenţă a societăţii omeneşti ca urmare a prăbuşirii interdependenţelor ce asigură echilibrele funcţionalităţii microcosmosului nostru.
Apariţia poluării la scară globală, ca proces ce se desfăşoară continuu în timpul şi spaţiul existenţei noastre, reprezintă o agresiune a omului asupra constantelor vieţii natural-umane, ce pune în pericol înseşi bazele cosmice al interdependenţelor funcţionalităţii normale la scară globală.
Acoperirea nevoilor vieţii umane trebuie să se realizeze în strânsă interdependenţă cu asigurarea bazelor natural-ecologice pentru celelalte forme ale vieţii, fiecare exigenţă a vieţii natural-umane are importanţa sa în desfăşurarea normală a ciclurilor de viaţă la scara astrului nostru.
Satisfacerea trebuinţelor generează activitatea umană în care oamenii intră în relaţii cu mediul natural, într-un cadru social, ce presupune inevitabil şi relaţii de interese. În acest context, satisfacerea trebuinţelor reprezintă impulsul fundamental şi scopul final al activităţii umane, raţiunea de a fi a tuturor acţiunilor pe care oamenii le întreprind (vezi figura 2.4).
Tipologia trebuinţelor vizează împărţirea acestora după un ansamblu de criterii, ce exprimă unghiuri de abordare teoretico-practică.
Există mai multe clasificări ale trebuinţelor. Cunoaşterea locului şi rolului trebuinţelor în ansamblul activităţilor economice permite elaborarea unei strategii a ierarhizării lor, la nivel atât de individ, cât şi de sociogrup, de colectivitate umană, în general. Pe această bază, putem stabili trebuinţe de satisfăcut în primul rând, în al doilea rând, în al treilea rând etc. Desigur, o asemenea ierarhizare a trebuinţelor este privită din punctul de vedere al importanţei satisfacerii lor în existenţa şi evoluţia individului şi a sociogrupului din care acesta face parte.
În realitate, oamenii îşi satisfac, în acelaşi timp, trebuinţele de hrană, cât şi pe cele de transport, de îmbrăcăminte, de educaţie şi de credinţă etc. Întrucât trebuinţele sunt delimitate clar, individualizate specific şi, în acelaşi timp, se află într-un proces permanent de intercondiţionare, putem aprecia că există un sistem global al trebuinţelor, format din subsisteme, cu grade diferite de ierarhizare.
Mişcarea sistemului trebuinţelor şi a subsistemelor sale componente se realizează în baza unor reguli, principii sau legităţi ale trebuinţelor, dintre care: întreţinerea trebuinţelor, elasticitatea trebuinţelor, substituirea trebuinţelor, creşterea şi diversificarea trebuinţelor .






Figura 2.4 Procesul de transformare a nevoilor neconcretizate în nevoi concretizate şi cerere efectivă pe piaţă pentru anumite bunuri
a) Întreţinerea trebuinţelor este expresia pluridimensiunii vieţii umane, care aşază cauzalitatea şi funcţionalitatea, scopul şi mijloacele acţiunii umane într-un ansamblu coerent, imposibil de structurat, fără a pune în pericol existenţa sociogrupului, a vieţii în general.
b) Elasticitatea trebuinţelor exprimă forma concretă de manifestare în timp şi spaţiu a diferitelor trebuinţe sub influenţa conjugată a factorilor care le determină, în cadrul unor limite de variaţie, dimensionate sub aspect natural-social. În mişcarea lor, intensitatea cu care se manifestă trebuinţele descreşte până la saturaţie când respectiva nevoie este satisfăcută continuu, exprimând de fapt existenţa unei conexiuni esenţiale între gradul de satisfacere a trebuinţelor şi modul de folosire a bunurilor, cunoscută sub denumirea de legea saturării trebuinţelor sau legea intensităţii descrescânde a trebuinţelor. Legea saturării nevoilor exprimă faptul că orice nevoie este saturabilă, satisfacerea continuă a unei nevoi este urmată de descreşterea intensităţii cu care ea se manifestă şi nevoia se sfârşeşte prin a se stinge.
c) Substituirea trebuinţelor este expresia complementarităţii şi concurenţei lor, fapt ce înseamnă că o trebuinţă poate suprima manifestarea alteia sau o poate înlocui. Substituirea trebuinţelor nu trebuie confundată cu substituirea bunurilor folosite pentru satisfacerea lor. Cunoaşterea legii substituirii trebuinţelor reprezintă un act de siguranţă pentru consumator, în anumite condiţii de adaptare la mediul în care trăieşte.
d) Creşterea şi diversificarea trebuinţelor, expresii directe ale evoluţiei omului, ale dezvoltării economico-sociale, reprezintă forma concret istorică pe care o îmbracă ansamblul activităţilor umane în prezent şi, mai ales, în perspectivă.
În cadrul acestor reguli de mişcare, trebuinţele omului au o serie de trăsături, dintre care evidenţiem următoarele: sunt nelimitate ca număr; sunt limitate în capacitate, ceea ce înseamnă că satisfacerea unei nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un anumit bun; sunt concurente, în sensul că o nevoie nu poate să se dezvolte decât în detrimentul celorlalte; sunt complementare, în sensul că satisfacerea unei nevoi atrage necesitatea satisfacerii altora; sunt multiple şi diverse; sunt condiţionate obiectiv şi subiectiv.
Exprimarea concretă a nevoilor este un proces complex, rezultat al acţiunii conjugate a unui ansamblu de factori ce ţin de mediul natural al vieţii umane şi de mediul creat de om (vezi figura 2.5).


Figura 2.5 Determinarea nevoilor exprimate concret
Studiul trebuinţelor ajută la înţelegerea motivaţiei acţiunilor umane, la aprecierea finalităţii lor, ca şi la fundamentarea mecanismelor economice pentru încurajarea manifestării la alegere liberă, în cadrul activităţilor ce urmează a fi întreprinse. De asemenea, studierea nevoilor economice constituie un element important pentru înţelegerea intereselor economice16.
În sens larg, interesul exprimă o formă ale oamenilor ce asigură plăcerea de a trăi în cadrul unei anumite colectivităţi.
ÃŽn raport cu baza obiectivă care le generează – trebuinÅ£ele tranziÅ£iei prin viaţă – interesele oamenilor se exprimă sub o multitudine de forme, expresii ale unor criterii de delimitare ÅŸi de definire a conÅ£inutului lor.
În cadrul sistemului de interese, se detaşează ca importanţă interesul economic, expresie directă de manifestare iniţială a trebuinţelor economice.
Purtătorii intereselor economice sunt indivizii – pentru satisfacerea trebuinÅ£elor de viaţă; sociogrupurile – pentru satisfacerea trebuinÅ£elor ce le motivează acÅ£iunea umană; naÅ£iunea – pentru satisfacerea trebuinÅ£elor generale, comune, legate de desfăşurarea vieÅ£ii în siguranţă ÅŸi pace; comunităţile internaÅ£ionale – legate de unitatea intereselor care le asigură coreziunea ÅŸi stabilitatea etc.
CunoaÅŸterea ÅŸi înÅ£elegerea intereselor economice ÅŸi a raportului dintre ele constituie un fapt important pentru punerea lor în funcÅ£iune, pentru armonizarea lor, folosind cele mai adecvate pârghii economice ÅŸi financiare. După Dionisie Pop MarÅ£ian, „interesele sunt acele elemente care pun în miÅŸcare societatea. Ele sunt osia în jurul căreia se întoarce toată activitatea ei”.
Există mai multe criterii de clasificare a intereselor. Dintre acestea, pe prim plan se situează gruparea intereselor după subiecţii la care ele se referă:
a) interese individuale (personale), ce se manifestă la nivelul fiecărui individ, în legătură cu satisfacerea trebuinţelor de viaţă natural-socială;
b) interese de grup, ce exprimă mobiluri comune generate de satisfacerea trebuinţelor de viaţă şi activitate la nivelul de sociogrup (familie, firmă, localităţi urbane sau rurale etc.);
c) interese generale, determinate de mobiluri comune ale vieÅ£ii ÅŸi activităţii oamenilor, constituiÅ£i în minorităţi naÅ£ionale, popoare, inclusiv regiuni geopolitice sau geoeconomice rezultate din convieÅ£uirea ÅŸi cooperarea în cadrul aceluiaÅŸi teritoriu (continent) sau din integrarea comună a activităţilor – de exemplu UE etc .
În raport cu natura trebuinţelor pe care le exprimă, interesele pot fi: economice, sociale, culturale, politice, religioase etc. Fiecare dintre aceste categorii de interese se regăseşte în cadrul celor individuale, de grup şi generale, într-o permanentă interacţiune.
După intensitatea trebuinţelor ce se manifestă în timp, interesele pot fi: mediate (curente), pe termen scurt, mijlociu şi pe termen lung sau de perspectivă. Spre exemplu, interesele individuale pot fi economice, sociale, religioase etc., dar şi imediate sau de perspectivă.
De asemenea, după spaţiul de manifestare a trebuinţelor, deosebim interese locale, regionale, naţionale, internaţionale, interregionale, mondiale, la scara întregii planete. Indiferent de criteriile care stau la baza clasificării intereselor, acestea au, în substanţa lor, nevoile indivizilor atât ca fiinţe biologice, naturale, cât şi ca fiinţe sociale, ce trăiesc în anumite localităţi, ţări, continente etc. ce trebuie satisfăcute.
CunoaÅŸterea ÅŸi înÅ£elegerea intereselor, indiferent de natura lor, poate să devină un factor de progres, atât pentru individ, cât ÅŸi pentru sociogrup – mic, mijlociu sau mare – dacă ajung să descopere, să formuleze ÅŸi să orienteze soluÅ£ionarea contradicÅ£iilor, care sunt proprii fiecărei categorii de interese18.
Apariţia unor externalităţi negative în evoluţia vieţii natural-umane şi sociale, cum ar fi poluarea, sărăcirea populaţiei etc., pune problema conştientizării indivizilor şi a comunităţilor, a instituţiilor democratice ce gestionează treburile generale, de necesitatea de a depista cauzele unor asemenea fenomene nedorite, de a lupta individual şi social cu ele şi cu consecinţele pe care le generează în timp şi spaţiu.
Interesele pentru prevenirea şi diminuarea poluării şi sărăciei trebuie să fie individuale, dar şi sociale, mecanismele de punere în funcţiune a lor trebuie să aibă un cadru instituţional adecvat specificităţii acestora.
În vederea punerii în funcţiune a intereselor şi satisfacerii trebuinţelor pe care le exprimă, se declanşează diferitele genuri de activitate umană. În afara unor scopuri dinainte formulate şi a unor mecanisme care să favorizeze cele mai bune alegeri, orice activitate umană îşi are premisele de înfăptuire în existenţa unor resurse specifice care urmează să se combine ca volum, structură şi calitate, potrivit unei anumite diviziuni a muncii (vezi figura 2.6) .


Figura 2.6 Modalităţi de obţinere a bunurilor
Resursele reprezintă potenţialul natural-uman, spiritual-cultural, material, financiar, ştiinţifico-tehnic, informaţional şi politic de care dispune societatea la un moment dat, în calitate de posibilităţi, condiţii şi premise de desfăşurare a unor activităţi.
În cadrul resurselor pe care omul le poate folosi pentru a-şi satisface trebuinţele de viaţă, mediul natural reprezintă cel dintâi izvor. Resursele naturale, împreună cu cele demografice, formează resursele originare sau primare ale vieţii şi activităţii umane.
Activitatea umană este cea care desprinde resursele naturale din mediul lor şi produce resurse, cunoscute sub denumirea de resurse derivate; dintre acestea, unele reintră în activitatea umană, altele satisfac direct nevoile de viaţă ale oamenilor.
În cea mai generală clasificare, întâlnim resurse natural-materiale, umane şi informaţionale. În cadrul resurselor natural-materiale includem resursele naturale originare (primare) şi resursele materiale derivate (echipamente de producţie, tehnologii de fabricaţie, stocurile de materii prime, energie, infrastructura economiei etc.).
Resursele umane cuprind oamenii cu capacitatea lor fizice, biologică, intelectuală şi educaţională, în măsură a fi disponibili pentru activităţile ce urmează să se desfăşoare.
Resursele informaţionale sunt produsul final al activităţii de analiză şi cercetare ştiinţifică şi se concretizează în descoperirile apte de a se transforma în cadrul activităţii umane în noi resurse, pentru a produce sau pentru a fi consumate de oameni.
Ca urmare a creşterii şi diversificării continue a nevoilor şi sub impulsul satisfacerii lor cât mai bine, omenirea a progresat neîntrerupt în direcţia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în activitatea umană, sporirii gradului de valorificare a acestora.
Deşi resursele, ca volum şi structură, au sporit şi s-au diversificat continuu, în interacţiunea normală şi dinamică cu exigenţele cantitative, structurale şi calitative ale nevoilor, ele sunt considerate de ştiinţa economică ca fiind relativ limitate, adică insuficiente în raport cu nevoile. De aceea, raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei şi se exprimă sub forma legii rarităţii resurselor. Cu cât este mai puternică intensitatea acţiunii legii rarităţii resurselor, cu atât este mai durabil principiul raţionalizării utilizării resurselor în activitatea umană în general, în cea economică în special.
De aici rezultă că raritatea şi raţionalitatea în economie reprezintă două reguli (principii, legi) generale în virtutea cărora alegerea, dintre multiplele variante de folosire a resurselor, trebuie să asigure fie producerea de bunuri necesare nevoilor sociale cu un consum minim de resurse, fie obţinerea celei mai mari producţii posibile cu resursele atrase în circuitul economic. Pe această bază, ştiinţa economică consideră că problema fundamentală a economiei se poate rezuma la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă bunurile economice, în condiţiile unor resurse rare şi ale protecţiei mediului natural (vezi figura 2.7).

Pentru a produce bunurile necesare satisfacerii trebuinÅ£elor, resursele sunt atrase ÅŸi utilizate în cadrul activităţii economice. Prin urmare, resursele apar, atât ca stocuri, ca existent la un moment dat, cât ÅŸi ca fluxuri – elemente atrase ÅŸi utilizate în activitatea economică, într-o anumită perioadă determinată de timp.
La nivelul unei ţări, resursele stoc, privite ca totalitate a resurselor natural-materiale, umane, informaţionale, spirituale de care dispune un popor, formează avuţia naţională. Sursa componentelor avuţiei naţionale se află în natură şi în munca depusă, în decursul timpului, de oameni.
În viziunea modernă, cea mai cuprinzătoare, avuţia naţională include: resursele naturale ale solului şi subsolului cunoscute, utilizabile şi utilizate; resursele de muncă; bunurile materiale acumulate, adică aparatul tehnic de producţie, resursele informaţionale şi spiritual-culturale.
Acele resurse ale avuţiei naţionale ce pot fi atrase sau care deja sunt în activitatea economică reprezintă potenţialul economic al unei ţări. Gradul de utilizare a potenţialului economic depinde de fazele ciclului economic, de capacitatea de absorbţie a pieţei interne şi externe, de competitivitatea tehnologică a aparatului de producţie, de capacitatea capitalului uman de a distruge creator etc.
Sunt considerate factori de producÅ£ie acele resurse disponibile care sunt atrase ÅŸi utilizate în activitatea economică. Factorii de producÅ£ie apar ca fluxuri de resurse atrase ÅŸi utilizate pentru serviciile pe care le asigură activităţii economice. ÅžtiinÅ£a economică apreciază că, iniÅ£ial, au fost doi factori de producÅ£ie natura ÅŸi munca, aceÅŸtia fiind denumiÅ£i factori primari (originari). Mai târziu, ca urmare a dezvoltării economice, a apărut un nou factor de producÅ£ie – capitalul, considerat derivate.
Astăzi, ştiinţa economică afirmă că factorii de producţie au evoluat după regulile multiplicării şi diversificării, sub impulsul exigenţelor pe care le dezvoltă raritatea şi raţionalitatea. Ca urmare a transformărilor radicale, revoluţionare care s-au produs în ştiinţă şi tehnică, tot mai mulţi specialişti sunt de părere că, în activitatea economică, a apărut o categorie nouă, modernă de factori de producţie şi anume neofactorii, din care fac parte: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, managementul şi marketingul, educaţia producătorului şi consumatorului etc.


Figura 2.7 Esenţa comportamentului economic raţional

2.3 Limitare, opţiune, posibilităţi de producţie şi costul oportunităţii
Indiferent de cât de mult producem, nu vom putea satisface toate necesităţile oamenilor, întrucât acestea cresc ÅŸi se diversifică continuu, odată cu progresele vieÅ£ii ÅŸi activităţii. De aici ÅŸi definiÅ£ia dată Economiei, de către lordul Robbins, ca ÅŸtiinţă „care studiază comportarea umană ca o relaÅ£ie între scopuri ÅŸi posibilităţi, acestea din urmă fiind limitate ÅŸi având mai multe întrebuinţări”20.
Întrucât utilităţile care pot fi create sunt limitate în raport cu necesităţile oamenilor, înseamnă că, întotdeauna, trebuie să facem o anumită alegere în legătură cu ce să producem şi în ce cantităţi.
Libertatea noastră de alegere este oarecum deteriorată de către influenţele care acţionează pentru a ne convinge să optăm într-un alt mod decât cel pe care l-am simţi natural. Spre exemplu, reclama, fie că este inofensivă, fie că este persuasivă, poate influenţa alegerea noastră în calitate de cumpărător de pe piaţă. Ca atare, acolo unde există o economie bazată pe libera iniţiativă, opţiunile oamenilor produc efecte prin intermediul pieţei.
Dat fiind faptul că resursele sunt limitate, atunci când facem o anumită opÅ£iune suntem puÅŸi în situaÅ£ia de a renunÅ£a la alte alternative. Apare, în toate aceste cazuri, „costul oportunităţii” sau „costul alternativ”, care exprimă costul unui bun nu în bani, ci în funcÅ£ie de alternativa cea mai valoroasă la care trebuie să se renunÅ£e pentru a obÅ£ine respectivul bun, în condiÅ£iile în care resursele de care dispunem, sunt date, limitate. De aceea, se mai numeÅŸte ÅŸi costul ÅŸansei (sacrificate).
Mărimea costului oportunităţii este egală cu avantajul oferit de cea mai bună dintre alternativele la care se renunţă. Desigur, atunci când alegem o anumită alternativă, nu vom şti niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ales o altă cale de urmat, dacă resursele folosite ar fi dat o mai mare satisfacţie, în condiţiile în care ar fi fost folosite în alte moduri.

Există, aşadar, un cost palpabil, de regulă monetar şi un cost de oportunitate. În sens obişnuit, comun, costul exprimă cantitatea de bani pe care trebuie să o dăm pentru a obţine o marfă, un bun material sau un serviciu. Atunci când vrem să facem opţiuni, trebuie să avem alternative dintre care să alegem. Spre exemplu, atunci când o gospodină alege să aniverseze pe cineva din familie, trebuie să economisească bani de la mesele anterioare, astfel încât costul adevărat al aniversării este reducerea plăcerii pentru mesele obişnuite.
În condiţiile unor resurse limitate, oamenii, în calitate de producători şi consumatori, trebuie să ia o serie de decizii referitoare la volumul, structura şi calitatea bunurilor ce trebuie produse pentru a-şi îmbunătăţi poziţia lor economică, sau referitoare la obţinerea acelor bunuri care să le asigura maximum de satisfacţie în raport cu veniturile băneşti de care dispun.
În calitate de producători şi consumatori, oamenii intră în viaţa economică folosindu-se de resurse limitate pentru a-şi maximiza fie poziţia economică, fie gradul de satisfacere a trebuinţelor. Activitatea economică apare, în acest fel, ca un ansamblu de decizii, în care oamenii analizează, compară şi aleg, din mai multe alternative posibile, pe una în care cred cel mai mult. Deciziile pe care le iau oamenii, prin alegerea lor, atât în calitate de producători, cât şi de consumatori, sunt interdependente şi generează întotdeauna, datorită unei baze comune (resurse limitate şi nevoi limitate), o serie de renunţări. Prin urmare, nu există câştig fără pierdere, fără renunţare.
Prin raportarea efectului pierdut la cel care se obţine sau a cantităţii din bunul la care se renunţă (-ΔX) la cantitatea de bunuri din care se doreşte (+ΔY), se obţine costul oportunităţii (Co).
Co = -ΔX/- ΔY
O asemenea problemă poate să apară în următoarele situaţii:
⇒ când se ia hotărârea de a produce bunul A, renunţându-se la producerea bunului B, deoarece resursele sunt limitate;
⇒ când se ia hotărârea de a fi satisfăcută trebuinÅ£a X, renunţându-se la satisfacerea trebuinÅ£ei Y, deoarece veniturile sunt limitate;

⇒ când resursele economice existente se folosesc pentru producerea bunurilor A ÅŸi B, sporirea cantităţii bunurilor produse din A presupune reducerea cantităţii bunurilor obÅ£inute din B;

⇒ când venitul disponibil este folosit pentru satisfacerea trebuinÅ£elor X ÅŸi Y, sporirea gradului de satisfacere a trebuinÅ£ei X generează, automat, diminuarea gradului de satisfacere a trebuinÅ£ei Y.

Pe baza acestor elemente, putem sintetiza că, în condiţiile unor resurse limitate, decizia de a produce sau consuma ceva generează inevitabil renunţarea la a produce sau consuma altceva. Această renunţare este un cost real, adevărat, al fiecărei alegeri, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate, un cost relativ deoarece măsoară câştigul prin pierdere. Existenţa costului oportunităţii nu înseamnă doar acceptarea unui sacrificiu legat de nesatisfacerea altor trebuinţe, ci şi faptul că satisfacerea nu se realizează la un nivel optim în cadrul tuturor alternativelor disponibile (vezi şi figura 2.8).


Figura 2.8 Alegerea, în condiţiile unor resurse limitate

Cunoaşterea costului oportunităţii are o importanţă deosebită în alegerile pe care le facem în activitatea economică, în calitate de consumatori sau de producători.

��Exemplu:
Un cetăţean, cu o sumă de bani de 1000 de lei, doreşte să cumpere bunurile P şi C. Dacă presupunem că preţul bunului P este de 50 de lei, iar preţul bunului C real, adevărat, al fiecărei alegeri, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate, un cost este de 100 de lei unitatea, atunci putem avea următoarele variante de alegere (vezi tabelul 2.1).

Tabelul 2.1
Variante de alegere Bunul P Bunul C Costul oportunităţii
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11 0
2
4
6
8
10
12
14
16
18
20 10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
0 0
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2
1/2

Pentru a obÅ£ine două unităţi din bunul P, cetăţeanul trebuie să renunÅ£e la o unitate din C. Pentru a cumpăra 20 de unităţi din bunul P, trebuie să renunÅ£e integral la cumpărarea bunului C. Observăm că alegerea cetăţeanului de a cumpăra câte o unitate din bunul P generează un cost al oportunităţii (al alegerii, al ÅŸanselor sacrificate) egal cu ½ în fiecare din alegerile pe care le face (vezi figura 2.9).


Figura 2.9 Alegerea şi costul oportunităţii

Toate punctele de pe dreapta AB reprezintă combinaţii posibile pentru alegerea cetăţeanului, care au acelaşi cost al oportunităţii.
Dacă alegem o combinaţie H, în interiorul suprafeţei OAB, reprezentată de coordonatele 5C şi 6P, observăm că cetăţeanul ar cheltui 500 de lei şi, respectiv 300 de lei, ceea ce fac în total 800 de lei, sub dorinţa sa de a-şi cheltui întreaga sumă, neputând obţine satisfacţie maximă posibilă la venitul de care dispune. O asemenea alternativă nu poate fi luată în seamă.
Dacă alegem combinaţia Z, din afara dreptei AB, de dimensiunile 8C şi 12P, observăm că el ar trebuie să cheltuiască 800 de lei, plus 600 de lei, adică 1400 lei, ceea ce depăşeşte venitul disponibil. Asemenea variantă nu este posibilă.
În domeniul producţiei, costul oportunităţii unei unităţi de produs ce se doreşte să se obţină în plus, în condiţiile unor resurse date (ca volum şi eficienţă), se exprimă prin cantitatea la care se renunţă dintr-un alt bun şi se poate ilustra cu ajutorul curbei transformării producţiei sau frontierei posibilităţilor de producţie (FPP). FPP exprimă producţiile alternative din două bunuri atunci când resursele existente sunt utilizate integral şi cu eficienţă normală.
Să presupunem că un fermier are o suprafaţă arabilă pe care o poate folosi pentru a obţine grâu şi/sau porumb. De asemenea, mai presupunem că o tonă de grâu are acelaşi preţ de vânzare ca o tonă de porumb, adică de 1000 de lei. În tabelul 2.2 avem alternativele posibile de a produce ale fermierului respectiv în funcţie de o anumită suprafaţă de teren care este dată, de randamentele agricole de la cele două culturi şi de preţurile de pe piaţă.








Combinaţiile posibile
Tabelul 2.2
Variante Porumb
(tone) Grâu
(tone) Costul oportunităţii unei tone de porumb
1
2
3
4 0
12
16
20 40
28
20
0 0
1 tonă grâu
2 tone grâu
5 tone grâu

Costul oportunităţii unei tone de porumb este, în varianta a 2-a, 1 tonă de grâu (-12 t grâu/12 t porumb), în varianta a 3-a, 2 tone de grâu (-8 t grâu/4 t porumb), iar în varianta a 4-a, 5 tone de grâu (-20 t grâu/4 t porumb) (vezi şi figura 2.10). Ţinând seama de preţul de piaţă al unei tone de grâu, costul de oportunitate al unei tone de porumb este de 1000 de lei, în varianta a 2-a, 2000 de lei, în varianta a 3-a şi de 5000 de lei, în varianta a 4-a.
Din analiza posibilităţilor de producţie pentru cele două produse se desprind următoarele concluzii, având caracter de generalitate:
⇒ fiecare punct de pe curba frontierei posibilităţilor de producÅ£ie exprimă o variantă posibilă în cadrul căreia resursele disponibile sunt utilizate complet ÅŸi cu eficienţă normală pentru timpul istoric dat;
⇒ pe frontiera posibilităţilor de producÅ£ie putem avea o infinitate de variante de combinare;

⇒ pentru orice punct din interiorul frontierei posibilităţilor de producÅ£ie (de exemplu 5) se desemnează o situaÅ£ie posibilă, dar în condiÅ£iile subutilizării resurselor economice sau/ÅŸi folosirii lor ineficiente;


Figura 2.10 – Frontiera posibilităţilor de producÅ£ie (curba transformării)

⇒ pentru orice punct din exteriorul frontierei posibilităţilor de producÅ£ie (de exemplu 6) nu se poate înregistra o combinaÅ£ie posibilă în prezent, cu resursele economice ÅŸi cu eficienÅ£a de care dispunem. Aceasta devine posibilă numai dacă sporeÅŸte volumul resurselor economice sau creÅŸte nivelul eficienÅ£ei lor economice, sau dacă se realizează ambele căi;
⇒ odată cu creÅŸterea cantităţii dintr-un anumit bun, costul oportunităţii fiecărei unităţi suplimentare din acest bun are o tendinţă de creÅŸtere, relaÅ£ie cunoscută sub denumirea de legea creÅŸterii costurilor relative.
Această tendinţă legică se exprimă prin aceea că resursele economice prin natura lor au un anumit grad de specializare. Astfel, unele se folosesc pentru producerea bunurilor de consum, iar altele pentru producerea bunurilor de producţie etc. La un anumit punct de pe frontiera posibilităţilor de producţie, dacă se doreşte să se producă o cantitate din ce în ce mai mare de bunuri de consum, va trebui să se renunţe la o cantitate de bunuri de producţie tot mai mare. În acest caz, lipsa bunurilor de capital tehnic va reduce posibilităţile economiei de a produce mai mult în viitor, inclusiv bunuri de consum.

De asemenea, la un nivel dat al tehnologiei de producţie, tendinţa de creştere a costului oportunităţilor este şi rezultatul faptului că producţia adiţională, ce se obţine la fiecare unitate suplimentară dintr-o anumită resursă economică utilizată, are tendinţa de reducere, tendinţă cunoscută sub denumirea de legea productivităţii marginale descrescânde.
Având în vedere că nevoile cresc şi se diversifică permanent, iar resursele economice şi eficiente utilizării lor se află întotdeauna sub presiunea exigenţelor acestora, deplasarea spre dreapta a curbei posibilităţilor de producţie presupune:
- sporirea şi diversificarea ofertei de resurse economice, îndeosebi a capitalului tehnic (de producţie) care potenţează acţiunea şi combinarea tuturor factorilor de producţie, generează creşterea producţiei prin noi alternative, îndeosebi cu caracter extensiv;
- ameliorarea calităţii intrărilor de factori de producţie prin îmbunătăţirea calificării forţei de muncă, performanţelor capitalului tehnic, promovarea managementului şi marketingului modern etc.;
- introducerea progresului tehnic şi informaţional pentru creşterea productivităţii factorilor de producţie utilizaţi şi îmbunătăţirea performanţelor bunurilor economice, pentru economisirea relativă a resurselor economice consumate şi ameliorarea compatibilităţii mediului creat de om cu mediul natural.
În balanţa frontierei posibilităţilor de producţie, deplasarea spre dreapta a curbei posibilităţilor de producţie se poate realiza pe cale extensivă sau intensivă. În primal caz, îmbunătăţirea alternativelor de combinare şi sporirea producţiei se realizează cu deosebire pe seama modificării ofertei de resurse economice, în timp ce, în al doilea caz, creşterea producţiei şi diversificarea ei sunt rezultatul accentuării influenţei progresului calitativ al factorilor de producţie utilizaţi, sporirii productivităţii şi eficienţei economice în general.


2.4 Incertitudine şi risc în economie
În economie, cele două subsisteme, al necesităţilor şi al resurselor, se află într-o permanentă modificare şi intercondiţionare, sub influenţa conjugată a unor factori. În aceste condiţii, probabilitatea de a se produce un anumit fenomen sau proces economic este un număr cuprins între 0 şi 1, ceea ce înseamnă că putem avea atât evenimente certe, cât şi evenimente incerte.
În timp ce certitudinea este expresia producerii cu precizie a evenimentelor respective, în orizontul de timp anticipat, incertitudinea este o formă probabilă de producere a unor fenomene sau procese.
În economiile care produc utilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor, în condiţii de liberă iniţiativă, este imposibil să se cunoască toate efectele de către cei ce iau decizii, astfel că agenţii economici acţionează întodeauna în situaţii de incertitudine. În aceste condiţii, incertitudinea este expresia caracterului incomplet, aproximativ, al al informaţiilor cu privire la factorii de influenţă conjugată şi la consecinţele acţiunii lor în timp şi spaţiu. Aceasta înseamnă că cine acţionează în condiţii de incertirudine se supune riscurilor de a nu realiza integral ceea ce şi-a propus. O acţiune economică este nesigură şi, deci, riscantă atunci când efectele ei pot îmbrăca mai multe forme, fără să se cunoscă probabilitatea realizării fiecăreia. În timp ce incertitudinea este sursa potenţială a riscului, riscul este forma concretă pe care o îmbracă pierderile în afaceri.
În raport cu precizia de a fi prevăzute şi acoperite, deosebim două categorii de riscuri: riscuri asigurabile şi riscuri neasigurabile.
Riscurile asigurabile le constituie acea categorie de întâmplări prevăzute cu precizie rezonabilă, ca urmare a existenţei unor informaţii acumulate în timp cu privire la producerea faptelor respective, care pot fi prelucrate şi interpretate şi, de aceea, pentru această categorie există posibilitatea asigurării. Spre exemplu, şansele de a se produce o furtună cu grindină care ar putea distruge o recoltă pot fi prevăzute cu o precizie considerabilă, pe baza unor date statistice înregistrate un timp îndelungat.
Riscurile neasigurabile le constituie acele categorii de riscuri care nu pot fi acoperite prin asigurări, deoarece ele nu pot fi analizate şi prognosticate prin calcul statistic. Spre exemplu, probabilitatea ca cineva să se dovedească a fi un bun om de afaceri, sau ca mobila pe care o producem să se dovedească a fi foarte solicitată etc. Întrucât nu există o evidenţă statistică acumulată pentru asemenea gen de acţiuni economice, nu se poate prevedea probabilitatea ca astfel de evenimente să se producă.

În aceste condiţii, riscurile pe care le generează incertitudinile respective nu sunt acoperite prin asigurări, ci sunt suportate de către întreprinzător.
În economia de piaţă, riscurile apar sub trei forme principale:
a) Riscurile determinate de incertitudini în condiţiile de piaţă concurenţială, care-l pun pe întreprinzător în situaţia de a nu putea fi pe deplin convins că produsul său se va vinde. Chiar şi atunci când cererea este extrem de probabilă, ea nu este niciodată sigură; gusturile publicului şi moda sunt imprevizibile, iar cererea pentru numeroase bunuri de piaţă, referitoare la mărimea şi structura populaţie, nivelul şi distribuţia veniturilor, gusturilor şi cerinţele oamenilor etc., determină existenţa unor riscuri dificil de prevăzut, controlat, estimat şi asigurat.
Pentru a diminua acest gen de riscuri, este necesară o bună cercetare a pieţei, care să anticipeze cât mai realist cererea şi să-l informeze pe întreprinzător în legătură cu numeroasele influenţe care acţionează pe piaţă;
b) Riscuri determinate de incertitudini datorate schimbărilor în tehnologiile de producţie şi în modul de manifestare a produselor rivale, cunoscute şi ca riscuri de învechire. Acestea poartă cu ele efectele imprevizibile ale uzurii morale, apariţiei de materiale noi, proiecte şi sisteme de producţie etc. Prin apariţia spontană a tehnicilor noi, care îmbogăţesc metodele de producţie a noilor materiale cu mare rezistenţă la rupere, la căldură, cu proprietăţi adezive mai bune etc., se pun bazele multor incertitudini, nelinişti cu privire la siguranţa afacerilor deja începute, a locurilor de muncă, a poziţiei obţinute pe o anumită piaţă etc.;
c) Riscuri determinate de incertitudini politice, financiare şi juridice. Acestea pun în pericol o serie de contracte de afaceri ca urmare a izbucnirii războaielor, a declarării legale a unor produse şi servicii, a neacordării permisiunii de a importa capital sau de a cumpăra valută străină, a unor manifestări de dezordine socială sau greve etc.
Aceste riscuri sunt rezultatul unor schimbări care pot să apară în condiţiile de piaţă, în procesele de producţie sau în instituţia politică a unei ţări etc. Ele nu pot fi prevăzute şi controlate, estimate şi asigurate, constituind o sursă potenţială de profit. Compensaţia pentru suportarea acestor riscuri o constituie de fapt profitul. De aici rezultă şi teza că la risc mare profit mare, la risc mic profit mic, cine nu riscă nu câştigă. Spre deosebire de rentă, dobândă şi salariu, profitul, în condiţiile de recompensă pentru anumite riscuri, nu are nici o bată contractuală stabilă.

De aceea, profitul este considerat un venit nesigur, ce depinde de gradul de succes al estimării prealabile a cererii, de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni concurenţa, tulburări sociale, instabilităţi politice, restricţii juridice sau financiare etc.
Gradul de incertitudine diferă de la un sector la altul de activitate economică, iar în cadrul fiecăruia, riscul său este mult mai mare. Pe baza acestor elemente, putem să concluzionăm că asumarea riscului are o raţionalitate economică. De aceea, răsplata pentru risc este răsplata pentru curaj, acţiune, competenţă şi spiritul întreprinzător.
În raport cu fazele ciclului economic, riscul este şi expresia faptului că modificarea cererii sau a ofertei unui bun economic poate fi mai mult sau mai puţin imprevizibilă, astfel că, în perioada de boom economic, profiturile sunt mai mari, iar în faza de recesiune, predominante sau pierderile. Sub aspect statistic, s-a evidenţiat faptul că profiturile şi pierderile pot fi asociate cu riscurile neasigurate ce provin din schimbările ciclice şi structurale ale activităţii economice.
În economie, probabilitatea şi riscul pot fi interpretate atât obiectiv, cât şi subiectiv.
Atunci când determinarea probabilităţilor obiective se realizează pe evidenţa economică a datelor statistice, pe estimări ale situaţiilor probabile realizate pe baza transformărilor anterioare, riscul obiectiv este inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor prealabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ.
Atunci când determinarea probabilităţii subiective poartă amprenta personalităţii fiecărui individ participant la activitatea economică, se reflectă mentalităţile, obiceiurile şi măsura în care acestea se fundamentează pe instituţie, întâlnim riscul obiectiv, care depinde de individ, de informaţia sa, de temperamentul ce îl caracterizează etc.
Riscurile în economie se mai pot împărţi şi după alte criterii. Putem avea riscuri la nivel microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic.


2.5 Sistemul activităţii economice
În general, un sistem poate fi definit în mai multe moduri:
√ un ansamblu de obiecte interconectate;
√ un tot organizat de cunoÅŸtinÅ£e, concepÅ£ii, mărimi etc.;
√ un mod ordonat de acÅ£iune, de organizare, de clasificare etc.


Există sisteme naturale – sistemele fizice ÅŸi sistemele biologice – ÅŸi sisteme create de om – tehnice, concepÅ£ionale, de acÅ£iune, inginereÅŸti, economice, sociale etc. Orice sistem presupune elemente constitutive, o anumită structură ÅŸi integralitate a sa.
Elementele constitutive – cel puÅ£in două ÅŸi oricât de multe, dar în număr finit – se află într-o interconexiune mult mai puternică decât aceea a legăturilor sistemului cu exteriorul. Această interacÅ£iune puternică ÅŸi multiplă a elementelor sale interne conturează ÅŸi individualizează sistemul activităţii microeconomice concurenÅ£iale.
Structura sistemului reprezintă elemente constitutive aflate într-o interacţiune ordonată şi ierarhizată, cu bucle de reacţie, care se închid pe anumite porţiuni de procese, de sistem, pe întregul sistem, şi cu puncte de decizie. Structura sistemului este la rândul său un ansamblu de relaţii pe baza cărora se asigură şi se delimitează aria de manifestare a proprietăţilor specifice ale sistemului respectiv.
Integralitatea, ca totalitate a elementelor şi interacţiunilor ce caracterizează structura, conferă fiecărui sistem funcţionalitatea specifică, definindu-l calitativ faţă de alte sisteme. Orice sistem este un subsistem al unui alt sistem mai cuprinzător. De aici rezultă că orice sistem nu se poate găsi izolat, le funcţionează întotdeauna într-un anumit mediu.
Unitatea şi complexitatea unui sistem dinamic presupune o anumită ordine în aşezarea şi funcţionarea elementelor sale24. Sistemul economic este, aşadar, un sistem creat de om pentru a servi nevoilor sale de viaţă normală, într-un mediu natural în care acesta trăieşte. Sistemul economic este un ansamblu de activităţi economice create de oameni şi aflate într-o interacţiune dinamică, atât unele cu altele, cât şi cu mediul natural.
Noţiunea de sistem economic poate fi abordată în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, prin sistem economic se înţelege economia unei ţări, iar în sens restrâns acesta poate fi interpretat la nivelul unei ramuri economice, la un judeţ, oraş etc. Desigur, sistemul economic poate fi interpretat şi la un nivel mai ridicat decât economia unei ţări, dar şi la un nivel mai scăzut decât o localitate.
Sistemul economic, la nivelul unei ţări, poate fi considerat ca sistem al economiei naţionale a ţării respective. La nivelul tuturor ţărilor, acesta poate fi considerat ca sistem al economiei mondiale.
Sistemul economiei naţionale poate fi structurat pe trei trepte: microeconomia, mezoeconomia şi macroeconomia.
Microeconomia este „etajul de jos” al sistemului economiei naÅ£ionale, care cuprinde totalitatea activităţilor economice ce se desfăşoară în cadrul unităţilor economice, privite în interacÅ£iunea legăturilor dintre ele prin mecanismul pieÅ£elor specifice. Ca entităţi tehnico-funcÅ£ionale ÅŸi economico-organizatorice, în care se desfăşoară activităţi economice, producătoare de bunuri materiale ÅŸi servicii, unităţile economice intră în relaÅ£ii de aprovizionare, producÅ£ie ÅŸi desfacere, realizate în cea mai mare parte prin intermediul pieÅ£ei concurenÅ£iale.
Mezoeconomia priveşte activitatea economică integrată la nivelul subramurilor, ramurilor şi regiunilor din interiorul unei economii naţionale. La acest nivel, activitatea economică se concentrează în sectoare relativ omogene, fie din punctul de vedere al rezultatelor, fie al zonelor administrativ-teritoriale în care se desfăşoară.
Macroeconomia sau economia naÅ£ională, „etajul superior”, reprezintă ansamblul activităţilor economice privite în unitatea ÅŸi interdependenÅ£a lor tehnico-productivă ÅŸi social-economică, care se desfăşoară într-un mediu politico-socio-cultural ÅŸi etic, istoriceÅŸte constituit, în cadrul graniÅ£elor unui stat. CreÅŸterea interdependenÅ£elor dintre economii, ca formă normală de evoluÅ£ie a vieÅ£ii economice, a generat macroeconomia deschisă.
Dincolo de economia naţională a fiecărei ţări, la etajul superior al economiei mondiale, format din unitatea şi interdependenţa economiilor ţărilor lumii, apar mondoeconomia sau sistemul economiei mondiale, ce cuprinde economiile naţionale în unitatea şi interdependenţele lor multiple, împreună cu toţi agenţii economici internaţionali şi transnaţionali, cu fluxurile tehnico-ştiinţifice, economice, financiar-valutare, social-culturale şi ecologice pe care diviziunea mondială a lumii le impune,
La nivelul fiecărei ţări, sistemul economic este format din ansamblul relaţiilor economice istoriceşte constituite, în cadrul unei economii naţionale, între instituţii, organizaţii şi alte elemente ale activităţii economice, împreună cu mijloacele şi pârghiile corespunzătoare pe care piaţa le impune pentru desfăşurarea normală a vieţii economice.
Economia naţională a unei ţări poate fi împărţită în trei sectoare de activitate:
a) sector primar, care cuprinde agricultura, silvicultura, pescuitul şi industria extractivă;

b) sectorul secundar, care cuprinde ramurile prelucrătoare ale industriei şi construcţiile;

c) sectorul terţiar, care cuprinde transporturile şi telecomunicaţiile, comerţul, turismul, finanţele şi alte servicii.

În ultima perioadă de timp, ca expresie a creşterii fără precedent a rolului ştiinţei şi tehnicii, a transformării lor într-un factor sigur şi de neînlocuit de progres şi prosperitate, se conturează în noua economie sectorul cuaternar (al materiei cenuşii), al cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologiei informaţionale. De asemenea, trebuie să avem în vedere şi faptul că, pe măsură ce ştiinţa şi tehnica se dezvoltă tot mai puternic, impactul generalizat al tehnologiilor avansate poate să ducă la distrugerea rapidă a delimitării tradiţionale în sector primar, secundar, terţiar, cuaternar, în muncă fizică şi intelectuală etc. Acest aspect prezintă importanţă deosebită pentru elaborarea şi înfăptuirea strategiei de dezvoltare a microeconomiei, pentru măsurarea şi interpretarea eficienţei acesteia.
În ansamblul legăturilor care există în sistemul economic, o importanţă majoră o are conexiunea inversă. În esenţă, conexiunea inversă exprimă acţiunea output-urilor asupra input-urilor sistemului economic.
Cu cât elementele unui sistem sunt mai independente )interdependenţa este mai redusă) şi cu cât sistemul este mai izolat de informaţia exterioară, cu atât este mai stabil. De asemenea, cu cât gradul de organizare a elementelor sistemului este mai înalt, cu atât capacitatea lui de a se adapta creşte.
Reglarea sistemului economic este un aspect esenţial al funcţionării acestuia. Sistemul economic funcţionează în timp, în intervale de lungimi egale, numite perioade, care, privite într-o succesiune logică, pot alcătui o etapă, cum ar fi cea a economiei natural-umane.
În procesul funcţionării sistemului economic, în fiecare perioadă se primesc input-uri (intrări), care se transformă în output-uri prin procese interne ce au loc în interiorul unităţii, modificându-se starea internă. În ştiinţa economică, input-urile şi output-urile se numesc fluxuri. Input-ul unităţii se poate concretiza în materia primară ce urmează a fi prelucrată, dar şi într-o dispoziţie sau tehnologie nouă introdusă în procesul de fabricaţie etc. Output-urile pot fi un produs nou sau un serviciu, dar şi un raport despre producţie etc. Pentru că unităţile sunt legate între ele prin fluxuri de input-uri şi output-uri, putem spune că ele formează un sistem.
În cadrul sistemului economic, output-urile unităţilor expeditoare sunt, în acelaşi timp, input-uri pentru unităţile destinatare, ceea ce înseamnă că orice flux îşi are expeditorul şi destinatarul său.
O problemă de o deosebită importanţă pentru funcţionarea sistemelor dinamice este adaptarea la condiţiile de mediu, la modificările acestuia. Acest lucru este valabil atât pentru organismele vii, cât şi pentru agenţii economici.
În acest proces al adaptării, în cadrul sistemului economic are loc selecţia, apar noi organizaţii, agenţi economici şi chiar subsisteme, dar şi dispar altele.
Deosebim o adaptare primară, când organizaţia, sistemul urmăresc să-şi asigure simpla existenţă, supravieţuirea, autoconservarea. Există şi o adaptare secundară (selectivă), care urmăreşte să realizeze mai mult decât simpla supravieţuire, chiar anumite aspiraţii, speranţe, norme. Un exemplu de adaptare secundară îl constituie reglarea reciprocă a producţiei şi a pieţei.
În timp ce funcţionarea vegetativă a sistemului economic este suficientă pentru asigurarea adaptării primare, funcţionarea superioară este necesară întotdeauna pentru asigurarea adaptării secundare.
Cert este că, în realitate, funcţionarea vegetativă se împleteşte, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu cea superioară. În cadrul acestui proces firesc, apar două categorii de schimbări: lente şi bruşte. În prima categorie, putem aminti creşterea populaţiei, în cea de-a doua, războaiele, dezastrele, revoluţiile etc.
OrganizaÅ£iile, sistemele în general, acÅ£ionează diferit faţă de schimbările lente sau bruÅŸte ale mediului. Capacităţile adaptative depinde, în primul rând, de gradul în care ele pot să prevadă schimbările în viitor ÅŸi să se pregătească pentru preîntâmpinarea lor. Aceste lucru depinde însă de funcÅ£ionarea superioară a sistemului, deoarece funcÅ£ionarea vegetativă, prin natura ei, este „oarbă”, nu poate vedea în viitor. Iată de ce, previziunea în evoluÅ£ia sistemului economic reprezintă condiÅ£ia pentru a pregăti din timp adaptarea la schimbările mediului în care trăim.
Este adevărat că există o anumită sensibilitate, un anumit prag de excitaÅ£ie, potrivit căruia sistemul economic nu răspunde la orice modificare. Spre exemplu, întreprinderea nu reacÅ£ionează la schimbările mici ale preÅ£ului, însă la cele mari, da. Deci, numai atunci când schimbarea mediului depăşeÅŸte anumite praguri de excitaÅ£ie se produce o reacÅ£ie profundă a sistemului, pentru a se adapta. Există, în cadrul proprietăţilor adaptative ale sistemului, ÅŸi reactivitatea, adică raportul dintre schimbarea mediului ÅŸi reacÅ£ia sistemului. Totodată, durata reacÅ£iei arată că există unele organizaÅ£ii, sisteme „vioaie” ÅŸi altele „leneÅŸe”.
Adaptarea ridică şi problema costurilor ei. Rezultă, de aici, că, în cadrul proprietăţilor adaptative ale proceselor de reglare ce se desfăşoară în cadrul sistemului economic, acesta trebuie să fie capabil de adaptare atât faţă de schimbările lente, cât şi faţă de schimbările bruşte ale mediului, că fie în stare de a se pregăti pentru schimbările viitoare ale mediului, să nu fie nici prea sensibil, nici impasibil, reacţiile lui să nu fie nici prea violente şi să se facă cu costuri reduse.

În concordanţă cu aceste priorităţi, o importanţă deosebită o au şi proprietăţile selective ale sistemului, menite să favorizeze dezvoltarea celor mai bune capacităţi individuale: iniţiativă, inventivitate, reacţie, acţiune, capacitate organizatorică, fermitate, disciplină etc,
Caracteristicile sintetice ale funcţionării sistemelor economice reprezintă dezideratele faţă de acesta. În cadrul acestora, sunt esenţiale: creşterea reală a sistemului economice; caracterul creator, inventiv, al sistemului economic în domeniul progresului tehnic; proprietăţile adaptative şi selective ale sistemului; repartizarea veniturilor şi asigurarea locurilor de muncă; dezvoltarea culturală şi sanitară a populaţiei; decizia, proprietatea, puterea.
Diferitele deziderate nu se realizează independent unele de altele. Astfel, unele deziderate se află în corelaţii pozitive, altele se află în întrecere.

CUVINTE-CHEIE

• Economie
• AcÅ£iunea umană, individuală ÅŸi socială
• Noua economie
• Activitatea teoretică ÅŸi activitatea practică
• ProducÅ£ia propriu-zisă
• DistribuÅ£ie
• Schimbul bunurilor de piaţă
• Consumul
• TrebuinÅ£e neorientate
• TrebuinÅ£e orientate

• Legităţi ale trebuinÅ£elor
• Resurse economice
• Bunuri de producÅ£ie
• Bunuri de consum
• Servicii
• Bunuri economice
• Bunuri libere
• Legea rarităţii
• Diviziunea muncii (specializarea)

• Microeconomie
• Calea „productivă” de acoperire a trebuinÅ£elor
• Calea „distributivă” de acoperire a trebuinÅ£elor
• Trăsăturile trebuinÅ£elor
• Interesul economic
• Interese individuale, de grup ÅŸi generale
• Resurse informaÅ£ionale economice
• Resurse stocuri
• Resurse fluxuri
• PotenÅ£ial economic
• Natura – factor de producÅ£ie
• Munca – factor de fabricaÅ£ie
• Capitalul – factor de producÅ£ie

• Ameliorarea utilizării factorilor de producÅ£ie
• Legea costurilor relative
• Calea extensivă de sporire a producÅ£iei
• Calea intensivă de sporire a producÅ£iei
• Problema fundamentală a economiei
• Mezoeconomie



• Factori de producÅ£ie
• Neofactori de producÅ£ie
• Costul oportunităţii (alternativ, real, al alegerii)
• Curba transformării producÅ£iei (frontiera posibilităţilor de producÅ£ie)
• Principiul raÅ£ionalităţii în economie
• Economie naÅ£ională
• Sistemul economic
• Sistemul economic primar, secundar, terÅ£iar, cuaternar

• Macroeconomie
• Mondoeconomie
• Adaptare primară
• Adaptare secundară
• Riscuri asigurabile
• Riscuri neasigurabile
• Comportament economic planificat
• Comportament economic raÅ£ional
• Sisteme economice „leneÅŸe”
• Sisteme economie „vioaie”


ÃŽNTREBÄ‚RI
��Ce este economia ca domeniu al acÅ£iunii umane?
��Care sunt fazele economiei, privită în ansamblul ei?
��ÃŽn ce constă raportul dintre producÅ£ie ÅŸi consum?
��Care sunt avantajele specializării?
��ExplicaÅ£i limitele între care se pot miÅŸca diviziunea muncii ÅŸi specializarea.
��ExplicaÅ£i procesul de apariÅ£ie a trebuinÅ£elor orientate.
��CaracterizaÅ£i mijloacele de acoperire a trebuinÅ£elor concrete ÅŸi explicaÅ£i evoluÅ£ia raportului dintre ele.
��CaracterizaÅ£i legităţile trebuinÅ£elor.
��ÃŽn ce constă caracterul relativ limitat al resurselor economice?
��ExplicaÅ£i rolul intereselor în economie.
��ExplicaÅ£i rolul capitalului ca factor de producÅ£ie.
��ArătaÅ£i modalităţile de realizare a progresului calitativ al factorilor de producÅ£ie ÅŸi explicaÅ£i avantajele pe care le produc în economie.
��Cum se explică existenÅ£a obiectivă a costului oportunităţii?
��DescrieÅ£i frontiera posibilităţilor de producÅ£ie, pe un exemplu concret.
��Care sunt avantajele unei economii libere?
��De ce o economie modernă este în principiu o economie mixtă?
��ÃŽn ce constă sistemul activităţii economice?
��ExplicaÅ£i bazele producerii riscului în economie ÅŸi consecinÅ£ele realizării lui.
��Ce este noua economie?
��La ce riscuri se expune o macroeconomie deschisă?
��ExplicaÅ£i procesul tranziÅ£iei din Å£ara noastră, prin prisma teoriilor cu privire la schimbare ÅŸi adaptare.


APLICAÅ¢II
1. Pe baza frontierei posibilităţilor de producţie din figura alăturată, un nivel mai scăzut în utilizarea eficientă a resurselor are loc atunci când modificarea producţiei se produce de la punctul: a) A la B; b) C la B, c) B la E; d) B la D, e) B la A.

2. Costul oportunităţii (şansei) în viaţa economică este determinat de: a) progresul tehnic; b) concurenţă; c) limitarea resurselor; d) intervenţia guvernului în economie; e) proprietatea privată.

3. Să presupunem că într-o economie există două unităţi de capital, una pentru a produce bunul A şi una pentru a produce bunul B. dacă avem în vedere că economia are 6 lucrători disponibili şi că alternativele de producere a celor două bunuri se prezintă ca în tabelul alăturat, atunci pe curba transformării se află variantele: a) 11 bucăţi din A şi 5 bucăţi din B; b) 15 bucăţi din A şi 9 bucăţi din B; c) 20 bucăţi din A şi 14 bucăţi din B; d) 6 bucăţi din A şi 2 bucăţi din B; e) 21 bucăţi din A şi 15 bucăţi din B.


Bunul A Bunul B
Număr de lucrători Q Număr de lucrători Q
0 0 0 0
1 6 1 2
2 11 2 5
3 15 3 9
4 18 4 12
5 20 5 14
6 21 6 15

4. Cunoscând că, într-o perioadă de timp, doi producători A şi B având resurse identice, pot produce bunurile X şi Y în cantităţile de mai jos, dacă facem abstracţie de preţul celor două bunuri de pe piaţă, specializarea celor doi producători va fi: a) A în producerea lui X, b) B în producerea lui X; c) A în producerea şui Y; d) B în producerea lui Y; e) imposibil de determinat.

5. În timp, deplasarea curbei transformării în producerea a două bunuri spre stânga exprimă: a) sporirea producţiei celor două bunuri; b) o mai bună utilizare a capacităţilor de producţie; c) reducerea producţiei celor două bunuri; d) scăderea eficienţei în utilizarea factorilor de producţie; e) o cale intensivă de a mări producţia celor două bunuri.

6. Deplasarea spre dreapta a curbei transformării se poate realiza: a) pe cale extensivă; b) pe cale intensivă; c) prin reducerea costurilor unitare la cele două bunuri; d) prin sporirea productivităţii muncii în producerea celor două bunuri; e) în condiţiile existenţei şomajului.

7. Folosind curba posibilităţilor de producţie (figura alăturată), când o economie se deplasează din punctul A în punctul C, înseamnă: a) un proces de creştere economică; b) sporirea şomajului; c) creşterea capacităţilor de producţie nefolosite; d) sporirea eficienţei economice; e) scăderea producţiei celor două bunuri.

8. Spre deosebire de bunurile libere, bunurile economice întrunesc cumulativ următoarele condiţii: a) sunt nelimitate; b) presupun anumite costuri; c) sunt limitate în ofertă; d) au costuri relative egale cu zero; e) sunt accesibile oamenilor după nevoi.

9. În viziunea ştiinţei economice, costul relativ al alegerilor pe care le facem, în calitatea de producători sau consumatori, este: a) costul explicit; b) cea mai bună variantă la care s-a renunţat; c) egal cu costul total mediu; d) cea mai proastă variantă la care s-a renunţat) e) în scădere.
10. Raţionamentul sporirii costului real al alegerii în cadrul frontierei posibilităţilor de producţie are la bază faptul că: a) ocuparea completă a forţei de muncă nu a fost atinsă; b) resursele nu sunt complet adaptabile utilizărilor alternative; c) scade rata marginală de substituţie; d) tehnologia este limitată; e) se accentuează fenomenul risipei.
11. Alegerile pe care le facem în calitate de consumator depind de: a) vârstă; b) venit; c) educaţie; d) credinţă; e) comunitate.
12. Dezvoltarea şi împlinirea bunăstării umane individuale şi sociale sunt rodul: a) libertăţii de care dispunem; b) curajul cu care ne asumăm libertăţile vieţii; c) responsabilităţii consecinţelor acţiunilor întreprinse; d) diviziunii muncii; e) interacţiunii dintre profesionalism şi regulile jocului la care participăm.

13. Care din afirmaţiile următoare sunt false: a) numai activităţile practice reprezintă un raport între om şi natură; b) serviciile sunt unităţi palpabile; c) sănătatea este numai un bun de consum; d) pâinea nu poate fi un bun de producţie; e) amintirile nu sunt bunuri economice.


14. Care din afirmaţiile următoare sunt adevărate: a) purtătorii de foloase sunt oamenii şi lucrurile; b) activitatea economică este parte a activităţii sociale; c) gospodărirea echivalează cu folosirea resurselor pe principiul raţionalităţii; d) nevoia de informaţie este neorientată; e) raţionalitatea este un principiu economic.

15. Noua economie, care se prefigurează la începutul acestui secol: a) revoluţionează viteza cu care oamenii folosesc timpul şi spaţiul; b) elimină diviziunea muncii; c) are la bază tehnologiile informaticii şi comunicării; d) favorizează concentrarea economică pe orizontală şi pe verticală; e) măreşte importanţa relativă a sectorului serviciilor.


16. Nevoia concretizată în raport cu existentul de bunuri: a) pentru bunurile economice este mai mică; b) pentru bunurile libere este mai mare; c) este egală, pentru bunurile economie; d) este mai mică pentru bunurile libere; e) este mai mare pentru bunurile economice.

17. Potrivit legităţilor trebuinţelor: a) substituirea trebuinţelor este un act de siguranţă pentru consumator; b) întreţinerea trebuinţelor este expresia pluridimensiunii vieţii natural-umane; c) elasticitatea trebuinţelor este un factor întâmplător; d) creşterea şi diversificarea trebuinţelor sunt expresii ale evoluţiei omului; e) trebuinţele sunt limitate ca număr.


18. În virtutea legii rarităţii resurselor: a) resursele regenerabile sunt limitate absolut; b) resursele informaţionale sunt nelimitate; c) raţionalitatea este un principiu fundamental al economiei; d) economia a neglijat valoarea speranţei; e) resursele apar doar ca fluxuri.

19. Costul relativ în alegerile pe care le facem: a) este un cost real; b) echivalează cu un sacrificiu nedorit; c) este determinat de deciziile politice; d) împiedică realizarea optimului tuturor alternativelor; e) scade, pe măsură ce creşte gradul de specializare a resurselor.


20. Ştiinţa economică a descoperit că în economia reală: a) există legea rarităţii nevoilor; b) acţionează legea scăderii costurilor relative; c) nu există câştig fără pierdere; d) incertitudinea este un factor de risc; e) fiecare punct de pe frontiera posibilităţilor de producţie exprimă o variantă posibilă, dar ineficientă.


CAPITOLUL 3

3.1 Economia de schimb – formă universală de organizare ÅŸi funcÅ£ionare a economiilor contemporane
3.1.1 Caracteristici generale ale economiei de schimb
3.2 Sistemul ideal de economie cu piaţă concurenţială
3.2.1 Sistemul economic
3.2.2 Elemente structurale ale economiei cu piaţă concurenţială
3.3 Sistemul real de economie cu piaţă concurenţială de tip capitalist
3.3.1 Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă concurenţială
3.3.2 Modele ale economiei de piaţă de tip capitalist
3.3.3 Virtuţi şi limite ale sistemului de piaţă de tip capitalist
3.4 Tranziţia la economia cu piaţă concurenţială de tip capitalist în România
3.4.1 Spre economia de piaţă de tip european
3.4.2 Înfăptuirea reformei economice
3.4.3 Procese care definesc reforma economică
3.4.4 Spre o a doua tranziţie?
3.5 Tablou al economiei contemporane
3.5.1 Nivelul dezvoltării economice. Decalaje de dezvoltare
3.5.2 Dezvoltarea umană
3.5.3 Potenţialul economic
3.6 Structuri economice
De retinut



Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie proprie, prin autoconsum, fie prin schimb, apelând la produsele altora.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final (care permite satisfacerea directă a unor nevoi de viaţă ale oamenilor) şi autoconsum intermediar. Un producător de legume realizează autoconsum final pe seama legumelor consumate de el; autoconsumul intermediar constă în folosirea legumelor pentru fabricarea de către acesta a conservelor destinate propriului consum.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în compensaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi prin mijlocirea schimbului au coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală (autarhică) şi economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb.

3.1 Economia de schimb – formă universală de organizare ÅŸi funcÅ£ionare a economiilor contemporane
Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie naturală şi economie de schimb; aprecierea unei entităţi economice ca fiind organizată sub forma economiei naturale ori de schimb se face după criteriul preponderenţei, pe care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi economice.
Rolul economiei naturale, în activitatea fiecărui agent economic şi în activităţile totale din comunităţile avansate din punct de vedere economic, este azi doar secundar, periferic.
Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi extinderea economiei de schimb pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor, ca urmare a extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Toate economiile contemporane funcţionează ca economii de schimb.
Economia de schimb caracterizează fiecare economie naţională, dar şi economia mondială în ansamblul său.

3.1.1 Caracteristici generale ale economiei de schimb
Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt:
��specializarea agenÅ£ilor economici în obÅ£inerea anumitor bunuri;
��autonomia ÅŸi independenÅ£a economică a agenÅ£ilor economici;
��piaÅ£a este instituÅ£ia economică centrală;
��monetarizarea economiei;
��legăturile economice dintre agenÅ£i se desfăşoară sub forma tranzacÅ£iilor bilaterale de piaţă;
��bunurile economice îmbracă forma de marfă.
A) Specializarea agenţilor economici. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial.
Adam Smith a demonstrat că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate.
Pe măsura constituirii ştiinţei economice, s-a demonstrat că, în ultimă instanţă, specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Aceasta înseamnă că deciziile de specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului competitiv (comparativ) relative
Un agent economic sau o economie naţională dispune de avantaj competitiv relativ în raport cu alţii dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
Orice decizie şi acţiune a oricărui agent economic pus în faţa unor alternative (alegeri) este guvernată de principiul avantajului comparativ.
Pentru evidenÅ£ierea acestui principiu în planul specializării, să pornim de la premisa simplificată că într-o comunitate există trei grupe de producători – A, B, C, – care dispun de resursele RA, RB, RC, egale ca mărime ÅŸi identice ca structură.
Datorită unor abilităţi şi condiţii specifice, fiecare producător ar putea obţine bunurile x şi y după cum urmează:
��producătorul A: 10x sau 5y sau orice cominaÅ£ie liniară intermediară;
��producătorul B: 4x sau 4y sau orice combinaÅ£ie liniară intermediară;
��producătorul C: 2x sau 3y sau orice combinaÅ£ie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi.
Un subiect economic deţine avantaj absolut atunci când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic (sau reciproca: din resurse identice, acesta obţine o cantitate mai mare de bunuri în raport cu oricare alt agent economic).
În ceea ce priveşte avantajul relativ (comparativ), problema este mai complexă. Pentru a-l evidenţia este necesară determinarea costului de oportunitate (Co), adică preţuirea pe care un agent economic o acordă celor mai bune şanse la care renunţă atunci când face o alegere .
Specializarea producătorilor
De exemplu, dacă producătorul A ar alege să se specializeze doar în producerea bunului x, pentru fiecare unitate pe care o produce trebuie să renunţe la 0,5y; dacă alege să se specializeze în producerea bunului y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, va renunţa la 2x. Raţionând similar, pentru cei trei producători, obţinem datele surprinse în tabelul de mai jos:

Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului x, deci aici el dispune de avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care în ansamblu este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în obţinerea bunului y, fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.
Efectele economice ale specializării fundamentată pe teoria avantajului relativ se concretizează în creşterea producţiei cu resursele existente. Astfel, revenind la exemplul de mai sus, dacă fiecare din cei trei agenţi economici ar produce atât bunul x cât şi bunul y (afectând pentru fiecare bun jumătate din resursele disponibile), producţia totală (Q) care s-ar obţine ar fi: Q = 8x + 6y
Specializarea producătorului A în producerea bunului x ÅŸi a producătorului C în cea a bunului y (pentru simplificare, considerăm că producătorul B se specializează în producerea bunului y, costul de oportunitate fiind identic pentru x ÅŸi y) face ca: Q′ = 10x + 7y
Deci, din aceleaşi resurse, prin specializare se obţine un spor de producţie, respectiv două unităţi din bunul x şi o unitate din bunul y, reprezentând beneficii suplimentare, adică surplus economic.
Specializarea fundamentată economic generează atât sporirea rezultatelor cu un efort dat, fiind sursă de surplus economic, cât şi necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici, inclusiv schimbul voluntar dintre agenţii economici. Ea face ca activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependente de ale celorlalţi. Specializarea este forţa coeziunii unei economii.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifică şi ca urmare are loc adaptarea permanentă la condiţiile mereu schimbătoare ale mediului în care ei acţionează, specializarea rămâne prima condiţie şi trăsătură a economiei de schimb, bază a cooperării şi a progresului economic.
Principiul avantajului competitiv relativ este aşezat şi la baza specializării raţionale a ţărilor în producerea cu precădere a anumitor categorii de bunuri economice şi, în consecinţă, la baza participării lor, prin intermediul agenţilor economici individuali, la comerţul internaţional multilateral. Acestea determină câştiguri pentru fiecare ţară, deşi nu identice.

Specializarea internaţională a economiilor naţionale
Să considerăm două ţări – Germania ÅŸi India – care produc două bunuri – autoturisme ÅŸi textile – în condiÅ£iile surprinse în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1

Frontiera posibilităţilor de producţie din fiecare ţară este surprinsă în graficul 3.1. Opţiunile de producţie iniţiale (fără specializare internaţională) ale agenţilor economici din cele două ţări sunt identificate prin Q0G (Germania 5 autoturisme şi 180 mii m2 textile) şi Q0I (India, 5 autoturisme şi 218,7 mii m2 textile)

Datele relevă că Germania deţine avantaj competitiv relativ în producţia de autoturisme, iar India în cea de textile.
Împrejurările care determină avantajul competitiv (AC) al agenţilor dintr-o ţară într-un domeniu sau câteva domenii sunt numeroase. Dintre acestea amintim:
��volumul ÅŸi calitatea factorilor de producÅ£ie moÅŸteniÅ£i (condiÅ£ii ÅŸi resurse naturale, tradiÅ£ii ÅŸi obiceiuri etc.);
��volumul, calitatea ÅŸi structura factorilor de producÅ£ie creaÅ£i (capitalul tehnic – în special cel fix – calificarea forÅ£ei de muncă, invenÅ£ii, inovaÅ£ii etc.) prin investiÅ£ii;
��calitatea informaÅ£iilor disponibile ÅŸi modul de utilizare;
��metodele de management, marketing, abilităţile ÅŸi capacitatea de asumare a riscului;
��experienÅ£a moÅŸtenită ÅŸi dobândită;
��calitatea instituÅ£iilor existente ÅŸi a politicilor economice promovate.
Conştienţi de AC pe care agenţii economici din fiecare ţară îl deţin, presupunem că cei din Germania vor produce cu precădere autoturisme Q1G (11 autoturisme şi 156 mii m2 textile), iar cei din India Q1I, în special textile (244 mii m2 şi 1 autoturism). Faţă de situaţia iniţială, cu acelaşi volum de muncă, producţia de autoturisme creşte pe ansamblu cu 2, iar cea de textile cu 1000 m2, devenind necesar schimbul internaţional de autoturisme / textile între cele două. În realitate, schimburile internaţionale sunt benefice atunci când se desfăşoară în context multilateral.
Ceea ce dorim să remarcăm în legătură cu specializarea şi schimburile internaţionale ale agenţilor economici (şi ale ţărilor) se poate sintetiza astfel:
a) de surplusul economic care rezultă (în cazul nostru, 2 auto şi 1000 m2 textile) beneficiază în mod normal toate ţările; proporţia în care se împarte surplusul economic depinde de capacitatea de negociere, de conjunctura internă şi internaţională, de ansamblu şi pe piaţa diferitelor produse, de evoluţia cursului valutar şi al preţurilor;
b) în mod normal câştigă întreprinzătorii şi lucrătorii din industriile care se extind datorită specializării;
c) întreprinzătorii şi lucrătorii din industriile care-şi restrâng activitatea trebuie să se reprofileze: unii reuşesc rapid şi eficient, alţii nu reuşesc, sunt afectaţi de faliment şi şomaj şi pierd;
d) în mod normal câştigă exportatorii, importatorii şi consumatorii;
B) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Ca trăsătură a economiei de schimb, autonomia presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic izvorât din proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în funcţie de o formă sau alta de proprietate.
Autonomia cea mai largă se realizează în condiÅ£iile proprietăţii particulare, când agentul economic decide în mod direct – sau prin reprezentanÅ£i – în virtutea atributelor dreptului de proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziÅ£ia, gestiunea (sau administrarea) ÅŸi uzufructul, asumându-ÅŸi beneficiile ÅŸi riscurile deciziilor.
În timp, amploarea şi ponderea diferitelor forme ale proprietăţii particulare s-au modificat. Sensul acestor schimbări îl constituie reducerea relativă a proprietăţii particulare individuale şi creşterea absolută şi relativă a celei asociative sub forma societăţilor de capitaluri, pe acţiuni. Asemenea schimbări nu infirmă adevărul că baza deplinei autonomii a agenţilor economici rămâne proprietatea particulară.
C) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este dependent de bunuri furnizate de alţii, majoritatea covârşitoare a acestora fiind destinate schimbului.
Procesul separă, în timp ÅŸi spaÅ£iu, producÅ£ia de consum, pe producător de consumator, creează o dependenţă puternică a fiecăruia de ceilalÅ£i. ÃŽntre producÅ£ie ÅŸi consum, între producător ÅŸi consumator se interpune schimbul – piaÅ£a. PiaÅ£a devine instituÅ£ia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică.
Indiferent de modalităţile concrete de funcÅ£ionare, piaÅ£a este aceea care, în ultimă instanţă, validează deciziile economice. ÃŽn cadrul pieÅ£ei se efectuează schimburile dintre agenÅ£ii economici. Schimbul poate avea loc direct (un anumit bun contra altuia – troc) sau intermediat de monedă.
În prezent, majoritatea covârşitoare a schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să funcţioneze ca o economie monetară.
D) Monetarizarea economiei. Ea se concretizează în faptul că „banii reprezintă, alături de capital ÅŸi specializare, cel de-al treilea aspect major al vieÅ£ii economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic … ÅŸi etalonul de măsură a valorii”. Ansamblul tranzacÅ£iilor economice, modul de funcÅ£ionare a economiei, chiar structura organică a societăţii sunt, într-o formă sau alta, influenÅ£ate de către bani (monedă). O asemenea importanţă a banilor (monedei)4 este pusă în evidenţă ÅŸi de către funcÅ£iile lor.
E) Fluxurile dintre agenţii economici sunt tranzacţii bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb, între subiecţii economici se derulează permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă). Se disting tranzacţii unilaterale şi tranzacţii bilaterale.
F) Bunurile îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de schimb, majoritatea bunurilor economice îmbracă forma de marfă.
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă.
Analiza comparată pune în evidenţă existenţa unor grade de marfaritate diferite pentru bunurile economice. Din multitudinea acestora, cel puţin trei sunt tipice: bunuri integral marfare sau bunuri comerciale; bunuri parţial marfare sau mixte şi bunuri nonmarfare sau noncomerciale.
Bunurile economice integral marfare sau comerciale sunt cele care trec de la producător la consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează liber.
Bunurile economice parţial marfare sau mixte sunt cele care trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi a unor obiective de protecţie socială, fiscale sau de echitate.
Bunurile noncomerciale sau nonmarfare sunt bunuri economice a căror producere ocazionează cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile ocazionate fiind suportate de către comunitate (societatea în ansamblul ei, colectivităţile locale, asociaţii private sau publice, fundaţii etc.). În economia de schimb ponderea covârşitoare în ansamblul bunurilor economice o au cele integral marfare (comerciale).

3.2 Sistemul ideal de economie cu piaţă concurenţială
Peisajul economic al planetei, al diferitelor zone geografice şi al fiecărei ţări se prezintă într-o mare diversitate, el este extrem de eterogen5. Dar, alături de diversitate, activităţii economice îi este caracteristic faptul că are la bază trăsăturile şi regulile economiei de schimb.
3.2.1 Sistemul economic
Intuind tendinţa spre generalizare a economiei de schimb, ca formă universală de desfăşurare a vieţii economice, diferite şcoli economice au fost preocupate, încă din perioada clasică, să fundamenteze modele de organizare şi funcţionare, apte să ofere rezolvări viabile problemei rarităţii. Pe baza acestor modele au fost imaginate (ideatizate) sistemele economice, tipuri specifice de organizare şi reglare a activităţii economice.
Dacă problema fundamentală a activităţii economice a fost dintotdeauna găsirea celor mai bune soluţii la întrebările: Ce şi cât să se producă? Cum să se producă, prin ce metode de combinare a factorilor şi cu ce tehnologii? Pentru cine sa e producă?, sistemele economice se caracterizează (dar se şi deosebesc între ele) prin răspunsurile specifice la întrebările:
) Cine decide ce, cât, cum, pentru cine să se producă? El este agentul economic direct, care are iniţiativa şi îşi asumă decizia şi acţiunea de a întreprinde ceva şi culege efectele succesului sau insuccesului? Sau din contră o organizaţie, în ultimă instanţă statul?
b) Cum, prin ce modalitate se adoptă decizia pentru a oferi soluţii problemei economice fundamentale? Se realizează aceasta în mod descentralizat, de către fiecare, în cadrul a numeroase centre, sau, din contră, în mod centralizat, pentru întreaga economie?
c) Prin ce instituţii cheie se adoptă şi se verifică calitatea deciziilor şi rezultatele lor? Prin instituţiile proprietăţii private, ale pieţei, concurenţei şi preţurilor libere sau ale proprietăţii publice, planului centralizat cu indicatori obligatorii pentru agenţii economici.
In funcţie de aceste elemente, în cadrul economiei de schimb se delimitează două mari tipuri teoretice de sisteme economice: sistemul economiei cu piaţă concurenţială şi sistemul economic de comandă, cu planificare centralizată obligatorie.
Contururile primului model au fost jalonate de către Adam Smith şi alţi mari economişti fondatori ai şcolii neoclasice. Cel de-al doilea model a fost conturat de către K. Marx şi alţi teoreticieni cu aceleaşi convingeri ideologice.
Sistemele economice se diferenţiază fundamental prin:
��natura proprietăţii asupra bunurilor de capital ÅŸi a resurselor naturale, respectiv tipul dominant de proprietate: privată, respectiv publică;
funcÅ£ia de preferinţă socială ÅŸi modul de stabilire a acesteia;
��instituÅ£iile caracteristice ÅŸi instrumentele de politică economică;
modelul de alocare a resurselor.

3.2.2 Elemente structurale ale economiei cu piaţă concurenţială
Sistemul ideal de tip capitalist se caracterizează prin următoarele:
• agenÅ£ii economici (menaje, întreprinderi, instituÅ£ii etc.), independenÅ£i juridic ÅŸi egali în faÅ£a legii, îşi exercită liber atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (forţă de muncă, bani, titluri, bunuri economice marfare). Proprietatea privată este baza sistemului;
• pe baza dreptului de proprietate, sacru ÅŸi inviolabil, subiecÅ£ii acestuia au deplina libertate de a se angaja în acÅ£iuni economice (legale) pe care le consideră oportune în conformitate cu interesul propriu, asumându-ÅŸi integral avantajele ÅŸi riscurile propriilor decizii;
• calitatea de a fi element autoreproductibil al vieÅ£ii economice i se asigură fiecăruia, ca rezultat al propriilor decizii ÅŸi acÅ£iuni;
• relaÅ£iile economice dintre operatorii economici îmbracă forma tranzacÅ£iilor de piaţă, bilaterale, libere ÅŸi directe, în care fiecare, ghidat de interesul personal, particular, îşi alege în mod liber partenerii de tranzacÅ£ii economice, pe criterii de raÅ£ionalitate economică;
• existenÅ£a unui sistem generalizat de pieÅ£e interdependente;
• toÅ£i agenÅ£ii economici ÅŸi toate categoriile de pieÅ£e se află într-un sistem de concurenţă liberă (pură sau perfectă), care asigură cooperarea ÅŸi selecÅ£ia lor prin prisma rezultatelor economice. ConcurenÅ£a liberă ÅŸi generalizată este cel mai important factor al progresului economic individual;
• formarea liberă a preÅ£ului pe toate pieÅ£ele ÅŸi la toate categoriile de bunuri economice; nivelul ÅŸi dinamica preÅ£ului reprezintă barometrul de apreciere a stării sistemului ÅŸi sursa de fundamentare a deciziilor fiecărui producător ÅŸi consumator. Pe baza preÅ£urilor libere, raportul dintre cerere ÅŸi ofertă este expresia raportului dintre nevoia socială ÅŸi resurse;
• modelul teoretic al economiei de piaţă exclude intervenÅ£ia administrativă, în viaÅ£a unităţilor, din partea statului ÅŸi a altor centre de presiune (monopoluri, sindicate etc.), el asigurându-ÅŸi autoreglarea ÅŸi auto-reproductibilitatea prin mecanismele pieÅ£ei. Economia de piaţă este în esenţă acel sistem economic în care „mecanismele naturale (ale pieÅ£ei, - n.n.) sunt singurele care pot să asigure echilibrul cererii cu oferta, excluzând oricare intervenÅ£ie a monopolurilor sau statului”;
• statul este prezent în activitatea economică în măsura în care este un agent economic ca oricare altul (este cumpărător sau producător de anumite bunuri economice) ÅŸi respectă integral regulile ÅŸi filozofia de funcÅ£ionare a sistemului cu piaţă concurenÅ£ială. El este chemat să creeze cadrul legal al funcÅ£ionării economiei, să fundamenteze infrastructura economică a societăţii, să pună la dispoziÅ£ia cetăţenilor ÅŸi a altor agenÅ£i economici servicii ÅŸi să le ofere securitate socială, să asigure cadrul necesar, propice funcÅ£ionării concurenÅ£ei.
Modelul teoretic al economiei de comandă a fost fundamentat ca o reacţie ideologică la unele disfuncţionalităţi ivite în funcţionarea reală a sistemului de piaţă, ca o alternativă a acestuia. În cadrul său, orientarea acţiunii agenţilor economici se face în mod centralizat şi obligatoriu, folosindu-se în acest scop aparatul de stat, care, deşi format din persoane individuale, se consideră că acţionează şi sintetizează interesele întregii societăţi. Colectivismul este filosofia sistemului.
Principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic, ca expresie a unei organizări economice (şi politice) de tip centralizat. Sinteza deciziilor economice o reprezintă planul unic, centralizat. Prevederile acestuia sunt o normă de conduită pentru agenţii economici, a căror apreciere se face în funcţie de modul de realizare a indicatorilor obligatorii pe care-i conţine planul.
Premisele economice pe care este clădit sistemul de comandă sunt proprietatea publică generalizată şi principiul primordialităţii intereselor generale şi colective, de a căror realizare depinde şi satisfacerea intereselor individuale, personale.

3.3 Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială de tip capitalist
În viaţa reală niciunul dintre modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu funcţionează în formă pură. Toate economiile contemporane conţin, în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă dar şi ale sistemului dirijist.
Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea aprecia că economia de schimb contemporană, aşa cum funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea statului în economie. Ele sunt economii mixte, funcţionând ca un melanj de economie de piaţă concurenţială şi economie planificată.
„Nu a existat niciodată o economie de piaţă 100%... Astăzi, în SUA, majoritatea deciziilor sunt luate prin intermediul pieÅ£ei. Dar statul joacă un rol important pentru a modifica funcÅ£ionarea pieÅ£ei; statul elaborează legile ÅŸi regulile care reglementează viaÅ£a economică, produce servicii în domeniul educaÅ£iei ÅŸi poliÅ£iei, emite reglementări ÅŸi acÅ£ionează în domeniul poluării ÅŸi afacerilor”8.
Sistemul de economie mixtă
Iniţial, noţiunea de economie mixtă desemna acele situaţii în care se realiza asocierea colectivităţilor publice şi producătorilor privaţi pentru înfăptuirea unor cooperări între stat şi întreprinderile private. În sens modern, cuprinzător, economia mixtă înglobează sistemul economic din numeroase ţări occidentale în care piaţa este un element de reglare a economiei, prin altele.
Acest sistem se bazează pe două axiome:
a) în numele eficienţei şi libertăţii, este recunoscut şi păstrat rolul reglator al pieţei în alocarea resurselor şi în asigurarea cadrului pentru confruntarea şi armonizarea diferitelor categorii de interese;
b) compensarea, completarea, contracararea şi corectarea unor excese ale funcţionării pieţei prin instalarea, în spiritul cerinţelor fundamentale şi filosofiei pieţei, a intervenţiei statului în economie.
Mijloacele intervenţiei statale şi amploarea lor sunt diferite, dar, în sistemul economiei mixte, reglarea economiei se realizează printr-un mecanism hibrid. Ca regulă generală, mecanismul economiei mixte s-a născut din situaţii de criză gravă, pe care le-a cunoscut sistemul economic şi social în ansamblul său, ori ca urmare a unor zguduiri economico-sociale (crize şi recesiuni grave, inegalităţi frapante în distribuirea veniturilor, dezechilibre şi penurie generalizate în urma unor conflicte armate) şi din necesitatea de a armoniza exigenţele eficienţei economice şi liberei iniţiative cu respectarea unor condiţii minime de echitate socială.
Economia mixtă a reprezentat şi o reacţie a politicilor socialiste şi social-democrate de diferite nuanţe faţă de politica liberală.
În ciuda acestor evidenţe, considerăm conceptul de economie mixtă în sine relativ eclectic, deoarece acesta nu surprinde elementele definitorii ale sistemului economic. De aceea, apreciem că, pentru analiza economică, este fertilă acea optică metodologică în baza căreia realitatea economică dintr-o ţară sau alta poate fi încadrată în sistemul economiei de piaţă sau de comandă, în raport cu preponderenţa pe care o au în funcţionarea acestuia structurile şi mecanismele definitorii dintr-un model teoretic sau altul.

3.3.1 Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă concurenţială
O economie naţională contemporană poate fi considerată drept economie cu piaţă concurenţială dacă ea conţine următoarele elemente structurale şi mecanisme de reglare:
• pluralismul formelor de proprietate, egale în faÅ£a legii, în cadrul cărora ponderea principală o deÅ£ine cea particulară. SubiecÅ£ii fiecărei forme de proprietate îşi asumă autonom ÅŸi pe deplin dreptul de a decide în condiÅ£ii de risc ÅŸi incertitudine, suportând integral consecinÅ£ele acestora;
• economia este descentralizată, funcÅ£ionarea ei fiind consecinÅ£a acÅ£iunilor, opÅ£iunilor (alegerilor) individuale a căror conexiune se realizează pe baza pieÅ£ei, cadrului legislativ ÅŸi a unor pârghii economico-financiare;
• interesul personal ÅŸi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii economice, impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător ÅŸi a utilităţii (satisfacÅ£iei) pentru cumpărător (consumator);
• piaÅ£a concurenÅ£ială este reglatorul principal al activităţii economice. Pentru majoritatea domeniilor ÅŸi acÅ£iunilor întreprinse de agenÅ£ii economici, piaÅ£a transmite ce, cât, cum ÅŸi pentru cine se produce, ce, cât ÅŸi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice necesare. Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor ÅŸi a modalităţilor de combinare, ca ÅŸi atestarea calităţii deciziilor, a concordanÅ£ei ofertei cu nevoia socială se fac de către piaţă, prin mecanismul preÅ£urilor. Acest lucru este posibil în măsura în care:
a) există un sistem de pieţe în care se confruntă deschis cererea şi oferta de bunuri specifice, determinând niveluri şi evoluţii adecvate ale preţurilor;
b) este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de pieţe, astfel ca situaţia specifică pe o anumită piaţă să determine reacţii adecvate şi la momentul oportun pe celelalte;
• pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum ÅŸi de investiÅ£ii, forţă de muncă, monedă, titluri, valute), preÅ£urile se formează liber, prin negocieri între vânzători ÅŸi cumpărători;
• concurenÅ£a loială, în conformitate cu reglementările legale, pe toate categoriile de pieÅ£e, îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi ÅŸi inadaptabili;
• existenÅ£a unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-ÅŸi asumă reglarea operativă a masei monetare ÅŸi orientarea acÅ£iunilor celorlalÅ£i agenÅ£i economici, furnizându-le servicii, ÅŸi informaÅ£ii, necesare adoptării deciziilor;
• o structură tehnico-economică modernă (factori de producÅ£ie, nivel calitativ, mod de combinare etc.), care reprezintă componenta substanÅ£ială a unei înalte eficienÅ£e economice, premisa satisfacerii decente a nevoilor fundamentale pentru toÅ£i cetăţenii – condiÅ£ie materială a libertăţii economice ÅŸi a democraÅ£iei;
• statul democratic veghează la respectarea regulilor pieÅ£ei, completează ÅŸi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ ÅŸi pârghiile economico-financiare;
• acÅ£iunile agenÅ£ilor economici – firme ÅŸi familii – au la bază unele mentalităţi, atitudini ÅŸi comportamente specifice: prevederea, iniÅ£iativa, responsabilitatea, asumarea riscului, spirit de competiÅ£ie, inhibarea atitudinii „paternaliste” din partea statului sau a colectivităţii.
Componentele structurale ale economiei de piaţă de tip capitalist au cunoscut în timp ample evoluţii şi transformări şi sunt în continuare compatibile cu schimbările produse la scară mondială la sfârşitul secolului al XX-lea sau în curs de înfăptuire în perspectiva celui actual.
PrăbuÅŸirea modelului socialist de societate ÅŸi economie – de tip marxist –, marile deschideri datorate progreselor tehnico-ÅŸtiinÅ£ifice – dintre care se remarcă noile tehnologii informatice ÅŸi de comunicaÅ£ii (NTIC), tendinÅ£ele spre integrare interstatală, dar mai ales spre globalizare economică ÅŸi Noua economie, dispariÅ£ia bipolarismului ideologic al omenirii, vor aduce noi schimbări în sistemul real de economie de piaţă, tranziÅ£ia accentuând componentele umaniste ÅŸi armonizarea cu exigenÅ£ele mediului natural vital.

3.3.2 Modele ale economiei de piaţă de tip capitalist
Sistemul real al economiei cu piaţă concurenÅ£ială, care „acoperă” majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar ÅŸi indivizibil, ci se prezintă într-o mare diversitate de situaÅ£ii, de experienÅ£e ÅŸi de practici naÅ£ionale, concret-istorice. Pe lângă elementele particulare, specifice unei ţări sau alteia, se poate vorbi de existenÅ£a unor tipuri (modele) de economie de piaţă reală.
În majoritatea lucrărilor consacrate tipurilor de economie de piaţă, delimitarea acestora se face în funcţie de unele criterii:
⇒ gradul de intervenÅ£ie a statului în activitatea economică;
⇒ măsura în care statul acÅ£ionează alături de mecanismele pieÅ£ei sau, dimpotrivă, se implică în aceste mecanisme;
⇒ modul ÅŸi nivelul la care se exercită intervenÅ£ia statului în economie (prin proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale, monetare ÅŸi de credit, subvenÅ£ii sau comenzi publice etc.);
⇒ rolul ÅŸi funcÅ£iile reale pe care le îndeplineÅŸte piaÅ£a;
⇒ curentul de gândire economică care exercită un rol mai mare în adoptarea politicii economice guvernamentale etc.
Deşi s-au emis numeroase puncte de vedere, se poate aprecia că delimitări tranşante între tipurile de economie de piaţă concurenţială sunt greu de realizat.
Un amplu şi argumentat punct de vedere exprimă Michel Albert în lucrarea Capitalism contra capitalism, care apreciază că, în sistemul capitalist, s-au diferenţiat două mari modele de economie: modelul neoamerican şi cel renan. Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, noile ţări industrializate din Asia ş.a. Cel de-al doilea îşi are nucleul în sistemul economiei de piaţă în Germania, dar se regăseşte în trăsăturile sale fundamentale şi în Elveţia, Olanda, Suedia şi în celelalte ţări nordice, în Japonia şi Austria.
Se apreciază că ambele modele sunt o emanaÅ£ie a sistemului capitalist ÅŸi a liberalismului, având la bază proprietatea capitalistă, libertatea poetică ÅŸi democraÅ£ia. Ele se sprijină pe valori opuse în ceea ce priveÅŸte poziÅ£ia persoanei în întreprindere (instituÅ£ie), locul pieÅ£ei în societate ÅŸi rolul pe care trebuie să-l joace ordinea legală în economia internaÅ£ională, relaÅ£ia eficienţă – justiÅ£ie socială.

Modelul neoamerican de economie de piaţă
Cu titlu ilustrativ, surprindem în continuare unele trăsături ale modelului (tiparului) neoamerican, aşa cum sunt concepute de autorul citat9:
��sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale (bunuri publice) este neglijabil ÅŸi are o tendinţă de reducere;
��piaÅ£a are rolul determinant în circulaÅ£ia bunurilor de la producător la consumator, majoritatea schimburilor derulându-se după criteriile pieÅ£ei;
��baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile adoptate prevalează reuÅŸita individuală ÅŸi maximizarea profitului (financiar) imediat (pe termen scurt);
��preÅ£urile bunurilor economice (inclusiv salariile) depind în măsură determinantă de condiÅ£iile aleatorii ale pieÅ£ei;
��fiscalitatea este redusă, iar implicarea directă a statului în activitatea economică este neglijabilă (cel puÅ£in în ceea ce priveÅŸte administraÅ£ia centrală);
��întreprinderea, ca centru al deciziilor economice, este considerată bun comercial ca oricare altul;
��piaÅ£a financiară, ÅŸi în primul rând bursa, are rolul decisiv, de barometru al activităţii economice în raport cu alte forme de piaţă;
��mobilitate ridicată ÅŸi în timp scurt în ierarhia economico-socială;
��clasă mijlocie (familii care deÅ£in venituri aflate în jurul mediei sociale) relativ redusă (50% în SUA);
��un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcÅ£ioneze după regulile pieÅ£ei;
��politici economice ÅŸi un sistem de valori care încurajează consumul;
��grad redus de securitate economică faţă de riscuri (ÅŸomaj, boală, sărăcie); protecÅ£ia faţă de acestea fiind o chestiune mai ales individuală sau cel mult de caritate (excepÅ£ie Marea Britanie).

Modelul renan de economie de piaţă (care tinde să devină tipul european de economie de piaţă).
Este inspirat din filosofia Ordo-liberalismului şi se bazează pe câteva principii de bază10: mecanismul economic trebuie să se sprijine pe piaţă, căreia trebuie să i se asigure o cât mai mare libertate de funcţionare, în principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile; mecanismele pieţei nu pot să determine singure ansamblul vieţii sociale şi ele trebuie echilibrate, contrabalansate de un imperativ social, postulat a priori, al cărui girant trebuie să fie statul: statul este garantul protecţiei sociale şi al liberei negocieri între partenerii sociali; intervenţionismul statal şi dirijismul sunt compatibile doar în măsura în care nu provoacă distorsiuni concurenţei şi asigură depăşirea unor momente dificile de restructurare economică.

Pe baza acestor principii, în mecanismul de funcţionare sunt identificabile o serie de trăsături printre care:
• majoritatea bunurilor economice îmbracă formă marfară, dar consumul unei părÅ£i importante nu se realizează după regulile pieÅ£ei;
• bunurile economice necomerciale (nonmarfare) au o pondere semnificativă;
• o politică economică ce încurajează economisirea ÅŸi redistribuirea de venituri;
• fiscalitatea directă prevalează asupra celei indirecte;
• sunt impozitate atât veniturile, cât ÅŸi capitalul; amplă redistribuire interzonală a veniturilor pentru a reduce decalajele regionale;
• sistemul bancar este puternic articulat cu firmele, fiind apt să asigure finanÅ£area acestora pe termen lung, în principal prin mecanismele bancare;
• între bănci, acÅ£ionari ÅŸi întreprinderi există un sistem de interese coordonate consensual; firmele (ÅŸi chiar instituÅ£iile) funcÅ£ionează pe baza unui sistem de cogestiune care asociază la procesul decizional (ÅŸi al responsabilităţilor) toate părÅ£ile implicate (acÅ£ionari, conducerea executivă, reprezentanÅ£ii salariaÅ£ilor); practic, întreprinderea nu poate funcÅ£iona în afara dialogului social;
• nivelul salariilor depinde atât de condiÅ£iile pieÅ£ei, cât ÅŸi de alÅ£i factori (vechimea, pregătirea profesională etc.) ÅŸi, în acest fel, este încurajată stabilitatea salariaÅ£ilor, firma fiind implicată în asigurarea treptată a carierei ÅŸi ascensiunii economico-sociale;
• firma, salariaÅ£ii ÅŸi statul sunt coresponsabili de perfecÅ£ionarea profesională, punându-se accent pe comportamente ca: precizie, punctualitate, fiabilitate, ataÅŸament faţă de firmă;
• un sistem de învăţământ mai egalitar, în care nivelurile profesionale intermediare dispun de o bună formare;
• miÅŸcare sindicală puternică, responsabilă din punct de vedere economic, cu lideri având competenţă remarcabilă;
• la baza economică a societăţii sunt aÅŸezate ÅŸi acceptate o serie de valori ca: egalitate ÅŸi echitate socială, corelate cu criteriile de eficienţă;
• comunitatea din care individul face parte (întreprinderea, asociaÅ£ia, oraÅŸul etc.) îşi asumă responsabilitatea în rezolvarea unor probleme ale individului;
• grad ridicat de securitate economică a populaÅ£iei faţă de riscuri (boală, ÅŸomaj, dezechilibre familiale etc.) asigurat de către colectivităţi publice; inegalităţile dintre indivizi, considerate normale, trebuie menÅ£inute în limite raÅ£ionale (în caz contrar, intră în funcÅ£iune pârghii redistributive de prelevare ÅŸi transfer de venituri);
• clasă mijlocie numeroasă;
• un sistem avantajos de pensii ÅŸi alocaÅ£ii familiale, care asigură un grad ridicat de protecÅ£ie socială prin grija autorităţii publice.

Două modele reprezentative de economie cu piaţă concurenţială de tip capitalist11
Modelul renan (european); economia socială de piaţă
⇒ reglarea conÅŸtientă prin combinarea în diferite proporÅ£ii a dimensiunii publice cu cea privată, respectiv un parteneriat puternic public/privat;
⇒ piaÅ£a este principalul factor de reglare economică, dar funcÅ£ionarea sa trebuie supravegheată ÅŸi chiar corectată prin mecanisme stat – societate civilă – asociaÅ£ii de proprietari;
⇒ model economic bazat pe randament ÅŸi transferuri cu finalitate ori coeziune socială;
⇒ redistribuirea de venituri ÅŸi investiÅ£ia publică, eficienÅ£a ÅŸi justiÅ£ia socială sunt trăsături definitorii ale sistemului;
⇒ starea economiei reale determină pe cea a economiei nominale (monetare);
⇒ un sistem mixt de companii, cu preponderenţă medii ÅŸi mici.
Modelul neoamerican (liberal)
⇒ mare încredere în virtuÅ£iile interne ale mecanismului laissez-faire în reglarea economiei;
⇒ model neo-liberal, accentuează până la absolutizare virtuÅ£ile pieÅ£ei;
⇒ model economic exclusiv randamental;
⇒ asumarea riscului individual este regula de joc; exclude coeziunea socială ca obiectiv al autorităţilor; ea reprezintă o problemă microsocială;
⇒ economia ÅŸi mecanismele nominale (monetar, financiare) sunt un ingredient pentru expansiunea economiei reale;
⇒ se bazează pe firme mari, cu putere financiară remarcabilă ÅŸi activitate diversificată, care fac regulile jocului.

Epitetul social al economiei de piaţă de tip european înseamnă ca statul să aibă grijă de cetăţenii săi şi să acţioneze pentru: asigurarea egalităţii de şanse, eliminarea nedreptăţilor şi abuzurilor, apărarea şi sprijinirea celor dezavantajaţi, crearea sentimentului de solidaritate şi responsabilitate socială. Sursa principală a acestei griji o constituie productivitatea, nivelul acesteia asigurând mijloacele de protecţie. De aici, o concluzie logică: necesitatea de a corela protecţia socială cu nivelul productivităţii.
Filosofia economiei sociale de piaţă recunoaÅŸte că adevăratul motor al bunăstării sociale este o „alianţă” adecvată între egoismul sănătos ÅŸi sentimentul răspunderii sociale a individului. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde să devină, în general, prototip pentru Uniunea Europeană.

3.3.3 Virtuţi şi limite ale sistemului de piaţă de tip capitalist
Economiile care au funcţionat timp mai îndelungat pe coordonatele sistemului de piaţă au evidenţiat, prin rezultatele obţinute, viabilitatea acestui sistem, virtuţiile potenţiale, dar şi valenţele practice ale acestuia:
• este un sistem de producere a bogăţiei robust ÅŸi flexibil; în acest sistem oamenii trăiesc material mai bine decât în oricare alt sistem cunoscut de istorie, dar, în mod inevitabil, nu toÅ£i trăiesc la fel de bine; iar acest lucru nu este nici posibil, nici justificabil din punct de vedere economic, social ÅŸi moral;
• modul specific de alocare a resurselor, libera iniÅ£iativă ÅŸi concurenÅ£a de pe toate pieÅ£ele sunt factori interni pentru creÅŸterea eficienÅ£ei economice;
• având ca fundament proprietatea particulară ÅŸi prioritatea interesului personal, sunt create premise favorabile pentru stimularea inovaÅ£iei individuale, asumarea riscului ÅŸi competiÅ£ie ca principale surse de progres;
• sistemul este mobil, adaptabil la schimbări, reacÅ£ionează operativ la anomaliile endogene ÅŸi exogene care se ivesc;
• proprietatea particulară, concurenÅ£a ÅŸi preÅ£urile libere determină un comportament economic hedonist în care agenÅ£ii economici (firme, familii, administraÅ£ii etc.) se raportează în permanenţă la relaÅ£ia costuri (cheltuieli)/(beneficii)/(rezultate);
• funcÅ£ionarea sistemului economic este de aÅŸa natură încât îi elimină operativ pe cei ineficienÅ£i, prevenind situaÅ£iile de folosire iraÅ£ională prelungită a resurselor.
Asemenea avantaje nu se manifestă în stare pură şi izolat de celelalte amintite în paginile anterioare.
Economia de piaţă de tip capitalist nu este un sistem perfect de utilizare a resurselor şi de satisfacere a nevoilor. El este cel mai bun dintre cele pe care le-a imaginat şi realizat omenirea; el există prin acţiunile oamenilor, iar ceea ce aceştia întreprind are şi imperfecţiuni, neajunsuri şi, uneori, se soldează cu eşecuri.
Acestea vor fi puse în evidenţă pe parcursul studiului, cu relevarea soluţiilor pentru prevenirea sau atenuarea lor. În acest cadru, amintim:
⇒ inflaÅ£ia ÅŸi ÅŸomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoÅ£itorii lor;
⇒ se produce o tendinţă de concentrare anormală a puterii economice într-un număr redus de întreprinderi ÅŸi centre economice;
⇒ nu realizează un echilibru acceptabil între eficienÅ£a economică ÅŸi echitatea socială, între protecÅ£ia socială ÅŸi distribuirea veniturilor;
⇒ amploarea ridicată a birocraÅ£iei politice ÅŸi administrative, accesul discriminatoriu al săracilor în ÅŸcolile recunoscute, secundare ÅŸi de învăţământ superior, din cauze financiare ÅŸi frecventarea unor ÅŸcoli elementare ÅŸi secundare cu o slabă clasificare.

3.4 Tranziţia la economia cu piaţă concurenţială de tip capitalist în România
Sistemul economic de comandă din Europa s-a prăbuÅŸit la sfârÅŸitul anilor ’80: monopolul proprietăţii publice ÅŸi îngrădirea libertăţilor economice, ineficienÅ£a economică cronică, lipsa competiÅ£iei economice, menÅ£inerea în activitate a unor întreprinderi, locuri de muncă ÅŸi tehnologii energointensive ÅŸi risipitoare, subvenÅ£ionarea „pierderilor” planificate de la buget, politizarea deciziei economice în detrimentul interesului direct, personal, al celor aflaÅ£i în activitate sunt doar câteva din cauzele economice care au determinat o schimbare de sistem de o amploare necunoscută în istorie, în decursul unui timp aÅŸa de scurt. S-a inaugurat astfel o dinamică istorică inedită, fără precedent, în care a fost angrenată ÅŸi România.

3.4.1 Spre economia de piaţă de tip european
Această dinamică a vizat în plan economic trecerea de la economia de comandă – având ca fundament monopolul proprietăţii de stat ÅŸi deciziile partidului unic – la economia cu piaţă concurenÅ£ială de tip capitalist (deÅŸi acest lucru s-a afirmat explicit în a doua jumătate a anilor ’90) ÅŸi mecanismul său funcÅ£ional.
Ţările aflate în tranziţie, inclusiv România, au obţinut asistenţă şi consultanţă din partea a numeroşi specialişti occidentali recomandaţi de emblema unor instituţii prestigioase: F.M.I., O.C.D.E. (care iniţiază în 1990 programul de
cercetare ÅŸtiinÅ£ifică ÅŸi asistenţă „Parteneri în tranziÅ£ie”), U.E., B.E.R.D. etc. O primă încercare considerată viabilă pentru a fundamenta o teorie a tranziÅ£iei ÅŸi punerea în practică a acesteia se realizează sub egida O.C.D.E.12 cuprinzând politicile economice ÅŸi măsurile legislative urgente care se impun pentru a orienta economia spre sistemul de piaţă concurenÅ£ială, ritmul de înfăptuire ÅŸi secvenÅ£ionalitatea acestor măsuri ÅŸi decizii.
S-a considerat că, în ţara noastră, tranziţia la economia de piaţă se identifică cu înfăptuirea reformei economice, pentru a realiza o economie de piaţă, în linii generale, de tip european.

3.4.2 Înfăptuirea reformei economice
TranziÅ£ia reprezintă un proces relativ îndelungat care, în mod inevitabil, generează, cel puÅ£in la începuturile sale, dificultăţi economice ÅŸi costuri sociale obiective. O asemenea realitate este determinată de faptul că societatea, economia, acÅ£iunea socială, în general, trebuie să funcÅ£ioneze pe noi baze: noi structuri, noi mecanisme de reglare, noi mentalităţi ÅŸi chiar un nou sistem de valori. Trebuie avut în vedere că modelul socialist – de orientare marxistă – de economie ÅŸi societate a lăsat o puternică amprentă asupra mentalităţilor ÅŸi comportamentelor populaÅ£iei, greu sau chiar imposibil de eliminat pe termen scurt.
Funcţia iniţială a reformei o constituie depăşirea crizei economice moştenite de la mecanismul de comandă şi a celei ciclice pe care economia o resimţea profund. Finalitatea reformei o reprezintă înfăptuirea economiei de piaţă moderne şi a mecanismului său eficient, funcţional şi liber. Cele două obiective urmau să se înfăptuiască în secvenţe de timp diferite, gradual, dar nu lent, prin măsuri eşalonate, dar derulate în mod simultan.

3.4.3 Procese care definesc reforma economică
Principalele procese care au definit reforma economică sunt: macro-stabilizarea; efectuarea reformelor structurale şi instituţionale; liberalizarea economică.
• Macrostabilizarea a vizat eliminarea sau măcar atenuarea unora din dezechilibrele moÅŸtenite sau apărute în procesul tranziÅ£iei: controlul inflaÅ£iei, stăpânirea deficitului bugetar ÅŸi al balanÅ£ei de plăţi externe, adaptarea consumului la resursele existente ÅŸi la starea eficienÅ£ei economice, echilibrarea cursului valutar.
• Efectuarea reformelor structurale ÅŸi instituÅ£ionale urmărea realocarea resurselor în raport cu nevoile ÅŸi posibilităţile economice, Å£inând seama atât de tendinÅ£ele pe care marea tranziÅ£ie le impune pe plan mondial, cât ÅŸi de domeniile cu avantaj competitiv în care se manifestă firmele din România.
Raţiunea ultimă a acestor reforme o constituie sporirea eficienţei utilizării factorilor de producţie, şi în primul rând a productivităţii ca suport pentru creşterea economică pe termen lung. Prin reformele structurale se creează subiecţii economici participanţi la tranzacţiile concurenţiale, un nou cadru instituţional juridic care reglementează drepturile, obligaţiile şi raporturile dintre unităţile economice, se desfiinţează unele structuri vetuste ale mecanismului de comandă, se creează şi se consolidează sistemul de piaţă şi mecanismele funcţionale specifice.
Nucleul reformelor structurale este privatizarea, eliminarea cvasi – monopolului proprietăţii de stat, a altor tipuri de monopoluri ÅŸi crearea pluralismului sistemului de proprietate a cărui bază o constituie proprietatea privată, sub diferitele ei forme.
Reformele structurale au în vedere toate componentele mecanismului economic şi nivelurile economiei a căror funcţionare este aşezată pe un cadru instituţional-juridic adecvat statului de drept şi compatibil cu cel practicat în spaţiul Uniunii Europene, ca premisă pentru o integrare mai facilă în aceasta.
• Liberalizarea economică. ExperienÅ£a istorică a relevat că economia de piaţă poate funcÅ£iona, dacă sunt create condiÅ£iile pentru exercitarea ÅŸi garantarea unui set de libertăţi: libertatea alegerii bunurilor de consum ÅŸi de capital, a profesiei ÅŸi a locului de muncă, libertatea de a dispune liber de factorii de producÅ£ie aflaÅ£i în posesie, libertatea de a exercita iniÅ£iativele imaginate cu respectarea libertăţii celorlalÅ£i ÅŸi a cadrului legislativ.
Prin măsurile de liberalizare economică s-a urmărit transferarea către subiecţii economici a dreptului de decizie şi a consecinţelor acestuia în legătură organică cu redefinirea rolului statului. O atare direcţie a presupus măsuri cum sunt: liberalizarea preţurilor, inclusiv a salariilor şi a ratei dobânzii, convertibilitatea monedei, libertatea de mişcare a factorilor de producţie, deschiderea spre şi pentru exterior, în spiritul principiilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, modificarea sistemului de conducere a întreprinderilor şi reforma microeconomică.

În context, statul îşi restrânge sau renunţă la unele funcţii economice tradiţionale (de proprietar, de fixare a obiectivelor, de intervenţie a administraţiei în economie ş.a.), asumându-şi funcţiile moderne privind crearea şi aplicarea cadrului legislativ, asigurarea premiselor pentru exercitarea liberalizării economice, întreţinerea şi supravegherea concurenţei, redistribuirea de venituri ş.a.
Până acum au fost iniţiate şi aplicate numeroase acţiuni pentru înfăptuirea reformei, încât în prezent, în România, s-au creat bazele economiei de piaţă, dar se menţin unele disfuncţionalităţi. Cu toate acestea, costurile sociale ale tranziţiei au depăşit aşteptările, iar speranţele de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă s-au îndepărtat, în comparaţie cu optimismul utopic din primii ani ai deceniului nouă. Nivelul de trai la peste 80% din populaţia ţării a înregistrat scăderi de 30-50%; P.I.B., investiţiile, exportul, gradul de ocupare a factorilor de producţie şi cel al eficienţei agregate a acestora au înregistrat scăderi importante.
Au apărut noi dezechilibre şi factori de instabilitate: şomajul structural, datoria externă substanţială, blocajul financiar, dimensiunile economiei subterane, deprecierea stării generale de sănătate a populaţiei, amplificarea proceselor speculative, în detrimentul şi pe seama economiei reale; sustragerea unei părţi însemnate din economii (inclusiv cele instituţionalizate) de la procesele investiţionale reale, diminuându-se potenţialul injectării în economie a noi factori de producţie şi de ameliorare a calităţii, eficienţei şi competitivităţii celor existenţi.
DeÅŸi, începând cu anul 2000, a fost stopată evoluÅ£ia descendentă a economiei ÅŸi s-a relansat procesul de creÅŸtere, nu au fost recuperate încă regresele din anii ’90.
În prezent, în România au fost create structurile esenţiale ale economiei de piaţă de tip capitalist. Principiile şi instituţiile sale au însă un grad redus de implicare şi operaţionalitate în raport cu exigenţele unei economii de piaţă funcţionale şi cu modul în care aceasta se realizează în U.E. În acelaşi timp, este necesară o mai mare implicare şi operaţionalitate a capitalului autohton în transformările în curs din economie; în ultimă instanţă, capitalul autohton este cel care revigorează economia atât din perspectiva intereselor naţionale specifice în alocarea şi utilizarea resurselor, cât şi a forţei de a-i asigura reproductibilitatea din perspectivele unei economii de piaţă funcţionale.

3.4.4 Spre o a doua tranziţie?
Tranziţia postsocialistă spre economia de piaţă concurenţială de tip capitalist a generat ample dezbateri şi dispute în mediile academice, politice şi al opiniei publice din toate ţările central şi est europene (TCEE), dar şi din Europa Occidentală şi SUA. Situaţia se explică prin ineditul şi complexitatea procesului, lipsa unor experienţe anterioare, amploarea şi profunzimea transformărilor şi a efectelor pe care le-a generat.
Un filon al respectivelor dezbateri a vizat şi răspunsuri la întrebările: când se încheie tranziţia postsocialistă? Care sunt criteriile care definesc finalizarea procesului? Răspunsurile date nu sunt nici simple, şi nici tranşante; la fel şi punctele de vedere exprimate. Nu intră în intenţia noastră prezentarea unui tablou cuprinzător şi nuanţat al opiniilor exprimate. Sintetizând, dar şi simplificând, răspunsurile specialiştilor pot fi grupate în trei mari categorii:
1. Curentul optimist şi restrictiv după care tranziţia postsocialistă se încheie atunci când sunt create bazele economiei cu piaţă concurenţială de tip capitalist, aşa cum le-am prezentat în paragraful 3.3.1 din prezentul capitol. Din această perspectivă, tranziţia este încheiată, sau aproape finalizată în T.C.E.E., mai ales în cele care au aderat la UE;
2. Curentul intermediar: tranziţia se încheie când:
- sunt depăşite procesele tipice tranziţiei postsocialiste. Din această perspectivă, studiile efectuate13 au pus în evidenţă că, dincolo de situaţiile specifice fiecărei ţări capitaliste şi est europene, tranziţia a generat un pachet de fenomene tipice, neaşteptate, inedite, de durată şi comune tuturor ţărilor, reprezentate de:
a) recesiunea transformaţională concretizată în amploarea scăderii PIB (cu 21-50%) faţă de 1989, care s-a prelungit aproximativ cinci ani consecutivi (fenomen necunoscut pe plan mondial şi absolut neanticipat);
b) ÅŸomajul tranziÅ£ional, de lungă durată, insensibil la relansarea creÅŸterii economice ÅŸi la extinderea sectorului privat (locurile de muncă create aici au fost ocupate nu prin „reciclarea” ÅŸomerilor, ci cu persoane care aveau locuri de muncă în firmele de stat, de unde au fost transferate);
c) demonetizarea economiei, respectiv apariţia şi amplificarea tranzacţiilor de tip barter (un gen de troc), fără implicarea monedei ca mijloc de schimb şi de plată;
d) perpetuarea influenţei guvernului şi mai ales a foştilor manageri asupra firmelor privatizate, graţie folosirii unor metode nonstandard de privatizare. Acestea au permis ca numeroşi foşti manageri să monopolizeze informaţii fundamentale pentru funcţionarea firmelor şi să preia, pe căi discutabile, pachetele acţiunilor de control asupra firmelor privatizate.
Se consideră că procesele a şi c au fost în principiu depăşite, celelalte se perpetuează, tranziţia urmând a fi încheiată odată cu eliminarea lor.
3. Curentul evoluţionist după care societatea, economia şi fiecare persoană se află într-o perpetuă tranziţie şi evoluţie; existenţa este o permanentă evoluţie, o continuă destructurare şi restructurare, o continuă distrugere creatoare prin intermediul inovaţiei care incumbă trecerea de la forme, metode, structuri şi mecanisme existente, la altele noi. Dintr-o asemenea perspectivă, marcarea încheierii tranziţiei postsocialiste este fără importanţă, ea încadrându-se într-un ansamblu complex de alte transformări.
Fiecare din curentele de opinie exprimate în literatura de specialitate are elemente raţionale, însă un moment bine definit al încheierii tranziţiei este greu sau chiar imposibil de fixat. În ceea ce ne priveşte, apreciem că în România tranziţia postsocialistă este în linii generale finalizată. Argumente: dimensiunile şi rolul proprietăţii private în economie; ampla liberalizare economică şi constituirea sistemului de pieţe, descentralizarea economică şi reducerea intervenţiei directe a statului în economie.
ÃŽn consecinţă, T.C.E.E. se află în pragul trecerii la cea de-a doua tranziÅ£ie (unele deja s-au implicat efectiv) – tranziÅ£ie impusă de aderarea la Uniunea Europeană. Aceste ţări au aderat, vor adera sau doresc să adere la UE. Unele, inclusiv România, îndeplinesc condiÅ£ii de convergenţă nominală pentru aderarea la UE. ÃŽnsă integrarea efectivă în UE presupune o perioadă relativ îndelungată de profunde transformări economico-sociale, care să permită ţării să-ÅŸi asume toate responsabilităţile ÅŸi să beneficieze de toate mecanismele ÅŸi avantajele care decurg din funcÅ£ionarea reală a UE
O asemenea situaţie este posibilă dacă:
⇒ s-a realizat acel nivel de eficienţă care să permită reducerea, până la un nivel acceptabil, a decalajelor faţă de nivelul mediu al UE: în prezent, PIB/locuitor în România reprezintă aproximativ 30% din nivelul mediu din UE, salariul nominal mediu este în jur de 10%, sărăcia afectează aproape 50% din populaÅ£ie (dacă ne comparăm cu standardele UE, adică un venit de minim 4 USD/zi/locuitor pentru asigurarea existenÅ£ei etc.);
⇒ se înfăptuieÅŸte convergenÅ£a macroeconomică cu UE, respectiv o creÅŸtere economică stabilă, niveluri comparabile cu UE privind rata inflaÅ£iei, deficitul bugetar ÅŸi de cont curent, datoria publică, protecÅ£ia mediului ÅŸi amenajarea teritoriului, decalaje de venituri ÅŸi de bunăstare acceptabile, realizarea condiÅ£iilor pentru asumarea Euro ca unic activ monetar, pregătirea capacităţii firmelor din România să reziste la mecanismele concurenÅ£iale, nealterate prin intervenÅ£iile deformatoare ale autorităţilor;
⇒ asimilarea fundamentelor Noii Economii în care informaÅ£ia ÅŸi cunoaÅŸterea se afirmă ca factor de producÅ£ie propulsor al economiei ÅŸi societăţii;
⇒ realizarea economiei de piaţă funcÅ£ionale cu o asemenea structură care să permită circulaÅ£ia liberă, în ambele sensuri, a factorilor de producÅ£ie (inclusiv a persoanelor ÅŸi forÅ£ei de muncă), asimilarea pe de-a-ntregul, pe picior de egalitate cu celelalte ţări din UE, a restricÅ£iilor (dar ÅŸi a beneficiilor) politicilor comune privind agricultura, cercetarea ÅŸtiinÅ£ifică, concurenÅ£a, fiscalitatea indirectă etc.
Asupra duratei acestei tranziÅ£ii, aprecierile merg de la 10-15 ani, scenariul optimist, la 30 – 40 ani, cel pesimist.

3.5 Tablou al economiei contemporane
Majoritatea covârşitoare a economiilor contemporane sunt economii de piaţă funcţionale, fiind aşezate pe principiile şi favorabilităţile concurenţei, liberalizării şi proprietăţii private. Între ele se derulează ample relaţii economice, sunt antrenate în procese de integrare economică internaţională, cu grade diferite de complexitate şi intensitate.
ExistenÅ£a pe planeta Terra se află, totodată, într-un proces de schimbare ÅŸi înnoire fără precedent, care marchează tranziÅ£ia lentă, contradictorie dar fermă, spre o nouă economie – economia globală.
Prin globalizare (mondializare) se realizează tranziÅ£ia spre o nouă realitate caracteristică mileniului trei, specifică acÅ£iunii ÅŸi gândirii într-o lume a interdependenÅ£elor crescânde. EvoluÅ£ia omenirii pe calea globalizării a generat ample dispute ÅŸi contradicÅ£ii – atât pe plan teoretic, cât ÅŸi pe cel al acÅ£iunii practice la nivel mondial. Una dintre cauzele acestei situaÅ£ii este aceea că lumea contemporană este în acelaÅŸi timp extrem de diversă. Dacă privim lucrurile doar din punct de vedere economic, diversitatea economiei mondiale poate fi privită din numeroase unghiuri.

3.5.1 Nivelul dezvoltării economice. Decalaje de dezvoltare
Nivelul de dezvoltare economică pe care-l înregistrează o ţară depinde atât de condiţiile istorice în care a evoluat, de modul în care au acţionat generaţiile precedente, cât şi de modul cum se comportă şi utilizează resursele disponibile generaţia prezentă. El este influenţat de modul în care funcţionează economia, de calitatea politicilor economice şi de modul în care pârghiile economice şi cadrul legislativ sunt utilizate pentru asigurarea unui mediu concurenţial şi de afaceri sănătos. Elementul fundamental de care depinde nivelul de dezvoltare al unei ţări este nivelul eficienţei şi în primul rând al productivităţii factorilor de producţie. Ţările în care se realizează un nivel înalt al productivităţii factorilor de producţie şi o creştere economică susţinută, nivelul de trai şi bunăstarea economică sunt mai ridicate; şi invers. Toţi factorii şi împrejurările de care depind nivelul şi evoluţia productivităţii factorilor de producţie influenţează şi nivelul de dezvoltare economică.
Ca nivel de dezvoltare economică, între statele lumii există diferenţe foarte mari. În funcţie de nivelul de dezvoltare economică, ţările lumii se împart în:
• ţări dezvoltate cu înalt nivel de dezvoltare economică (în principal ţările membre ale O.C.D.E. – OrganizaÅ£ia pentru Cooperare ÅŸi Dezvoltare Economică), dintre care amintim cu titlu de exemplu: Luxemburg, Suedia, SUA, Canada, Germania, FranÅ£a, Danemarca, Japonia, Marea Britanie, Norvegia etc.;
• ţări în curs de dezvoltare (în dezvoltare) cu nivel redus de dezvoltare, cu nivel de trai ÅŸi eficienţă economică precare, categorie în care se includ majoritatea statelor din Africa, unele din America Latină ÅŸi din Asia. O categorie aparte în acest grup o reprezintă statele slab dezvoltate (sau subdezvoltate), în care majoritatea populaÅ£iei are o existenţă cu totul precară datorită slabei eficienÅ£e economice.
Cea mai mare parte a ţărilor lumii sunt considerate în curs de dezvoltare.
ÃŽntre cele două mari grupe de ţări se încadrează cele cu un nivel mediu de dezvoltare, care au depăşit nivelul de Å£ară în dezvoltare ÅŸi tind să devină state dezvoltate din punct de vedere economic: sunt avuÅ£i în vedere „tigrii asiatici”: Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong ÅŸi Taiwan, provincie chineză, Malayesia, dar ÅŸi unele ţări din Europa Centrală ÅŸi de Est (Cehia, Ungaria, Polonia, România s.a.) ÅŸi din America Latină.

Evantaiul mondial al PIB/locuitor în 2001

Tabelul 3.2
a) PPP – exprimă rata de schimb a diferitelor monede naÅ£ionale faţă de USD ÅŸi reflectă evoluÅ£ia puterii relative de cumpărare a USD ÅŸi a diferitelor monede naÅ£ionale. Se evaluează comparând preÅ£urile relative ale bunurilor în SUA ÅŸi în ţările analizate în raport cu evoluÅ£ia ratei inflaÅ£iei în SUA ÅŸi în aceste ţări. ComparaÅ£iile internaÅ£ionale ale PIB/locuitor evaluat în USD cu PPP sunt mult mai relevante ÅŸtiinÅ£ific faţă de comparaÅ£iile efectuate la cursul de schimb. Cursul de schimb mediu anual monedă naÅ£ională/USD cumulează pe lângă raportul dintre puterile de cumpărare ale celor două monede ÅŸi alte influenÅ£e (raportul cerere/ofertă, starea conjuncturii, factori speculativi, nivelurile ratei dobânzii s.a.m.d.);
b) decalaje relative – raportul dintre PIB/locuitor media mondială ÅŸi Å£ara sau grupul de ţări analizate (I) respectiv între PIB/locuitor din ţările dezvoltate (rândul 2) ÅŸi celelalte grupe de ţări (II). Astfel PIB/locuitor în România este cu 33% mai mic decât media mondială ÅŸi de patru ori mai mic decât media din ţările dezvoltate;
c) decalaje absolute – diferenÅ£e între nivelul absolut al PIB/locuitor mondial ÅŸi cel din celelalte grupe de ţări (I), respectiv dintre PIB/locuitor în ţările dezvoltate ÅŸi celelalte (II).
Datele din tabelul 3.2 relevă unele dintre diferenţe privind nivelul de dezvoltare între diferite ţări şi grupe de ţări din economia mondială. Se constată că ţările în curs de dezvoltare au, în medie, PIB/locuitor de şase ori mai mic faţă de ţările dezvoltate şi se află la jumătatea mediei mondiale. Acest indicator dă expresie sintetică subdezvoltării economice care afectează majoritatea ţărilor lumii.
Subdezvoltarea, respectiv fracturarea economiei mondiale în ţări dezvoltate şi superdezvoltate şi ţări rămase în urmă cu secole faţă de primele reprezintă cea mai acută problemă economică a umanităţii. Reducerea şi eradicarea în timp a flagelului subdezvoltării este în primul rând o problemă internă, proprie, a fiecăreia din ţările în cauză, de ele şi de agenţii economici interni depinde modul în care se alocă şi utilizează resursele, pentru a se asigura o eficienţă cât mai ridicată şi, pe această bază, venituri mai mari. În acelaşi timp, şi celelalte ţări, în primul rând cele mai avansate au nu doar o responsabilitate istorică, ci şi interese imediate să se amelioreze mecanismele economice internaţionale, astfel încât funcţionarea lor să fie profitabilă şi ţărilor, respectiv populaţiei rămase în urmă din punct de vedere economic.
În ansamblu, ţările foste socialiste din Europa Centrală şi de Est au un nivel de dezvoltare cu 17% sub media mondială, de 3,54 ori mai mic decât cel al ţărilor dezvoltate şi de 4,1 ori mai mic decât acela al ţărilor dezvoltatate, cele mai avansate dintre ţările dezvoltate.
România, aflată în grupa ţărilor cu nivel mediu de dezvoltare are un PIB/locuitor cu 11% mai mic decât media celorlalte T.C.E.E., cu 33% sub media mondială, de 4 ori mai mic decât media din ţările dezvoltate şi de aproape cinci ori mai mic decât PIB cele mai avansate ţări.
Pe lângă diferenţele la nivel mondial dintre diferite ţări şi grupe de ţări, importante decalaje de venituri şi nivel de trai sunt şi în interiorul fiecărei ţări. Ca regulă, în ţările dezvoltate, decalajele de PIB/locuitor între categoriile bogate şi sărace sunt mai reduse (deşi însemnate) decât în ţările mai puţin dezvoltate. Ca regulă, pe măsură ce o ţară cunoaşte un nivel înalt de dezvoltare economică, repartiţia veniturilor devine mai echitabilă, diferenţele relative dintre cei bogaţi, cei săraci şi cei din clasa mijlocie se reduc.
Dincolo de situaţiile particulare ale fiecărei ţări, la nivel planetar se constată că, în timp, decalajele de venituri dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci tind să se accentueze. În tabelul 3.3 se reflectă evoluţia pe parcursul a circa două secole a părţii (procentului) din veniturile mondiale totale obţinute de către 20% din populaţia mondială (cea săracă) şi 10% din populaţia globului (cea cu venituri ridicate). Se constată că 20% din populaţie, cea săracă, şi-a diminuat partea din venitul mondial ce-i revine, de la 4,7% în 1820 la 2,2% în 1992.
ÃŽn schimb, a crescut constant procentul din venitul mondial care revine la 10% din populaÅ£ie, deci la cea bogată, de la 42,8% în 1820 la 53,4% în 1992. Corespunzător, indicele Gini – expresia sintetică a evoluÅ£iei inegalităţilor de venituri – a cunoscut la nivel mondial o tendinţă permanentă de creÅŸtere, de la 0,500 în 1820 la 0,657 în 1992 .

Inegalităţi de venituri în rândul populaţiei la nivel mondial

Tabelul 3.3
3.5.2 Dezvoltarea umană
Din confruntările datelor statistice cu realităţile economice concrete şi recunoscând limitele pe care le conţin indicatorii rezultatelor macroeconomice (PIB, PNB, VN), începând cu deceniul precedent, ONU, prin Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), calculează un indicator mai complex pentru aprecierea dezvoltării economice şi umane.
• Indicatorul dezvoltării umane (IDH), publicat anual în Raportul mondial asupra dezvoltării

Indicatorul dezvoltării umane
Este un indicator compozit care variază între 1 (nivelul maxim, cel mai înalt posibil) şi 0, construit pe baza a trei elemente:
a) durata medie a vieţii (măsurată prin speranţa de viaţă la naştere, care surprinde valori între 25 şi respectiv 85 de ani);
b) nivelul de educaţie (evaluat printr-o combinaţie între:
• gradul de alfabetizare a adulÅ£ilor (limite 0% ÅŸi 100%) care intră cu o pondere de 66% în evaluarea educaÅ£iei;
• gradul de cuprindere în învăţământul de toate gradele (limite 0% - 100%) cu o contribuÅ£ie de 33% în evaluarea nivelului de educaÅ£ie;
c) nivelul dezvoltării (bunăstării) economice evaluat prin PIB real / locuitor în USD, la paritatea puterii de cumpărare (PPP), având limita între 100 USD/PPP şi 40000 USD/PPP.
Fiecare din cei trei indicatori se calculează după relaţia:

În final, IDH se calculează ca o medie aritmetică a indicatorilor a, b, c.
În funcţie de nivelul său, PNUD grupează ţările în trei categorii:
⇒ ţări cu dezvoltare umană ridicată, în care IDH are valori ≥ 0,800;
⇒ ţări cu dezvoltare umană medie cu IDH cuprins între 0,500 ÅŸi 0,799;
⇒ ţări cu slabă dezvoltare umană (IDH < 0,500).
În evaluare pe 2003, Norvegia este, pentru al treilea an consecutiv în fruntea clasamentului, urmată de Islanda, Suedia, Australia, Olanda, Belgia, SUA, Canada şi Japonia. Din 175 state evaluate pentru anul 2003, 70 sunt considerate state cu o dezvoltare umană ridicată.
România este inclusă în grupa a doua – state cu nivel mediu de dezvoltare umană – ocupând locul 72, cu un IDH 0,773 (comparativ cu 0,944 Norvegia ÅŸi 0,275, Sierra Leone, ultima poziÅ£ie în respectivul clasament). Spre deosebire de comparaÅ£iile anterioare în care România se afla sub media mondială din perspectiva PIB real/locuitor, în raport cu IDH, Å£ara noastră se află la un nivel superior mediei mondiale (0,773 faţă de 0,722). Aceasta înseamnă că sub aspectul componenÅ£ei sociale a nivelului de dezvoltare (durata medie a vieÅ£ii, nivelul educaÅ£iei), avem o situaÅ£ie mai bună faţă de ce care ia în considerare componenta economică (PIB/locuitor).
De altfel, după indicatorii a şi b folosiţi la calcularea IDH, România ocupă în ierarhia mondială locul 39 în anul 2003.

Indicele Dezvoltării Umane – IDH – mediu, pe grupe de ţări – 2003
- media mondială 0,722;
- ţările membre OCDE 0,905:
- ţările cele mai dezvoltate economic 0,929;
- ţările în curs de dezvoltare 0,655;
- fostele ţări socialiste din Europa 0,787;
- România 0,773.

3.5.3 Potenţialul economic
Diferenţele dintre state se remarcă şi din punctul de vedere al potenţialului economic (forţa economică). El se apreciază prin volumul resurselor şi al altor mijloace economice de care dispune fiecare ţară: PIB total, numărul populaţiei, suprafaţa teritoriului, bogăţiile subsolului, mărimea avuţiei materiale şi spirituale acumulate de-a lungul timpului, stocul de licenţe, brevete şi alte rezultate ale cercetării ştiinţifice, rezervele valutare etc.
Potenţialul economic al unei ţări se apreciază şi indirect, prin ponderea pe care o deţine în producţia şi comerţul mondial, în populaţia totală a lumii etc.
În condiţiile contemporane, în aprecierea potenţialului economic al unei ţări au o mare importanţă: potenţialul tehnico-ştiinţific, volumul neo-factorilor de producţie, mărimea, structura şi nivelul tehnic al capitalului fix, amploarea noilor tehnologii informatice şi de comunicaţii (N.T.I.C.).
Din perspectiva potenţialului economic, statele se împart în:
⇒ ţări mari, cu potenÅ£ial economic ridicat (SUA, China, Japonia, Marea Britanie, Germania, India, FranÅ£a, Italia, Rusia, Brazilia);
⇒ ţări cu potenÅ£ial economic mediu;
⇒ ţări cu potenÅ£ial economic redus.
Este necesară delimitarea ţărilor din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare (care se referă la amploarea fenomenului economic pe locuitor) şi al potenţialului economic. Există ţări cu un nivel de dezvoltare înalt şi cu potenţial economic ridicat (SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa, Japonia); altele au un nivel de dezvoltare înalt, dar potenţial economic redus (Luxemburg, Elveţia, Danemarca, Islanda); există numeroase ţări cu potenţial economic ridicat, dar având nivel de dezvoltare economic redus (China, India, Brazilia, Mexic s.a.).

O situaţie particulară prezintă ţările cu importante resurse petroliere care le permit un PIB ridicat pe locuitor, dar au un potenţial economic redus, piaţa internă este redusă, venitul este inechitabil repartizat, iar economia şi consumul sunt puternic dependente de importuri.
Caracteristica lumii contemporane este aceea că majoritatea ţărilor au un nivel scăzut de dezvoltare economică, dar şi potenţial economic redus, ceea ce constituie un cerc vicios în calea dezvoltării.

3.6 Structuri economice
⇒ ÃŽn funcÅ£ie de gradul de încorporare a progresului tehnico-ÅŸtiinÅ£ific în factorii de producÅ£ie ÅŸi în utilizarea lor, se disting economii informaÅ£ionale (modernă, tehnologică, intensiv informaÅ£ională), economie industrială, economie înapoiată.
⇒ După locul ÅŸi rolul diferitelor genuri (domenii) de activitate la producerea PIB se disting:
��economii agrare (agricultura ÅŸi industria extractivă concentrează importante cantităţi de factori de producÅ£ie, au un aport ridicat la producerea PIB ÅŸi în exporturi, dar eficienÅ£a economică ÅŸi, în primul rând, productivitatea globală medie a factorilor de producÅ£ie sunt reduse. ÃŽn totalitate sunt ţări cu nivel redus de dezvoltare economică ÅŸi umană;
��economii industriale (în care industria prelucrătoare, cu ramurile moderne de un înalt nivel tehnic, productivitate ÅŸi competitivitate ridicate au o pondere determinantă în producerea PIB ÅŸi în exporturi, ceea ce asigură o valoare adăugată ridicată, venituri ÅŸi condiÅ£ii de existenţă înalte);
��economii postindustriale în care industriile principale, inclusiv serviciile, învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cercetarea ÅŸtiinÅ£ifică cunosc un înalt nivel de dezvoltare, performanÅ£e ridicate, fiind suportul unei stabilităţi capabile să reziste la ÅŸocurile economice interne ÅŸi internaÅ£ionale, inclusiv la inerentele fluctuaÅ£ii ciclice. Majoritatea acestor economii se află în proces de tranziÅ£ie spre Noua Economie, bazată pe cunoaÅŸtere, informaÅ£ie ÅŸi creativitate.
⇒ După evoluÅ£ia parametrilor ÅŸi performanÅ£elor economice într-o anumită perioadă distingem: economii în expansiune (boom, dezvoltare), economii în criză ÅŸi economii în stagnare.
⇒ După dimensiunile ÅŸi interacÅ£iunile în cadrul circuitului economic mondial se disting: economii închise ÅŸi economii deschise. Economiile închise sunt cele care voluntar (dar de cele mai multe ori ca urmare a unor sancÅ£iuni adoptate de ONU sau de marile puteri economice) au o participare cu totul marginală la diviziunea internaÅ£ională a muncii ÅŸi la schimburile mondiale. Ele nu pot beneficia de efectele favorabile pe care le generează schimburile economice voluntare. Economiile deschise sunt puternic ancorate în schimburile economice internaÅ£ionale, exportă o parte importantă din PIB ÅŸi importă pe măsură, ca expresie a beneficiilor pe care le obÅ£in partenerii de pe urma liberalizării relaÅ£iilor economice internaÅ£ionale.


De retinut
CUVINTE-CHEIE
• Economie de schimb
• Economie naturală
• Specializarea agenÅ£ilor economici
• Avantaj economic absolut
• Avantaj economic relativ
• Monetarizarea economiei
• Sistem economic
• Sistem economic de tip mixt
• Economie de piaţă de tip social (renan)
• Economie de piaţă de tip liberal (neoamerican)
• TranzacÅ£ii bilaterale de piaţă
• Reforma economică
• Macrostabilizarea
• Reforme structurale
• Liberalizarea economică
• Nivel de dezvoltare economică
• PotenÅ£ial economic

ÃŽNTREBÄ‚RI
��RelevaÅ£i legăturile dintre problema fundamentală a economiei ÅŸi sistemul economic.
��CaracterizaÅ£i sistemul real al economiei de piaţă concurenÅ£ială.
��ComparaÅ£i modelul renan (social) ÅŸi liberal (neoamerican) de economie de piaţă.
��ElaboraÅ£i o balanţă privind elementele care deosebesc economia de piaţă concurenÅ£ială de tip capitalist de economia comandată centralizat.
��PrezentaÅ£i procese pe care le incumbă reforma economică în România.
��ElaboraÅ£i un model propriu de acÅ£iuni pentru a asigura funcÅ£ionalitatea economiei de piaţă.
��CaracterizaÅ£i România în funcÅ£ie de: nivelul de dezvoltare, potenÅ£ialul economic, structura economiei.

APLICAÅ¢II
1. PropoziÅ£ia: „Orice economie în care au loc schimburi, procese de vânzare-cumpărare, deci există pieÅ£e, este o economie de piaţă” este: a) adevărată; b) falsă.
Argumentaţi.

2. AfirmaÅ£ia: „ÃŽn orice economie de piaţă se întâlnesc ÅŸi trăsăturile economiei de schimb” este: a) adevărată; b) falsă. ArgumentaÅ£i.

3. Fie trei agenţi economici: x, y, z care dispun de resurse (în mld. u.m.) x = 1.000; y = 1200; z = 800. Prin utilizarea resurselor, ei obţin următoarele cantităţi din bunul A: x = 1500 buc; y = 1700 buc; z = 1240 buc. Care dintre cei trei producători deţine avantaj absolut: a) x; b) y; c) z; e) nici unul.
Demonstraţi.

4. Bunurile A ÅŸi B sunt produse de către producătorii x ÅŸi y, care au aceleaÅŸi resurse. Producătorul „x” poate produce: 10 unităţi din A sau 16 unităţi din B sau 5 respectiv 8 din fiecare. Producătorul B poate produce: 12 unităţi din A sau 19 unităţi din B sau 6 respectiv 9,5 din fiecare. ÃŽn producerea bunului B avantajul comparativ relativ îl deÅ£ine: a) producătorul x; b) producătorul y; c) x ÅŸi y; d) nici unul.
Demonstraţi.
5. Pe baza datelor din problema de mai sus, recomandaţi următoarea specializare: a) x în A şi y în B; b) x în B şi y în B; c) x în B şi y atât în A, cât şi în B; d) specializarea nu este oportună.

6. Medicamentele compensate prin sistemul Asigurărilor de sănătate sunt bunuri: a) integral marfare; b) parţial marfare; c) nonmarfare (noncomerciale); d) libere.

7. Trăsăturile şi mecanismele funcţionale ale sistemului economic liberal (de piaţă) au fost jalonate de către: a) Aristotel; b) David Ricardo; c) Adam Smith; d) J. M. Keynes; e) Karl Marx.

8. Reglarea economiei printr-un mecanism hibrid se realizează în: a) economia de comandă; b) modelul teoretic al economiei de piaţă; c) economia mixtă; d) doar în economiile în tranziţie.

9. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde să devină în linii generale prototip pentru: a) fostele ţări socialiste; b) Uniunea Europeană; c) Canada; d) SUA; e) toate statele contemporane.

10. În România, nucleul reformelor structurale pentru a realiza tranziţia la sistemul economiei de piaţă funcţională este: a) macrostabilizarea; b) pluralismul politic; c) asigurarea libertăţii pieţei; d) privatizarea; e) liberalizarea preţurilor.

Programe C++

NOU!!!Probleme in C++ rezolvate!

1. /* sa se calculeze aria unui triunghi */
#include
#include
#include
void main()
{float a,b,c,p,A;printf("a=");scanf("%f",&a);
printf("b=");scanf("%f",&b);
printf("c=");scanf("%f",&c);
if((a>0)&&(b>0)&&(c>0))
{ if((a+b>c)&&(a+c>b)&&(b+c>a))
{ p=(a+b+c)/2;
A=sqrt(p*(p-a)*(p-b)*(p-c));
printf("A=%f",A); }
}
else printf("a=%.2f,b=%.2f,c=%.2f nu formeaza triunghi");
}

2.Sa se determine maximul dintre penultima si antepenultima cifra a unui numar.
#include
#include
void main()
{long n,x,y,max;
printf("n=");scanf("%li",&n);
x=n%100/10;
y=n%1000/100;
if(x>y) max=x;
else max=y;
printf("max=%li",max);getch();
}

3.Media aritmetica a elementelor din MATRICE care sunt pare si se gasesc sub diagonala principala.
#include
#include
void main()
{unsigned int a[10][10],m,n,i,j,ma,s,nr;
printf("introduceti nr de linii n=");
scanf("%u",&n);
printf("introduceti nr de coloane m=");
scanf("%u",&m);for(i=1;i<=n;i++)
{ for(j=1;j<=m;j++)
{ printf("A(%u,%u)=",i,j);
scanf("%u",&a[i][j]);
}
}
for(i=1;i<=n;i++) { for(j=1;j<=m;j++)
{ printf("\t %u",a[i][j]);
}
printf("\n"); }s=0;
nr=0;for(i=1;i<=n;i++)
{ for(j=1;j<=m;j++)
{ if((i>j)&&(a[i][j]%2==0))
{ s=s+a[i][j]; nr=nr+1;
ma=s/nr;
}
}
}
printf("media aritmetica este ma=%u",ma);
}

4.Media aritmetica a elementelor din sir gasite pe pozitii impare si divizibile cu 5.
#include
#include
void main()
{clrscr();
unsigned int a[100],n,nr,med,i,s;printf("\n n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{ printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]);
}
s=0;nr=0;
for(i=1;i<=n;i=i+2)
{ if(a[i]%5==0)
{ s=s+a[i];
nr=nr+1;
med=s/nr;
}
}
printf("med=%u",med);getch();
}

5.Nr. elementelor din SIR care sunt impare si sunt mai mari decat 15 .
#include
#include
void main()
{unsigned int a[100],n,i,nr;
printf("\n n=");scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{ printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]); }
nr=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{ if((a[i]%2!=0)&&(a[i]>15)) nr=nr+1;
}
printf("numarul de elemente este nr=%u",nr);
}

6.Numarul elementelor din SIR care sunt pozitive .
#include
#include
void main()
{float a[100],i,n,nr;
printf("\n n=");
scanf("%f",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{ printf("a(%f)=",i);
scanf("%f",&a[i]);
}
nr=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{ if(a[i]>0) nr=nr+1;
}
printf("numarul elementelor este nr=%f",nr);
}

7.Calculati p=1*2*3*...*n .
#include
#include
void main()
{int p,n,i;printf("n=");scanf("%i",&n);
p=1;
for(i=1;i<=n;i++) p=p*i;printf("p=%i",p);
}

8. Calculati q=1*(1+2)*(1+2+3)*...*(1+2+3+...+n)
#include
#include
void main()
{int s,n,i,q;
printf("n=");scanf("%i",&n);
q=1;
s=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{ s=s+i; q=q*s;
}
printf("q=%i",q);
}

9.Suma elementelor unui vector de rang impar.
#include
void main()
{float a[100];
unsigned int n,i;
float s;
printf("n=");scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{printf("a(%u)=",i);
scanf("%f",&a[i]);
}
s=0;
for(i=1;i<=n;i=i+2)s=s+a[i];
printf("s=%f",s);
}

10.Calculati s=1+2+3+...+n.
#include
#include
void main()
{int i,n,s;
printf("n=");
scanf("%i",&n);
s=0;
for(i=1;i<=n;i++) s=s+i;
printf("s=%i",s);
}

11.Suma elementelor unui vector.
#include
#include
void main()
{float s,a[100];
unsigned int n,i;
printf("n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{ printf("a(%u)= ",i);
scanf("%f",&a[i]);
}
s=0;
for(i=1;i<=n;i++) s=s+a[i];
printf("s=%f",s);
}

12.Calculati s=1+3+5+...+2n-1.
#include
#include
void main()
{int s,n,i;
printf("n=");
scanf("%i",&n);
s=0;
for(i=1;i<=2*n-1;i=i+2) s=s+i;
printf("s=%i",s);
}

13.Calculati 1^+4^+7^+...+(3n-2)^
#include
#include
#include
void main()
{float n,s,i;
printf("n=");
scanf("%f",&n);
s=0;
for(i=1;i<=n;i++)s=s+(3*i-2)*(3*i-2);
printf("s=%f",s) ;
}

14. Suma elementelor dintr-un sir care sunt pozitive si divizibile cu 5.
#include
#include
void main()
{clrscr();
unsigned int a[100],n,i,s,nr;
printf("n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{ printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]);
}
s=0;nr=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{ if((a[i]>0)&&(a[i]%5==0))
{ s=s+a[i]; nr=nr+1;
}
}
printf("s=%u",s);getch();
}

15. Se citeste un numar natural n de la tastatura. Daca valoarea citita are cifra unitatilor egala cu cifra zecilor se vor afisa primele doua numere naturale mai mari ca n. Altfel se va afisa cifra maxima dintre cifra zecilor si cifra unitatilor

#include
#include
void main()
{
int n,x,y,t,z;
printf("n=");scanf("%i",&n);
x=n%10;
y=n%100/10;
if(x==y)
{
z=n+1;
t=n+2;
printf("z=%i",z);
printf("t=%i",t);
}
else
if(x>y) printf("x=%i",x);
else printf("y=%i",y);
}

16. Realizati un algoritm care verifica daca un nr este impar
si aflati suma dintre cifra unitatilor si cifra zecilor.

#include
#include
void main()
{
int n,s,x,y;
printf("n=");scanf("%i",&n);
if(n%2!=0)
{
x=n%10;
y=n%100/10;
s=x+y;
printf("s=%i",s);
}
else
printf("numarul nu este impar");
}

17. Afisarea cifrelor unui nr citit de la tastatura incepand cu ultima cifra.


#include
#include
void main()
{
int n,i;
printf("n=");
scanf("%i",&n);
while(n!=0)
{
i=n%10;
n=n/10;
printf("i=%i",i);
}
getch();
}

18. /* Sortarea prin interschimbare(bubble sort) */

#include
#include
void main()
{
float aux,a[100];
unsigned int n,i,test;
printf("n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%u)=",i);
scanf("%f",&a[i]);
}
do
{
test=0;
for(i=1;i<=n-1;i++)
{
if(a[i]>a[i+1])
{
aux=a[i];
a[i]=a[i+1];
a[i+1]=aux;
test=1;
}
}
}
while(test!=0);
printf("\n sirul ordonat este: ");
for(i=1;i<=n;i++)
printf("\n a(%u)=%f",i,a[i]);
}

19. Nr. elementelor din SIR care sunt impare si sunt mai mari decat 15.

#include
#include
void main()
{
unsigned int a[100],n,i,nr;
printf("\n n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]);
}
nr=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{
if((a[i]%2!=0)&&(a[i]>15))
nr=nr+1;
}
printf("numarul de elemente este nr=%u",nr);
}

20. Programul care determina max si min elementelor unei matrici.


#include
#include
void main()
{
unsigned int a[10][10],m,n,i,j,min,max;
printf("introduceti numarul de linii n=");
scanf("%u",&n);
printf("introduceti numarul de coloane m=");
scanf("%u",&m);
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("A(%u,%u)=",i,j);
scanf("%u",&a[i][j]);
}
}
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("\t %u",a[i][j]);
}
printf("\n");
}
min=a[1][1];
max=a[1][1];
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
if(a[i][j]>max)
max=a[i][j];
if(a[i][j]< min)
min=a[i][j];
}
}
printf("\n minimul este min=%u",min);
printf("\n maximul este max=%u",max);
getch();
}

21. Produsul elementelor din matrice care se termina in 3 si se gasesc sub diagonala principala

#include
#include
void main ()
{
unsigned int a[10][10],m,n,i,j,p;
printf("introduceti nr de linii n=");
scanf("%u",&n);
printf("introduceti nr de coloane m=");
scanf("%u",&m);
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("A(%u,%u)=",i,j);
scanf("%u",&a[i][j]);
}
}
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("\t %u",a[i][j]);
}
printf("\n");
}
p=1;
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
if((i>j)&&(a[i][j]%10==3))
p=p*a[i][j];
}
}
printf("produsul este p=%u",p);
}

22. Media aritmetica a elementelor din sir care sunt pozitive si pare

#include
#include
void main()
{
unsigned int med,s,i,nr,n,a[100];
printf("n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]);
}
s=0;
nr=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{
if((a[i]%2==0)&&(a[i]>0))
{
s=s+a[i];
nr=nr+1;
med=s/nr;
}
}
printf("med=%u",med);
getch();
}

23. Suma elementelor pare ale unei matrice.

#include
#include
void main()
{
unsigned int a[10][10],n,m,i,j,s;
printf("introduceti nr de linii n=");
scanf("%u",&n);
printf("introduceti nr de coloane m=");
scanf("%u",&m);
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("A(%u,%u)=",i,j);
scanf("%u",&a[i][j]);
}
}
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("\t %u",a[i][j]);
}
printf("\n");
}
s=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
if(a[i][j]%2==0)
s=s+a[i][j];
}
}
printf("suma este s=%u",s);
getch();
}

24. Suma elementelor unei matrici.
#include
#include
void main()
{
unsigned int a[10][10],s,m,n,i,j;
printf("introduceti numarul de linii n=");
scanf("%u",&n);
printf("introduceti numarul de coloane m=");
scanf("%u",&m);
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("A(%u,%u)=",i,j);
scanf("%u",&a[i][j]);
}
}
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("\t %u",a[i][j]);
}
printf("\n");
}
s=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
s=s+a[i][j];
}
printf("suma este s=%u",s);
getch();
}

25. Media aritmetica a elementelor din MATRICE care se afla in intervalul [-1,9] si pe coloane pare

#include
#include
void main()
{
int a[10][10],m,n,i,j,s,ma,nr;
printf("introduceti nr de linii n=");
scanf("%i",&n);
printf("introduceti nr de coloane m=");
scanf("%i",&m);
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("A(%i,%i)=",i,j);
scanf("%i",&a[i][j]);
}
}
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("\t %i",a[i][j]);
}
printf("\n");
}
s=0;
nr=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=2;j<=m;j=j+2)
{
if((a[i][j]>=-1)&&(a[i][j]<=9))
{
s=s+a[i][j];
nr=nr+1;
ma=s/nr;
}
}
}
printf("media aritmetica este ma=%i",ma);
}

26. Media aritmetica a elementelor din SIR care sunt impare si divizibile cu 3

#include
#include
void main()
{
unsigned int a[100],n,i,s,nr,ma;
printf("n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]);
}
s=0;
nr=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{
if((a[i]%2!=0)&&(a[i]%3==0))
{
s=s+a[i];
nr=nr+1;
ma=s/nr;
}
}
printf("media aritmetica este ma=%u",ma);
}

27. Media aritmetica a elementelor din SIR care se gasesc pe pozitii pare si dau la impartirea cu 5 restul 3.

#include
#include
void main()
{
unsigned int a[100],n,i,ma,nr,s;
printf("n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]);
}
s=0;
nr=0;
for(i=2;i<=n;i=i+2)
{
if(a[i]%5==3)
{
s=s+a[i];
nr=nr+1;
ma=s/nr;
}
}
printf("media aritmetica este ma=%u",ma);
}

28. Numarul elementelor care sunt impare si se gasesc deasupra diagonalei principale.

#include
#include
void main()
{
unsigned int a[10][10],nr,m,n,i,j;
printf("introduceti numarul de linii n=");
scanf("%u",&n);
printf("introduceti numarul de coloane m=");
scanf("%u",&m);
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("A(%u,%u)=",i,j);
scanf("%u",&a[i][j]);
}
}
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("\t %u",a[i][j]);
}
printf("\n");
}
nr=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
if((i< j)&&(a[i][j]%2!=0))
nr=nr+1;
}
}
printf("numarul elementelor este nr=%u",nr);
getch();
}

29. Numarul elementelor din SIR care sunt negative.
#include
#include
void main()
{
float a[100],i,n,nr;
printf("\n n=");
scanf("%f",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%f)=",i);
scanf("%f",&a[i]);
}
nr=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{
if(a[i]<0)
nr=nr+1;
}
printf("numarul elementelor este nr=%f",nr);
}

30. Nr. elementelor din SIR care se gasesc pe pozitii pare si sunt div. cu 5.

#include
#include
void main()
{
unsigned int a[100],n,i,nr;
printf("\n n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]);
}
nr=0;
for(i=2;i<=n;i=i+2)
{
if(a[i]%5==0)
nr=nr+1;
}
printf("numarul de elemente este nr=%u",nr);
}

31. Se considera un numar natural n citit de la tastatura. Sa se formeze doua noi numere,
unul format din cifrele pare ale lui n iar celalalt format din cifrele impare.

#include
#include
void main()
{
int n,x,y,c;
printf("n=");scanf("%i",&n);
x=0;
y=0;
while(n!=0)
{
c=n%10;
if(c%2==0)
x=x*10+c;
else
y=y*10+c;
n=n/10;
}
printf("x=%i",x);
printf("y=%i",y);
}

32. Sa se determine numarul elementelor pozitive si pare dintr-o MATRICE.

#include
#include
void main ()
{
int a[10][10],m,n,i,j,nr;
printf("introduceti nr de linii n=");
scanf("%i",&n);
printf("introduceti nr de coloane m=");
scanf("%i",&m);
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("A(%i,%i)=",i,j);
scanf("%i",&a[i][j]);
}
}
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("\t %i",a[i][j]);
}
printf("\n");
}
nr=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
if((a[i][j]>0)&&(a[i][j]%2==0))
nr=nr+1;
}
}
printf("numarul de elemente pozitive si pare este nr=%i",nr);
}

33. Ordonarea elementelor pare pare ale unui vector folosind metoda interschimbarii.

#include
#include
void main()
{
unsigned int n,i,test,aux,a[100];
printf("n=");scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]);
}
do
{
test=0;
for(i=1;i<=n-1;i++)
if(a[i]%2==0)
{
if(a[i]>a[i+1])
{
aux=a[i];
a[i]=a[i+1];
a[i+1]=aux;
test=1;
}
}
}
while(test!=0);
printf("sirul ordonat este: ");
for(i=1;i<=n;i++)
printf("\n a(%u)=%u",i,a[i]);
}

34. Suma elementelor ridicate la putere.


#include
#include
#include
void main()
{
float s,n,i;
printf("n=");scanf("%f",&n);
s=0;
for(i=1;i<=n;i++)
s=s+((-1)*pow(i-1,1))*2*i;
printf("s=%f",s);
}

35. Calculati r=(1+3+5+...+(2*n-1)/(2*4*6*...*2*n) .

#include
#include
void main()
{
float s,p,r,n,i;
printf("n=");scanf("%f",&n);
s=0;
p=1;
for(i=1;i<=n;i++)
{
s=s+(2*i-1);
p=p*2*i;
r=s/p;
}
printf("r=%f",r);
}

36. Raport:
#include
#include
void main ()
{
float n,i,s,p,r;
printf("n=");scanf("%f",&n);
s=0;
p=1;
for(i=1;i<=n;i++)
{
p=p*2*i;
s=s+(2*i-1);
r=p/s;
}
printf("r=%f",r);
}

37. Suma elementelor din matrice care sunt mai mici decat 24
si se gasesc deasupra diagonalei principale pe linii pare.

#include
#include
void main()
{
unsigned int a[10][10],m,n,i,j,s;
printf("introduceti nr de linii n=");
scanf("%u",&n);
printf("introduceti nr de coloane m=");
scanf("%u",&m);
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("A(%u,%u)=",i,j);
scanf("%u",&a[i][j]);
}
}
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("\t %u",a[i][j]);
}
printf("\n");
}
s=0;
for(i=2;i<=n;i=i+2)
{
for(j=i;j<=n;j++)
{
if(i < j)
{
if(a[i][j]<24)
s=s+a[i][j];
}
}
}
printf("suma este s=%u",s);
}

38. Suma elementelor din MATRICE care sunt impare si se gasesc sub diagonala principala.

#include
#include
void main()
{
unsigned int a[10][10],i,j,m,n,s;
printf("introduceti numarul de linii n=");
scanf("%u",&n);
printf("introduceti numarul de coloane m=");
scanf("%u",&m);
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("A(%u,%u)=",i,j);
scanf("%u",&a[i][j]);
}
}
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
{
printf("\t %u",a[i][j]);
}
printf("\n");
}
s=0;
for(i=1;i<=n;i++)
{
for(j=1;j<=m;j++)
if(i>j)
{
if(a[i][j]%2!=0)
s=s+a[i][j];
} }
printf("suma este s=%u",s);
getch();
}

39. Suma elementelor pare ale unui vector.

#include
void main()
{
unsigned int a[100],s,n,i;
printf("n=");scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]);
}
s=0;
for(i=1;i<=n;i++)
if(a[i]%2==0)
{
s=s+a[i];
}
printf("s=%u",s);
}

40. Sortarea unui vector prin selectie.

#include
void main()
{
float temp,a[100];
unsigned int n,i,j;
printf("n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%u)=",i);
scanf("%f",&a[i]);
}
for(i=1;i<=n-1;i++)
{
for(j=i+1;j<=n;j++)
{
if(a[i]>a[j])
{
temp=a[i];
a[i]=a[j];
a[j]=temp;
}
}
}
printf("\n sirul ordonat este: ");
for(i=1;i<=n;i++)
printf("\n a(%u)=%f",i,a[i]);
}

41. Calculati s=1/1*2+1/2*3+1/3*4+...1/n*(n+1).

#include
#include
void main()
{
float s,n,i;
printf("n=");scanf("%f",&n);
s=0;
for(i=1;i<=n;i++)
s=s+1/i*(i+1);
printf("s=%f",s);
}

42. Calculati q=1+1*2+1*2*3+...+1*2*3*...*n.

#include
#include
void main()
{
float n,p,i,q;
q=0;
p=1;
printf("n=");scanf("%f",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
p=p*i;
q=q+p;
}
printf("q=%f",q);
}

43. Suma raportului.

#include
#include
void main()
{
float s,n,i;
printf("n=");scanf("%f",&n);
s=0;
for(i=1;i<=n;i++)
s=s+1/i;
printf("s=%f",s);
}

44. Suma elementelor a 2 vectori.

#include
#include
void main()
{
unsigned int a[100],b[100],i,n,s,j;
printf("n=");
scanf("%u",&n);
for(i=1;i<=n;i++)
{
printf("a(%u)=",i);
scanf("%u",&a[i]);
}
for(j=1;j<=n;j++)
{
printf("b(%u)=",j);
scanf("%u",&b[j]);
}
s=0;
for(i=1;i<=n;i++)
for(j=1;j<=n;j++)
{
s=a[i]+b[j];
printf("s=%u",s);
}
getch();
}

45.Calculati s=1+3+5+...+2n-1 .

#include
#include
void main()
{
int s,n,i;
printf("n=");scanf("%i",&n);
s=0;
for(i=1;i<=n;i=i+1)
s=s+2*i-1;
printf("s=%i",s);
}




#include
#include
void main()
{
int s,n,i;
printf("n=");scanf("%i",&n);
s=0;
for(i=1;i<=2*n-1;i=i+2)
s=s+i;
printf("s=%i",s);
}

Temperamentul

Temperamentul este un ansamblu de elemente biologice care, impreuna cu factorii psihologici, constituie personalitatea; este latura energetica si dinamica a personalitatii; este preponderent innascut.
A cunoaste intocmai trasaturile unui om este un demers foarte complex. In sprijinul intelegerii, acestora se pot observa aspecte legate de infatisare, de expresiile fetei, apoi se observa gradul de activism, rapiditatea cu care actioneaza la stimularile externe, implicarea in sarcini care prezinta un efort sustinut, modul cum se reactioneaza fata de semenii sai.
Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea umana se structureaza in jurul unor caracteristici dominante, atat innascute cat si dobandite. Atunci cand ne referim la cele preponderent ereditare vorbim despre temperament, iar cand ne referim la cele construite sociocultural, despre caracter. Intre cele doua notiuni se fac adesea confuzii, mai ales ca in ansamblul personalitatii acestea se regasesc in interdependenta.
Dupa S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetica a personalitatii. Plasandu-se pe o pozitie bazala, temperamentul se manifesta ca nivel energetic, ca mod de descarcare si acumulare a energiei( de unde calificarile de energic, rezistent, exploziv sau opusele lor) si prin dinamica (iute, lent, mobil, rigid).G. Allport arata ca temperamentul vizeaza fenomene caracteristice unui individ, reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor. De asemenea, el implica dispozitia sa afectiva persistenta. Afectivitatea este un parametru important in conturarea temperamentului, descriindu-l prin identificarea tonusului afectiv, a stabilitatii si profunzimii trairilor. Particularitatile temperamentale se constituie ca urmare a activitatii nervoase superioare. Se presupune ca temperamentul nu se schimba in mod radicalin timpul vietii. Totusi, se vorbeste de o evolutie temperamentala, prin influentele pe care personalitatea le sufera, in ansamblul ei. Dezvoltarea unor aptitudini, dobandirea unor variate deprinderi, fomaea unor trasaturi de caracter, bine articulate educational, mascheaza adesea determinatiile temperamentale. Temperamentul nu este expresia unui tip constitutional, ci fondul biotipologic de la care se porneste in elaborarea caracterului.

Tipuri de temperament:

Exista tot atatea tipuri de temperament cati oameni exista. Temperamentul fiecaruia este un fapt singular, in masura in care fiecare om este unic. Din negesitati de cunoastere s-au facut adesea comparatii si diferentieri intre diversele aspecte temperamentale ale oamenilor, chiar clasificari, ceea ce a condus la variate tipologii.
Inca din antichitate, medicii greci Hippocrate si Galen distingeau patru temperamente fundamentale: coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic. Acestea rezultau din amestecarea celor patru umori( substante fluide) din organism: bila galbena, sangele, flegma si bila neagra. S-au stabilit corespondente cu elementele fundamentale, aerul, apa, focul si pamantul, ba chiar si cu anotimpurile. Astfel:
·Colericul este determinat de bila galbena, reprezentat de foc, plin de caldura si mistuitor ca vara.
·Sangvinicul se distinge prin predominarea sangelui, este asociat aerului, este violent si nestabil ca primavara.
·Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea iernii.
·Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant si toamna.
Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase, si trasaturi negative, dezavantajoase pentru individ. Un tip de temperament nu poate fi preferat altuia dupa vreun criteriu care sa-l prezinte mai bun.
Descrierea trasaturilor temperamentului
·Coleric: pozitive: vointaaccentuata, procese afective intense, bogatia si intensitatea reactiilor, pasionalitatea; negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trairilor.
·Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate accentuata, dinamism; negative: fluctuatia si inegalitatea trairilor, multumirea de sine, superficialitate, sugestibilitate, inconstanta.
·Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta, echilibru; negative: reactivitate redusa, adaptabilitate dificila, monotonie afectiva, inclinatia spre stereotipie.
·Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta, perseverenta, responsabilitate si simt al datoriei; negative: adabtabilitate si mobilitate redusa, predispozitii inspre anxietate, neincredere in sine si pesimism.
I.P.Pavlov a stabilit o asociatie intre temperamentele clasice si tipurile generale de activitate nervoasa superioara, apreciate in functie de forta, mobilitate si echilibru, descriind astfel temperamentale:
·puternic, echilibrat, mobil--sangvinic;
·puternic, echilibrat, inert--flegmatic;
·puternic, neechilibrat--coleric;
·slab--melancolic.
Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale in functie de orientarea preponderenta inspre lume sau inspre sine, delimitand astfel extrovertitul si introvertitul.
·Extrovertitul: este animat de interesul pentru lumea exterioara, pentru persoane si obiecte, este sociabil, comunicativ, cu initiativa.Are un deosebit simt practic si se adapteaza usor unornoi conditii de viata.
·Introvertitul: isi canalizeaza energia spre propriile idei, spre lumea sa launtrica, construindu-si un bogat univers interior. Dispune de o buna atentie interioara, gandire abstracta si profunda, hotarare, manifestand tendinte de izolare si anxietate. Introvertitul nu cultiva relatiile sociale, este o fire contemplativam, rezervata, lipsita de incredere de sine.
·Intermediar: intre cele doua categorii este ambivertul, care imprumuta caracteristici si de la extrovertit si de la introvertit.
Atentia psihologilor asupra modului cum oamenii pot fi comparati intre ei si de aici grupati in anumite clase cu caracteristici commune a conturat un gen aparte de abordare a personalitatii: abordarea nometetica. Unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai acestui gen este Hans J. Eysenck, despre care aminteam mai sus. El a adoptat varianta prelevarii de esantioane din diferite aspecte ale comportamentului unei personae, punand intrebari despre comportamentul obisnuit. Eysenck a stabilit ca exista doua dimensiuni fundamentale ale personalitatii, extroversiunea si nevrozismul.
Distinctia intre introversiune si extroversiune o facuse inca Jung, doar ca Eysenck a aratat ca indivizii se distribuie de-a lungul unei axe introversie-extroversie, cei mai multi avand atat tendinte introverte cat si extroverte.
Extroversiunea este determinata de starea generala de excitatie a cortexului cerebral. Extrovertitii mostenesc un system nervos puternic, iar introvertitii au un sistem nervos delicat.
A doua axa corespunde nevrozismului desemnand atat instabilitatea emotica cat si hiperactivitatea.
Nevrozismul se explica pe baza modului in care sistemul nervos raspunde la stres, unele personae reactionand mai puternic la evenimentele stresante decat altele. Persoanele cu reactii mai lente si mai slabe tind spre stabilitate.
Fiecare factor principal este compus din cativa factori secundari. Pentru extrovertit, factorii secundari sunt: dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinta si responsabilitatea. Pentru nevrotic, factorii secundari sunt: respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea, autonomia, ipohondria si vinovatia.
Extroversiunea si nevrozismul sunt interdependente. Pot exista introvertiti nevrotici sau extrovertiti nevrotici; introvertiti stabili sau extrovertiti stabili. Mai tarziu, Eysenck a adaugat o a treia dimensiune, psihoza, ca un factor distinct, care are drept caracteristici: singuratatea, insensibilitatea, indiferenta fata de altii, nonconformismul, opozitia fata de practicile sociale si lipsa de constiinta.
Eysenck a incercat sa puna in relatie factorii din teoria sa cu tipologiile vechi, ale lui Hippocrate si Galen.
Estimarile asupra temperamentului sunt de multe ori realizate in functie de gradul de impresionabilitate pe care il au anumite situatii asupra noastra. Daca de pilda, o persoana s-a lasat la un moment dat prada maniei,imediat apare tendinta de a o eticheta drept colerica. Dispozitiile nostalgice sunt atribuite firilor melancolice. Un om rabdator va fi considerat flegamtic, iar activismul optimist va fi pus pe seama sangvinicului. Se pierde din vedere, de asemenea, intr-un mod simplificator, aportul socialului in modelarea temperamentului.

CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Personalitatea e darul cel mai de pret pe acre omul si-l poate oferii lui insusi prin autocunoastere si vointa de autodepasire,prin efort propriu si cu sprijinul factorilor educationali.”Spun si magii,spun si regii ca din cate-n lume avem,personalitatea e binele suprem”scria Goethe in opera Faust.Ca sa poti deveni un bun specialist si un om luminat cu preocupari multiple ,receptiv fata de schimbari sicapabil sa te adaptezi la situatii noi,un om cu initiativa,un inovator sau inventator care sa inteleaga sensurile superioare ale vietii umane,trebuie mai intai sa te cunosti bine.Familiarizarea cu datele noi despre personalitate ,cunoasterea stiintifica de sine prinautoobservare reflexiva,prin activitatea si actiunile noastre raportate la modelul de personalitate oferit de societatea in care traim si prin parerile altora despre noi,reprezinta mijloace importante de investigare si modelare a propriei fiinte.
Personalitatea umana ,ca “abstractie” psihologica extrem de complexa si cu determinari multiple este greu de definit in mod exthaaustiv,pana in prezent numarul definitilor depasind cifra de suta.Cele mai multe definitii dezvolta o conceptie integrativa si dinamica ,relevand caracterul specific uman,unitar si sintetic al personalitatii,legatura ei stransa cu conduita,determinarea ei biologica si sociala.
Personalitatea este subiectul uman ca unitate dinamica bio-psiho-socio-culturala (P.P.Neveanu) ,inzestrat cu functii cognitive,axiologice,proiectiv-creative,dinamico-ernergetice,afectiv-emotionale si volitiv-caracteriale,programatice si operationale, manifestate in comportament.
Alti autori definesc personalitatea in lumina teoriei in vatarii sau a teoriei sistemelor,interpretand-o din punct de vedere cibernetic(C.Balaceanu si Ed. Nicolau).
Ca sistem suprastructurat deschis,personalitatea este rezultatul dezvoltarii unitare prin procesul invatarii a insusirilor innascute si dobandite sub influenta mediului socio-cultural,asigurand fiecarei individualitati o adaptare,oricinala si actva,la mediul inconjurator.


DIMENSIUNI RELEVANTE ALE PERSONALITATII
DOGMATISM SI AUTORITARISM
Termenul “dogmatism” este utilizat cu referire la mo trasatura a personalitatii definita prin urmatoarele caracteristici ale comportamentului(Rokeach,1960).
1. Spirit inchis-reavointa cu privire la examinarea de fapte noi,dupa ce opinia a fost formata;tendinta de a indeparta in mod sumar faptele si logica aflate in conflict cu pozitia adoptata;
2. Tendinta de a vedea problemele controversate prin prisma alb-negru;
3. Spirit doctrinar-tendinta de a-si forma convingeri ferme,puternic rezistente la schimbare,pe baza unor dovezi echivoce;
4. Intoleranta fata de ambiguitate-nevoia de a inchide prematur dezbaterea,pentru a trage concluzii asupra unor probleme complexe;
Nu surprinde prea mult faptul ca rezultatele la teste ale indivizilor cu “spiritul inchis” coreleaza negativ cu aptitudinea verbala,cu randamentul scolar,adaptarea initiala la conceptul de sarcini didactice si cu aptitudinea de a forma asociatii verbale abstracte.Dogmatismul,termenul cel mai general in formulare lui Rokeach,s-a constatatca se raporteaza in mod invers la aptitudinea de rezolvare a problemelor si la puterea de sinteza a gandirii ,coreland insa in mod pozitiv cu anxietatea.Raportul dintre dogmatism si si intelegerea materiei de invatamant nu este clar,deoarece intr-o serie de cerecetari referitoare la insusirea cursurilor de sociologie si de psihologie la o universitate corelatiile,pe un fond in general negativ,variau de la –0,54 la +0,16 . Termenul “autoritarism” este folosit spre a descrie o trasatura de personalitate caracterizata de ortodoxie,veneratia credintelor traditionale si tendinta de a se supraconforma necritic vederilor unor persoane care se bucura de autoritate (Adorno,1950).Personalitatea autoritarista tinde spre etnocentrism,are prejudecati in legatura cu grupurile minoritare si este intoleranta fata de ambiguitate,apartinand de obicei clase de jos si grupurilor care practica profesii inferioare.Elevii care obtin rezultate bune la testele de autoritarism sunt mai inclinati sa structureze stimulii inediti intr-o maniera rigida,sa traga concluzii pripite si isi schimba atitudinile sub influenta sugestilor venite din partea unor oameni de presigiu (Duncan,1964; Harvey,1963).
E limpede ca autoritarismul si dogmatismul cuprind un manunchi de variabile afectiv-sociale si cognitive si ca acestea influenteaza acvele modalitati de invatare in care intra in joc atitudinile,convigerile si judecatile de valoare.In afara de aceasta,persoanele cu ytrasaturi pronuntat dogmatice sau autoritariste par predestinate sa obtina rezultate slabe in rezolvarea problemelor si in temele teoretice care,de fapt,le cer sa fie in posesia atributelor opuse acelora cuprinse intr-un text.Ambele tasaturi reflecta probabil trebuinta de a mentine congruenta interioara intre ideile si convingerile persoanelor respective.Desi aceste ultime elemente sugereaza existenta unei predispozitii native spre autoritarism si dogmatism,diferentele considerabile existente in aceasta privinta intre grupurile culturale si socio-economice,politice si religioase demonstreaza ca stilul invatarii –probabil prin filierea identificarii cu parinti autoritaristi si dogmatici-constituie un factor important.

INTROVERSIUNEA SI EXTRAVERSIUNEA
Dimensiunea intrversiune-extraversiune a personalitatii este pe larg abordata in discutile intre specialisti cu privire la tipurile de personalitate.Termenul “introvertit” se refera la persoanele care tind sa se retraga din interactiunea sociala si sa se intereseze mai degraba de propriile ganduri si sentimente,decat de evenimentele care se desfasoara ihn lumea din jurul lor.Termenul “extravertit” descrie persoanele orientate spre lumea exterioara ,ale caror interese se dirijeaza inspre oamenii si lucrurile din mediul inconjurator.Cele doua tipuri de personalitate vor reactiona diferit fata de un program de recompensare si pedepsire,ca si fata de intarirea in general a comprtamentului. Fapte in sprijinul acestei ipoteze aduc cercetarile lui Thompson si Hunnicut (1944),in care atat lauda ,cat si mustrarea ,au fost folosite in cazul unor scolari introvertiti si extravertiti din clasa a V-a ,pe grupuri,dupa cum urmeaza:
1. Extraverti-laudati(EL);
2. Extraverti-mustrati(EM);
3. Introvertiti laudati(IL);
4. Introvertiti-mustrati(IM);
In ciuda faptului ca “laudele” si “mustrarile” nu au fost prea marcate (constand in notari de felul “bine” sau “rau” pe hartiile cu rezultatele testului),la o serie de teste diferentele au fost deosebit de semnificative.Repetarea laudei era mai eficienta in cazul introvertitilor decat repetarea mustrarii,in tmp ce procedeul invers era valabil pentru extravertiti.toate cele patru grupe au fost insotite de un grup de control,caruia nu I s-au acordat nici laude si nici mustrari.

CONCEPTUL DE “EU” SI MECANISMELE DE APARARE
Termenul “conceptul de eu”,raportat la acela de “respect de sine”,in realitate este de obicei ceva mai cuprinzator.conceptul de eu al unui individ reprezentat de ansamblul starilor cognitive si afective care definesc atitudinile sale fata de sine;cu alte cuvinte este conceptia despre sine,mai mult sau mai putin consecventa si organizata,pe care individul o manifesta de la o situatie la alta.Evident,conceptul de eu este o entitate extrem de complexa ,incluzand atribute intelectuale,fizice emotionale,morale si sociale.
Este important ca individul normal sa aiba o viziune stabila si favorabila despre sine insusi si,in consecinta,adesea el va deforma sau va respinge interpretari ale realitatii care vin in conflict cu aprecierea sa despre sine.In scop ilustrativ,putem sa ne referim la un elev aflat in fata umui examen important.Daca inevitabilul eveniment este dinainte perceput ca fiind amenintator la adresa respectului de sine,apare anxietatea si individul poate fi mobilizat fie in directia evitarii situatiei amenintatoare,fie in directia infruntarii acesteia prin studierea corespunzatoare a materiei de examen.Sa presupunem ,insa,ca examenul a avut loc si ca elevul a dat raspunsuri slabe.In cazul acesta,cum isi va feri el conceptul de eu,de evidenta vatamatoare a esecului?
Elevul va tinde sa interpreteze evenimentul intr-un mod care ,protejand sentimentul demnitatii personale,nu constituie totusi o evaluare obiectiva a faptelor,facuta de un observator impartial.Astfel de interpretari partinitoare si cu caracter de protejare arespectului de sine sunt de obicei desemnate cu termenul “mecaisme de aparare”.De pilda,individul poate sa rationalizeze evenimentul ,afirmand ca nu a invatat indeajuns pentru un examen,ca obtinerea unei note mari nu-l intereseaza sau ca aprecierea profesorului nu a fost corecta.;in felul acesta ni se ofera o explicatie cauzala cu privire la rezultatul sau nesatisfacator, explicatii care nu intra in conflict cu ideea sa despre sine ca individ capabil. Un alt mecanism, numit refulare, intra in functiune in cazul in care individul reprima informatia nefavorabila referitoare la el insusi. Avand in vedere exemplul luat de noi, aceasta se poate intampla dupa ani si ani cand, individul, care inca mai gandeste despre sine ca este o persoana cu un discernamant inelectual iesit din cumun, “uita” faptele care neaga o asemenea opinie despre sine.
Un alt asa zis “mecanism de aparare” este proiectia,care se rafera la incercarea de justificare a actiunilor noastre, prin atribuirea propriilor noastre motive altor persoane. De exemplu daca elevul recurge la o frauda spre a lua examenul, el se poate convinge pe sine ca a procedat cum fac si altii, sau pur si simplu s-a aparat impotriva unui profesor partinitor sau represiv (Knowlton si Hamerlynck,1967).
Asemenea incercari ale elevului de a conserva parerea pozitiva despre sine sunt adesea prezente in realitatea clasei. Avertizat asupra lor, profesorul va fi cel putin in stare sa inteleaga astfel de comportamente drept ceea ce sunt. Mai mult, deoarece atat atitudinea retrasa, cat si mecanismele de aparare sunt in general daunatoare pentru invatare, s-ar cuveni ca profesorul sa aiba grija ca atmosfera din clasa sa reduca la minimum posibilitatea unor reactii de acest fel.


CONCLUZIE
Cat despre abordarea stiintifica a definirii personlitatii si a masurarii dimensiunilor acesteia trebuie sa ne amintim ca primii teoreticieni ai personalitatii au activat in afara curentului psihologiei academice.Freud,Jung,McDougall,de exemplu,aveau o orientare mai curand clinica decat experimentala si speculatiile lor asupra structurii si dezvoltarii personalitatii au fost elaborate in conditiile studierii unor pacienti care sufereau de forme severe de inadaptare.

– METAMORFOZA UNUI SISTEM INTERACÅ¢IONAL –

FAMILIA
– METAMORFOZA UNUI SISTEM INTERACÅ¢IONAL –
– PLANNING FAMILIAL –
– Note de curs –

INTRODUCERE
I. FAMILIA - Orientări teoretice şi metodologice
Familia este nucleul organizării umane, molecula sau microstructura care realizează, în miniatură, totalitatea
funcÅ£iilor societăţii ca mare sistem, reproducerea ÅŸi asigurarea continuităţii biologice a speciei umane, producerea mijloacelor de subzistenţă, educarea ÅŸi socializarea copiilor ÅŸi, prin aceasta, asigurarea continuităţii moral-spirituale a societăţii. Familia constituie un sistem format din personalităţi aflate în interacÅ£iune ÅŸi interdependenţă mutuală, sistem în cadrul căruia se petrec intense schimburi comunicaÅ£ionale ÅŸi emoÅ£ionale – percepÅ£ii, evaluări ÅŸi valorizări interpersonale, se derulează procese de rol marital, parental ÅŸi filial.
Deşi relativ independentă în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în ultimă instanţă şi condiţionată, în organizarea şi evoluţia sa, de modul de organizare a societăţii pe care o reflectă.
Astfel, corelatele istorice, socio-economice, ideologice şi cultural-etnologice imprimă deosebiri semnificative în structura şi funcţionalitatea familiei, de la o etapă la alta, de la un mod de viaţă la altul.
Condiţiile existenţei sociale, modul de producţie şi necesităţile adaptării organizării sociale la acestea au impus în cea mai mare parte metamorfozele grupului familial. Astfel, forma matriarhală a familiei a fost treptat înlocuită de-a lungul istoriei de forma patriarhală, iar aceasta s-a diluat ulterior în forma individualizată.
Mutaţiile survenite în structura şi rolurile familiale au urmat paradigma de la extensie la nuclearizare, de la tradiţional la modern, de la dispersare afectivă şi concentrare autocritică a puterii la condensarea afectivă şi democratizare, de la rigiditatea cadrelor normative funcţionale la o flexibilitate semnificativă a acestora, în sensul egalizării status-rolurilor familiale.
Prefacerile structurii familiale sunt în deplină rezonanţă cu progresul socio-economic, tehnic, cultural şi moral al societăţii, familia rămânând un sistem deschis, supus continuu restructurărilor.
ÃŽncotro se îndreaptă familia ÅŸi care sunt ÅŸansele sale de evoluÅ£ie este întrebarea la care criteriologii sunt din ce în ce mai tentaÅ£i să formuleze răspunsuri. Dar oricum s-ar numi noile forme familiale pe care societatea industrială ÅŸi superindustrială le proliferează sau le-ar mai putea prolifera (familii comunitare, familii poligame, familii-agregat, familii geriatrice, nefamiliÅŸti cu copii – A. Toffler (1983) – este o certitudine faptul că familia conjugală va continua să existe ca cea mai importantă verigă a dezvoltării societăţii, a supravieÅ£uirii sale, purtătoarea cea mai fidelă a ÅŸtafetei vieÅ£ii paÅŸnice ÅŸi creatoare de la o generaÅ£ie la alta.
Frédéric Le Play, întemeietorul metodei monografice de abordare a familiei, a întreprins către sfârÅŸitul secolului trecut primele cercetări de natură sociologică asupra familiei. Meritul său este acela de a fi sesizat faptul că “schimbările din viaÅ£a socială atrag schimbări în viaÅ£a de familie” (M. Voinea, 1978, p. 42).
Coexistând antitetic cu concepÅ£ia care acreditează determinarea social-istorică a familiei, o serie de concepÅ£ii extremist-biologizante delimitează familia ca o unitate primară, pur biologică, constituită pe baza ÅŸi în vederea satisfacerii instinctului sexual. Astfel, pe linia concepÅ£iilor freudiene, sociologul american R.M. MacIver definea familia ca “un grup caracterizat pritnr-o relaÅ£ie între sexe suficient de precisă ÅŸi de trainică pentru a asigura procreerea ÅŸi creÅŸterea copiilor” (I. Gould, W.L. Kolb, 1964, p. 258). P.W. Mousgrave în 1967 într-un manual de sociologie a educaÅ£iei pune accent tot pe aspectul biologic al relaÅ£iilor familiale, pierzând din vedere aspectul lor psihosocial.
Problematica familiei, prin complexitatea sa, a suscitat în ultimele patru decenii multiple abordări de pe poziţii complementare şi interdisciplinare. Familia a devenit subiect şi obiect predilect al cercetărilor inter- şi multidisciplinare, între care cele de psihologie socială, sociologie, pedagogie a adultului şi psihologie a copilului, psihopatologie şi psihiatrie socială, psihoterapie şi antropologie deţin poziţii prioritare.
O serie de domenii conexe ca “educaÅ£ia părinÅ£ilor”, “interacÅ£iunea părinÅ£i-copii”, “design-ul ambiental familial”, la care se adaugă problematica legislativă circumscrisă de dreptul familiei, atrag atenÅ£ia asupra semnificaÅ£iei ÅŸi responsabilităţii sociale a organizării ÅŸi evoluÅ£iei familiei ca microsistem fundamental în cadrul macrosistemului social.
Aparţinând unor orientări conceptuale diverse sub aspectul analizei specificului şi funcţiilor familiei, numeroşi autori au întreprins studii comparative şi transculturale privind structurile şi tipurile familiale, rolul de soţ-soţie, dinamica relaţiilor conjugale şi de grup familial. Studiile asupra familiei s-au intensificat în ultimul timp, urmărindu-se evidenţierea evoluţiei relaţiilor intrafamiliale, a structurii rolurilor familiale şi, în special, fenomenele de psihosociologia şi psihosexologia familiei.
Familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi/sau cea psihosocială. Această definiţie rezultă din faptul că realitatea socială a generat o diversitate de familii ce se pot rezuma doar la unul din cele două aspecte prezentate în perechi. Astfel, familiile monoparentale sunt doar paterne şi realizează doar latura psihosocială.
În general, viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţional al familiei cuprinde două elemente esenţiale: o latură biologică, constantă, rămasă în formă aproape neschimbată de-a lungul timpului şi o latură socială, veşnic schimbătoare, reprezentând morala, educaţia, aspectele economice, juridice, psihosociale etc. (M. Voinea, 1993).
Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă “exemplul tipic de grup primar” (Mendras, 1987), caracterizat prin relaÅ£ii de tipul “face to face”, prin asocierea ÅŸi colaborarea intimă a tuturor membrilor ei. Plecând de la această definiÅ£ie, putem aduce în discuÅ£ie o serie de tipologii. Una dintre ele face deosebirea între familia de origine ÅŸi familia de procreare. Familia de origine (consanguină) reprezintă familia în care te naÅŸti ÅŸi creÅŸti, familia de procreare (conjugală) este aceea constituită prin propria căsătorie.
După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi nucleară (soţ, soţie, copiii acestora) sau extinsă (care mai cuprinde şi alte rude).
Asupra acestor structuri de tip familial, precum şi asupra unor aspecte ce ţin de metamorfozele, tendinţele şi mutaţiile din cadrul acestor structuri vom reveni în capitolele ce compun aceste note de curs.
Am considerat necesară şi abordarea familiei din perspectivă socio-demografică (natalitatea, divorţialitatea, nupţialitatea), precum şi din perspectiva psihodiagnostică a disfuncţionalităţii maritale şi familiale.
Pe de altă parte, am considerat necesară abordarea unui fenomen tot mai actual, cu impact psiho- şi sociopatogen, şi anume violenţa familială.

II. Noţiuni de psihologie şi sociologia familiei
Cuplu – căsătorie – familie
Până nu demult, definirea acestor concepte (cuplu, căsătorie, familie) se făcea relativ uşor, pentru că definiţiile surprindeau aceleaşi elemente, chiar dacă erau privite din perspective diferite.
Realitatea socială contemporană diversifică cadrul conceptual, iar noi, dacă am îngusta definiÅ£iile, am limita ÅŸi înÅ£elegerea conceptelor respective. ÃŽn încercarea teoretică de a explica conceptele de bază ale acestui curs, vom pleca de la câteva întrebări esenÅ£iale: “Cum să-mi găsesc un partener? Mă voi căsători, oare? Åži dacă da, când? Ce responsabilităţi implică formarea familiei? Voi avea copii? Câţi? Când?”
Răspunsul la aceste întrebări, ca şi la multe altele, pe care şi le pune omul în decursul existenţei sale limitate este necesar pentru a înţelege cât mai clar relaţiile dintre sexe, pentru a rezolva neliniştile, frustrările şi incertitudinile care domină individul înainte, în timpul şi după consumarea unei relaţii.
Trebuie să conştientizăm faptul că existenţa umană are câteva coordonate clare, precise, care mai devreme sau mai târziu trebuie atinse. Una dintre coordonate este naşterea. Ne naştem, de obicei, într-o matrice bipolară, care este cuplul parental. Ne continuăm existenţa, devenind noi înşine personalităţi polarizate masculin sau feminin, deci identităţi psihosexuale conştiente de sine şi de propria identitate.
Devenirea este a doua coordonată majoră a existenţei noastre. În continuare ne exprimăm prin sex roluri şi ne integrăm social sub semnul a ceea ce rămâne specific întreaga viaţă, apartenenţa fundamentală la unul dintre sexe. Încercăm apoi să ne găsim perechea, de regulă de sex opus, deoarece dimensiunea psihologică umană este profund marcată de şansa de a fi şi de a te remarca în cadrul convieţuirii ca bărbat sau ca femeie. Aspirăm către această structură arhetipală masculin-feminin, bărbat-femeie, structură bazată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate, căutând partenerul cu ajutorul căruia ne putem dezvolta afectiv, sexual, mental şi spiritual, unul prin intermediul celuilalt.
Descoperim erotismul şi iubirea, iar când satisfacţia generată de unul dintre aceşti doi factori sau de amândoi este destul de intensă, iar încrederea în partener este suficient de mare, începem să ne gândim la căsătorie. Când omul face acest pas, înseamnă că el deja valorizează instituţia familiei, înseamnă că este pregătit mai mult ca oricând să-şi pună problema descendenţilor, înseamnă că şi-a accentuat suficient de mult simţul responsabilităţii.
După căsătorie, omul încearcă apoi, prin înţelegere şi armonie, să păstreze unitatea familiei, să socializeze eventualii urmaşi, pentru a le facilita integrarea în societate. Aici este momentul când putem observa că s-a reluat deja un ciclu existenţial bazat pe coordonatele eterne ale cuplului.
Oamenii încearcă să imprime un anumit specific acestor coordonate. Acest lucru face ca existenÅ£a umană să fie dominată de o diversitate de comportamente, de o multitudine de stiluri de viaţă, ceea ce îngreunează ÅŸi mai mult încercarea de a defini realitatea vieÅ£ii familiale. Plecând de la acest ciclu de viaţă, putem înÅ£elege mai bine triada cuplu – căsători – familie, triadă care este dependentă de dezvoltarea societăţii. Ea reprezintă un produs al societăţii, care se modifică odată cu aceasta, fiind în continuă devenire (transformare) ÅŸi ale cărei coordonate viitoare nu pot stabilite cu precizie. Dacă privim din această optică, putem înÅ£elege ÅŸi explica apariÅ£ia unor forme de organizate a familiei, ca ÅŸi dispariÅ£ia lor, pe diferitele trepte ale dezvoltării sociale ÅŸi putem desprinde, de asemenea, importanÅ£a condiÅ£iilor istorice, economice ÅŸi sociale în care evoluează familia.
Cuplul. În această definire, vom pleca de la faptul că, deşi atracţia şi preferinţa interpersonală se manifestă ca fenomen psiho-social încă de la vârste fragede, atracţia de ordin erotico-sentimental ocupă o pondere importantă, în special de vârsta preadolescenţei şi adolescenţei. Este mai puţin important care dintre cele două dimensiuni, respectiv atracţia sexuală sau cea sentimentală se manifestă mai întâi. Dar trebuie să ţinem seama de faptul că în anii adolescenţei sentimentele sunt limitate, tinerii fiind dominaţi de idei şi fantezii erotice, peste care se suprapun emoţii şi dorinţe.
Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că, datorită factorilor care au accelerat maturizarea sexuală, s-a generalizat tendinţa ca tinerii să-şi înceapă foarte devreme viaţa sexuală, erotismul devenind din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai devreme un domeniu de fascinantă atractivitate, un domeniu de exercitare a identităţii, a autonomiei şi afirmării eului.
Psihologia socială a elaborat o serie de teorii care încearcă să explice formarea cuplurilor. (teoria similarităţii, teoria complementarităţii trăsăturilor), dar aceste teorii nu satisfac integral, deşi explică şansa alegerii partenerului. Totuşi, ele nu justifică pe deplin actul decizional de formare a cuplului. Cea mai credibilă dintre aceste teorii accentuează perspectiva dinamică a cuplului, insistând pe factorul psihologic şi pe cel fizic.
Factorul fizic acţionează prin intermediul modalităţii erotice, de expresie comportamentală, în timp ce factorul psihologic alimentează stabilizarea relaţiei, necesitatea intensificării şi dezvoltarea acesteia în timp, inclusiv sau mai ales în cadrul căsătoriei.
Cuplul poate fi definit ca o structură bipolară, de tip bio-psiho-social, bazată pe interdeterminism mutual, în care partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt.
Avem, desigur, în vedere pentru această definiţie cuplul heterosexual şi nu includem cuplul homosexual, care este cuprins în categoria experimentelor neofamiliale. Din perspectiva acestei definiţii, cuplul poate fi armonic, adică satisfăcător şi stabilizator sau poate fi dezarmonic, adică nesatisfăcător şi distorsionat, tinzând către disociere. Ca atare, cuplurile tind să oscileze fie către stabilitate, coeziune şi progres, fie către instabilitate, disensiune şi eventual dizolvare. În primul caz, factorii menţionaţi conduc de cele mai multe ori la o permanentizare a relaţiei, care are mari şanse de a se transforma într-o căsătorie. Aceasta implică însă multiple consecinţe sociale, afective, morale, juridice care o diferenţiază net de simpla viaţă de cuplu.
Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, în scopul întemeierii unei familii.
Din perspectivă psihologică, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o relaţie psihologică între doi oameni conştienţi, ea alcătuind o construcţie complicată în care se însumează o serie întreagă de date subiective şi obiective, având în mod indiscutabil o natură heterogenă. Ca atare, căsătoria este calea unor transformări psihologice ale personalităţii, care dă posibilitatea metamorfozării omului de la o stare în care este unealta naturii sale instinctuale către o altă stare în care este rezultat al prefacerii naturii în cultură şi a instinctului în spirit.
Psihologii consideră că momentul semnificativ al transformărilor individuale prin şi în căsătorie are loc la intrarea în a doua jumătate a vieţii, moment în care pasiunea se transformă în datorie, dorinţa devine necesitate, iar surprizele şi descoperirile din tinereţe devin obişnuinţe.
Ce este mai important de reţinut este faptul că nici cea mai reuşită căsătorie nu poate şterge cu desăvârşire particularităţile individuale, astfel încât trăirile celor doi soţi să fie absolut identice. De obicei, unul dintre soţi îşi găseşte mai repede locul într-o căsătorie decât celălalt. Unul va avea mai puţine dificultăţi de adaptare decât celălalt, ceea ce înseamnă că, în fond, căsătoria este în permanenţă o instituţie de adaptare.
Din perspectivă sociologică, actul căsătoriei semnifică unirea a două neamuri între ace în mod obişnuit nu există legături de consanguinitate. Această unire poate fi de două tipuri: endogamică (atunci când partenerul este ales din acelaşi grup, comunitate, rasă, religie) sau exogamică (atunci când partenerul vine din afara grupului).
Pe de altă parte, căsătoria poate fi patrilocală, adică cu stabilirea reşedinţei noii familii împreună sau aproape de familia soţului, neolocală, adică cu reşedinţă neutră, distinctă de a familiilor de origine sau matrilocală, cu reşedinţa împreună sau aproape de familia soţiei.
În prezent, domină căsătoriile matrilocale şi îndeosebi cele neolocale, primele având o motivaţie economică, celelalte fiind datorate urbanizării şi mişcărilor de populaţie. Căsătoriile neolocale conduc adesea la dificultăţi de adaptare a noii familii, în special în comunităţile cu grad scăzut de permisivitate şi cu un nivel ridicat al xenofobiei, ceea ce se asociază cu o marginalizare spaţială şi socială a familiei tinere.
După modul de transmitere a rudeniei, se poate face distincţie între un sistem matrilinear, în care soţia îşi păstrează numele şi bunurile pe care le transmite copiilor ei şi sistemul patrilinear, în care transmiterea rudeniei, numelui şi bunurilor se face pe linie paternă.
În prezent, există însă sistemul bilinear, care este şi cel mai răspândit, în care transmiterea rudeniei se face atât pe linie maternă cât şi pe linie paternă. Totuşi, în lume, dintre aceste 3 sisteme, predomină patrilinearitatea.
În final, din perspectivă istorică, căsătoria poate avea cele două forme: poligamia şi monogamia.
Ultimul element din triadă - familia. Aceasta reprezintă în orice societate o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând în măsuri diferite o latură biologică şi/sau o latură psiho-socială. În general, viaţa indivizilor în cadrul instituţional al familiei cuprinde două laturi esenţiale: o latură biologică, constantă, rămasă nemodificată de-a lungul istoriei şi o latură socială, care este în permanentă schimbare, reprezentând morala, educaţia, aspectele economice, juridice şi psihosociale.
Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă exemplul tipic de grup primar, cu mai multe tipologii: una dintre aceste tipologii face deosebirea între familia de origine (consanguină), în care individul se naşte şi evoluează şi familia de procreare (conjugală), cea constituită prin căsătorirea proprie.
După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi: nucleară, alcătuită din soţ, soţie şi copiii acestora sau familie extinsă, la care se adaugă, pe lângă familia nucleară, şi alte rude.
După modul de exercitare a autorităţii în familia, sistemele familiale pot fi patriarhale (autoritatea aparţine soţului sau celui mai în vârstă dintre bărbaţii din familie), matriarhală (autoritatea aparţine soţiei sau celei mai în vârstă dintre femeile din familie), egalitare, în care puterea şi autoritatea sunt egal distribuite între soţi.
III. METAMORFOZELE structurilor de tip familial
din perspectivă socio-istorică
III. 1. de la promiscuitate la familia modernă
Originea istorică a familiei, ca şi a altor instituţii, nu este pe deplin elucidată pentru că nici o formă de organizare socială nu se cristalizează dintr-o dată, la un moment care poate fi notat.
Pe primele trepte ale dezvoltării socio-umane, când omul abia se desprindea din starea animalică, domnea instinctul sexual, ipoteză ce stă la baza emiterii teoriei promiscuităţii.
· Promiscuitatea se referă la interacÅ£iuni sexuale, nediscriminatorii, neînfrânate, fără legătură cu căsătoria ÅŸi
fără respectarea barierelor morale sau legăturilor de sânge („sex în afara regulilor”). ÃŽn societăţile promiscue, orice bărbat poate fi eligibil pentru contactul sexual cu orice femeie, nefiind respectate barierele sau legăturile de sânge. Singurele reguli cunoscute ÅŸi nu întotdeauna respectate erau bazate pe relaÅ£iile de sânge ÅŸi de vârstă ori pe prohibiÅ£ii elaborate în interiorul clanului (incestul).
Pentru că sexualitatea nu era guvernată de reguli culturale, era posibilă promiscuitatea. Dacă oamenii ar fi îngăduit libertinajul sexual nelimitat, atunci ar fi apărut următoarele consecinţe:
- probleme create de gelozie ÅŸi conflicte
- femeile ar fi fost subiectul exploatării sexuale
- programul creşterii copiilor ar fi fost greu de susţinut.
Actualmente, promiscuitatea este incompatibilă cu anumite tipuri de organizare umană.
· Odată depăşit stadiul promiscuităţii, întâlnim cea mai veche formă a familiei, reprezentată de căsătoria
dintre câţiva bărbaţi şi câteva femei - căsătoria în grup (poliginandria). Este puţin probabil să fi existat în orice societate o dominantă a acestui tip de uniune (asociere) familială, ea fiind mai mult un construct teoretic decât o formă matrimonială instituţionalizată. Dacă existenţa relaţiilor în grup se practică, totuşi căsătoria în grup este, în fapt, inexistentă.
Argumente:
- nu reprezintă un avantaj în raport cu alte forme maritale;
- din punct de vedere psihologic, problemele geloziei şi conflictelor între sexe ne putem aştepta să fie intensificate;
- tabuul incestului serios zguduit în familii comunitare cu duzini de copii a căror paternitate este necunoscută;
- nu vor putea fi stabilite, în acest caz, moştenirea, drepturile de proprietate şi linia de succesiune a generaţiilor.
Dacă facem abstracţie de aceste două forme de convieţuire în care familia ori nu există, ori este pusă serios sub semnul întrebării, constatăm că în istoria formelor de viaţă familială, variaţia geografică a cutumelor, moralei, factorilor religioşi şi socio-culturali explică existenţa unor forme specifice de organizare a vieţii familiale: poligamia şi monogamia. Criteriul de bază care le separă se referă la practicile sexuale şi maritale dominante.
· Poligamia – reprezintă un principiu acceptat de unele popoare, conform căruia căsătoria se poate realiza
între un partener de un sex şi mai mulţi parteneri de sex opus. Poligamia are două forme: poliandria şi poliginia.
a. Poliandria - familia constă din o femeie-mamă, copiii ei şi doi sau mai mulţi bărbaţi (Levison şi
Malone). Pentru ca o familie să fie poliandrică, fiecare dintre soţi trebuie să fie tatăl a cel puţin unuia dintre copiii femeii. În acord cu această definiţie, poliandria este destul de rară, printre cele mai cunoscute societăţi poliandrice numărându-se populaţia Todas din India, Sherpa din Nepal, o parte din ţăranii din Tibet, din Sri Lanka şi din Polinezia.
Caracteristic pentru societăţile poliandrice este faptul că bărbaţii au, de regulă, relaţii anterioare căsătoriei
(sunt fraţi sau au interese economice comune). Acest tip de căsătorie este încurajat de faptul că în condiţii economice foarte grele, bărbaţi sunt mai apţi pentru a procura mijloacele de subzistenţă, ceea ce evident duce la descurajarea naşterii fetelor. În populaţia Todas, de exemplu, se acceptă infanticidul fetiţelor ca o formă de limitare a populaţiei, ceea ce favorizează simultan menţinerea poliandriei. Ea serveşte unui dublu scop: 1. să ofere o femeie mai multor bărbaţi; 2. să asigure existenţa populaţiei cu ajutorul bărbaţilor.
În afara factorului economic, cu greu se găseşte alt beneficiu al poliandriei, ca formă de familie.
Determinarea paternităţii devine o problemă, iar sentimentul de gelozie generator de conflicte majore trebuie să fie permanent ţinut sub control. În societăţile în care numărul de femei nu este scăzut, poliandria ar putea avea mari dezavantaje şi ea nu are şanse de supravieţuire sau de extindere în prezent, întrucât în toate societăţile se constată o scădere a numărului de bărbaţi.
b. Poliginia reprezintă căsătoria unui bărbat cu două sau mai multe soţii. Este destul de răspândită, uneori chiar în societăţile în care domină monogamia, dar care permit alternativ poligamia. Este larg practicată în Africa, dar este condamnată de Biserică în ţările de religie creştină. În regiuni precum Ashante în Africa peste 70% dintre femei trăiesc în poliginii, iar în Benin, Gabon, Senegal, Tanzania, Togo şi Zair 1 din 4 bărbaţi căsătoriţi trăiesc în poliginie.
Deoarece un exces al femeilor singure nu este probabil, problemele acestor societăţi ţin de creşterea rivalităţii, a ostilităţii şi geloziei între soţii. Pentru a supravieţui, o familie poliginică are reguli stricte şi clare, care includ o afecţiune egal distribuită a soţului şi o dreaptă împărţire a sarcinilor.
Studiile efectuate pe familii poliginice au definit două mari dezavantaje:
1. o incidenţă mai mare a delincvenţei juvenile, care include viaţa în bande, furturi, vandalismul, consumul de droguri, absenteismul şcolar;
2. o dezvoltare intelectuală a copiilor mult redusă faţă de medie, prin comparaţie cu copiii proveniţi din familiile monogame sau poliandrice.
Concluzia: Poliginia nu reprezintă decât o formă de afirmare a prestigiului şi de profit pentru că numai bărbaţii bogaţi pot cumpăra mai multe femei. Din acest motiv, chiar şi în societăţile poliginice un număr mare de familii (din categoria celor sărace) sunt monogame.
· Monogamia este forma de căsătorie între un singur bărbat ÅŸi o singură femeie.
J. Stoetzel sublinia: „...Asemănările între familiile monogame din diferite societăţi sunt pur formale, deoarece conÅ£inutul, structura, funcÅ£iile, semnificaÅ£ia lor socială ÅŸi culturală sunt diferite”.
Familiile monogame cele mai cunoscute, care au cântărit greu de-a lungul timpului, sunt: familia extinsă, caracteristică societăţii tradiţionale şi familia nucleară, specifică societăţii moderne.
Familia extinsă include relaţii relative şi nonrelative între membrii care locuiesc în acelaşi spaţiu (cămin) şi
care reprezintă 2-3 generaţii reunite şi uneori colaterale (frăţii). Familia extinsă subordonează familia nucleară, fiind formată adesea din cel puţin două familii nucleare (bunici, părinţi şi copii) şi dispunând de un sistem de reguli şi norme de convieţuire, care să perpetueze de la o generaţie la alta.
Caracteristicile familiei extinse sunt:
- conservatorismul: păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi stilului familial dominant;
- funcÅ£ionează după reguli oarecum rigide, menite să asigure stabilitatea ÅŸi „spiritul de clan”;
- nu este lipsită de dramatism interacţional, favorizând frecvent exacerbarea conflictelor între generaţii. În
vreme ce distanţele emoţionale între generaţii tind să scadă în cadrul familiei nucleare, în familiile extinse acestea cresc foarte mult;
- sistemul valorilor etico-religioase şi culturale are un mai mare grad de inerţie şi transmisibilitate;
- pattern-urile educaţionale sunt mai uniforme şi mai previzibile. Acest tip de familie pare a trăi după regula
circularităţii, adică ciclic, după modelul “istoria se repetă”, ceea ce conferă membrilor săi un sentiment de apartenenţă ÅŸi de securitate relativ crescut;
- „aÅŸteptările” familiei faţă de fiecare membru al său sunt mai previzibile;
- conferă membrilor săi un sentiment de apartenenţă şi securitate;
- deşi angajează conflicte interne între generaţii, ridică adesea bariere psihologice solide în calea destrămării
nucleelor familiale şi tendinţelor centrifuge ale acestora;
- propunându-şi păstrarea coeziunii şi stabilităţii la nivelul întregului sistem familial, defavorizează adesea
evoluţia şi calitatea relaţiilor intime, de la care se aşteaptă mai mult, îndeplinirea scopurilor de perpetuare, deci de păstrare a filonului familial prin urmaşi şi mai puţin evoluţia experienţei subiective, de creştere şi dezvoltare a personalităţilor soţilor în rolurile masculin şi feminin.
Psihologii definesc familia extinsă drept o structură de tip autoritar sau autocratic, condusă de un şef pater, incluzând mai multe generaţii, ce convieţuiesc laolaltă într-o precisă diviziune şi stratificare a rolurilor, în care alegerea partenerului e făcută de părinţi, pe baza statutului economic şi social, iar aşteptările majore se referă la subordonarea obligaţiilor şi la urmarea şi respectarea tradiţiei. Având ca scop de bază reproducerea grupului social, familia tradiţională acţionează dincolo de indivizi, ca o modalitate instituţională bazată pe solidaritate mutuală elementară. Ea îşi asumă la un moment dat trecutul colectiv şi garantează viitorul, devenind spaţiul în care cuplurile parentale transmit copiilor lor atât riscul cât şi şansa existenţei.
b. Familia nucleară este redusă numeric la cei doi soţi şi copiii lor necăsătoriţi, proprii sau adoptaţi. Familia nucleară este, în variantele ei armonioase, sănătoase, o structură democratică, bazată pe consens, pe egalitate şi complementaritate a rolurilor de soţ/soţie, precum şi pe o participare crescândă a copiilor.
Alegerea partenerilor este motivată de afecţiunea mutuală şi de libertatea opţiunii, scopul său fiind fericirea ambilor soţi şi a copiilor lor. Cuplul modern este marcat de libertatea alegerii şi de exercitarea dreptului la autodezvoltare, iar când sentimentul iubirii dispare, cuplul îşi pierde raţiunea de a fi şi, de cele mai multe ori, se separă. Aşa se explică de ce familia nucleară modernă este mai expusă instabilităţii, divorţul emoţional fiind mult mai frecvent decât divorţul legal, dar ambele fiind mereu în creştere în societatea contemporană.
Spre exemplu, în 1988 în SUA, pentru fiecare două căsătorii noi se înregistra un divorţ şi se estima că aproximativ 40% dintre căsătorii vor sfârşi prin divorţ, în primii 5-7 ani după căsătorie.
În condiţiile vieţii moderne, în special în marile aglomerări urbane, familia nucleară îşi construieşte un stil de viaţă propriu, caracterizat prin concentrarea afectivă pe partener, pe separarea treptată şi uneori rapidă de întreaga ramificaţie de rudenie, ceea ce îi conferă o independenţă proprie, cu posibilităţi crescute, de autoconducere şi autodezvoltare.
Desprinderea familiei conjugale sau nucleare din familia extinsă implică noi raporturi cu exteriorul şi în primul rând cu familia de origine. Familia de origine se mai numeşte consangvină sau de orientare.
Familia de orientare în care relaţiile primare sunt de la părinţi la copii se află într-un raport de succesiune repetitivă cu familia de procreare, în care rolurile sunt de soţi şi soţie, relaţiile primare fiind de la părinţi la copii.
Esenţială pentru ambele forme de familie este transmiterea continuă a experienţei culturale şi sociale, a modelelor comportamentale de sex-rol, a atitudinilor şi expectaţiilor mutuale ale sexelor pe de o parte şi ale părinţilor faţă de copii, precum şi ale copiilor faţă de părinţi.
Familia nucleară este o structură preferată de majoritatea oamenilor, în cea mai mare parte a globului, în contextul civilizaţiei industriale ea fiind aptă să asigure cele patru funcţii esenţiale:
1. cooperarea economică între soţi;
2. relaţiile sexuale;
3. reproducerea;
4. socializarea copiilor.
Din punct de vedere psihologic, familia nucleară are o posibilitate crescută de asigurare a suportului emoţional, de
satisfacere a nevoilor de securizare, protecţie şi apartenenţă a fiecărui membru, precum şi a nevoilor de comunicare şi de dezvoltare a personalităţilor. Aceasta înseamnă că aceste nevoi sunt automat satisfăcute pentru fiecare membru al nucleului familial, doar ca urmare a apartenenţei la acesta.
Crescând în intimitate, relaÅ£iile interpersonale sunt mult mai complicate ÅŸi presupun un grad de „competenţă relaÅ£ională”, bazat pe flexibilitate ÅŸi creativitate, care să le permită soÅ£ilor să se interadapteze optim, iar copiilor să evolueze în mod sănătos din punct de vedere psihic ÅŸi social.
Creativitatea interpersonală în cuplul marital devine astfel o condiţie indispensabilă a dezvoltării capacităţii familiei de a face faţă presiunilor externe şi interne şi de a rezolva problemele inerente ale vieţii cotidiene (Mitrofan, 1989). Incapacitatea nucleului familial de a se autoregla pe moment periclitează treptat sau chiar stopează evoluţia maritală şi implicit autodezvoltarea personalităţii. Astfel, în viaţa cuplului modern şi a copiilor săi intervine desideratul viitorului, pentru că tot ce se întâmplă în prezent are repercusiuni asupra a ce se va întâmpla în viitor, ceea ce implică un nivel considerabil de responsabilitate şi nu toţi cei care se angajează de bunăvoie în căsătorie sunt pregătiţi şi apţi să-şi asume această responsabilitate.

III.2. De la familia comunitară la familia societală
A. Teoria lui Tönnies
O posibilă modalitate de a explica mutaţiile produse în familia privită ca instituţie socială ar fi aceea a raportării la teoriile clasice ale sociologiei.
Una dintre acestea se referă la polaritatea comunitate – societate – teoria lui Tönnies. Cei doi termeni comunitate – societate reprezintă polii unui continuum de variaÅ£ie cu un sens ÅŸi direcÅ£ie istorică, adică o miÅŸcare a societăţii umane de la comunitate către societate.
Omul comunitar se caracterizează prin: conÅŸtiinţă religioasă, sentimente modelate de tradiÅ£ii ÅŸi obiceiuri ÅŸi mai ales prin valorizarea familiei – familia reprezintă fundamentul comunităţii. Un rol important îl au legătura de sânge (rudenia), precum ÅŸi legătura spaÅ£ială, (vecinătatea) sau legătura spirituală (prietenia).
Toate manifestările comunitare au la bază voinţa organică ale cărei principalele forme de manifestare sunt: plăcerea, obişnuinţa, memoria, iar familia reprezintă fundamentul comunităţii. Orice act este impus de norme şi obiceiuri şi sancţionat de colectivitate.
Omul societal se caracterizează prin: convenţionalism, prin sentimente modelate de politică şi, mai ales, prin accentuarea idealurilor individuale. Toate manifestările societale au la bază voinţa reflectată care reprezintă produsul gândirii. Formele de manifestare ale voinţei reflectate sunt reflecţia, calculul, decizia.
Cu alte cuvinte, omul societal reprimă tot ceea ce este act negândit şi nereflectat.
Ce influenţă are trecerea de la omul comunitar la cel societal asupra familiei?
Consecinţele majore ale trecerii de la omul comunitar la cel societal sunt:
- scăderea nupţialităţii;
- alegerea liberă a partenerului de viaţă, fără constrângere datorată familiei, tradiţiei sau opiniei publice;
- reflectarea cu privire la necesitatea legalizării unei relaţii şi a existenţei copiilor;
- comprimarea emoţionalităţii şi accentuarea intelectualităţii pentru că societatea modernă, fiind dominată de calcul şi de profit, de relaţii impersonale, exclude în timp sentimentele;
- abandonarea unităţii care era garantată de modelul comunitar în favoarea separării individualităţii apărută ca efect al modelului societal.
Tönnies afirma că “în vreme ce în comunităţi oamenii rămân uniÅ£i în ciuda oricărei forme de separare, în societate
ei sunt separaÅ£i în ciuda oricărei legături”.
Ca o concluzie, putem spune că trecerea de la comunitate către societate este un fenomen general şi se prevede că omul societal se va transforma într-un om universal.
B. TEORIA LUI DURKHEIM
Durkheim are o perspectivă diferită asupra evoluţiei societăţii şi afirmă că societatea nu reprezintă punctul terminus al evoluţiei moderne, ci starea intermediară către un model comunitar nou, dar diferit. Ecuaţia lui Durkheim arată ca o spirală în care comunitatea tradiţională trece către o societate de tip contractual şi de acolo evoluează către o comunitate de tip corporatist.

Comunitate Societate Comunitate
(de tip tradiţionalist) (de tip contractual) (de tip corporatist)

Solidaritatea mecanică corespunzătoare comunităţii tradiţionale în care personalitatea individuală era înglobată în cea colectivă şi individul depindea de familie şi de societate, se transformă în solidaritate organică în comunitatea corporatistă, moment în care se manifestă personalitatea proprie, independentă faţă de familie şi societate. Scad drepturile personale şi cresc legăturile funcţionale, cele cerute de diviziunea muncii sociale.
Durkheim consideră că mariajul se va dezvolta pe măsură ce înaintăm în modernitate, regulile juridice aproape obligând indivizii să se căsătorească ÅŸi solidaritatea conjugală să se întărească. Mai mult, datorită delimitării precise a condiÅ£iilor de funcÅ£ionare a mariajului, fidelitatea se va generaliza ÅŸi va deveni reciprocă. Evident că, din punct de vedere sociologic, nu ne interesează dacă aceste afirmaÅ£ii sunt adevărate sau false. Ne interesează însă ipoteza lui Durkheim care presupune o diviziune a muncii ÅŸi a rolului partenerilor, stabilită pe criterii sexuale, pentru că Durkheim afirmă că „sursa solidarităţii conjugale stă în diviziunea muncii “sexuale”, adică trebuie să existe o delimitare clare între activităţile bărbatului ÅŸi cele ale femeii.
Acest punct de vedere poate fi viabil deoarece rolul fiecărui sex este unic şi de neînlocuit, în aspectele sale fundamentale. Practic, aceste elemente de specificitate psihologică constituie baza atracţiei între sexe şi condiţia unei relaţii de comuniune şi armonie. Cu alte cuvinte, femeile nu sunt în raporturi de competiţie cu bărbaţii, ci de complementaritate, sexele putând funcţiona în echilibru armonios, numai păstrându-şi specificul psihologic.
ÃŽn viziunea lui Durkheim, femeia apare neangajată în viaÅ£a colectivă, această ipoteză fiind relativă. TotuÅŸi, astăzi teoria lui Durkheim îşi demonstrează limitele. Societatea modernă a adus cu ea miÅŸcarea feministă, care a atribuit femeii roluri preferate de bărbaÅ£i ÅŸi considerate specific masculine. AÅŸa că astăzi femeia preferă ocupaÅ£iile “rezervate” bărbaÅ£ilor, manifestă opoziÅ£ie faţă de căsătorie, îşi impune punctul de vedere într-o relaÅ£ie chiar maritală, împărÅ£irea sarcinilor ducând la apariÅ£ia unor configuraÅ£ii familiale nu de ordin conjugal, ci asociativ.
Dreptul juridic şi în general legile sprijină această evoluţie şi aceasta pentru că nu descurajează divorţul şi nici alternativele la căsătorie ceea ce, împreună cu slăbirea constrângerilor de ordin moral alterează marile echilibre familiale.
Atât Durkheim cât şi Tönnies au acelaşi punct de plecare în teoriile lor: comunitatea tradiţională, fiecare încercând apoi pe căi oarecum diferite să explice evoluţia societăţii.
Durkheim alege un drum mai complicat, concluziile sale fiind destul de controversate, pe când Tönnies rămâne la polaritatea comunitate – societate, fiind mai greu de contestat.

C. Teoria lui Frédéric Le Play
Frédéric Le Play (1806-1882) este mentorul celei dintâi mari şcoli de sociologie franceză. El a folosit teoria lui Tönnies ca bază de încadrare a tipologiei familiale şi a suprapus harta drumurilor peste harta tipurilor familiale, ajungând la un continuum, la ai cărui poli se află familia patriarhală şi familia instabilă.
Familia patriarhală se suprapune pe ideea de comunitate, iar familia instabilă pe cea de societate, aşa încât harta lui Le Play este reprezentată:
Orient Occident
Familia patriarhală Familia instabilă
Comunitate Societate
Pe măsură ce ne apropiem de Occident, asistăm la o dezagregare progresivă a comunităţii.
Le Play a delimitat, de fapt, patru tipuri familiale, două dintre ele fiind derivate:
· familia patriarhală, în care individul este complet absorbit de comunitate ÅŸi chiar anihilat de
aceasta. Societăţile care derivă din acest tip de familie sunt societăţi conservatoare, stagnante şi chiar înapoiate.
Caracteristicile acestei familii sunt: autoritatea patriarhului, dependenţa completă a copiilor de familie şi instrucţia de tip familial şi nu individual (personal). Elementul strategic al ordinii în familie este respectul. Diminuarea respectului, numărul de copii mai mare decât posibilităţile economice, scăderea autorităţii patriarhului sunt elementele pe care se înmulţesc disensiunile interne ale familiei. Acestea sunt considerate elementele cauzale ale disoluţiei familiei patriarhale.
· familia tulpină - este o reproducere la dimensiuni mai mici a familiei patriarhale.
Diferenţa esenţială constă în faptul că acest sistem încurajează autonomia şi dezvoltarea unor cămine noi, oferind în acest scop suportul material şi social. Familia tulpină îngăduie, aşadar, separarea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependenţă între ele, graţie provenienţei din aceeaşi matcă. Acest tip de familie combină ceea ce este mai bun în sistemul patriarhal cu individualismul familiei instabile.
· familia particularistă - individul primează asupra comunităţii, viaÅ£a privată asupra celei publice ÅŸi profesiunile utile asupra celor liberale ÅŸi administrative. Individul nu se bazează în acÅ£iunile lui pe familie, ci pe aptitudinile ÅŸi iniÅ£iativele personale. Familia particularistă formează la tineri caractere independente, capabile de iniÅ£iativă ÅŸi putere organizatorică, pregătită să conducă afaceri sau alte activităţi independente. Cel puÅ£in din punct de vedere istoric, acest tip stă la baza familiei instabile.
· familia instabilă - spre deosebire de cea patriarhală, nu transmite respectul autorităţii ÅŸi al tradiÅ£iilor, dar
nici nu încurajează originalitatea, iniţiativa şi independenţa responsabilă. În familia instabilă, calitatea subordonării şi ai iniţiativei sunt deopotrivă absente, iar individul care în esenţă nu a primit nici un fel de educaţie sau instrucţie, şi care nu este capabil de aproape nimic, rămâne la latitudinea sau eventual în grija statului sau a guvernului.
Această tipologie a familie, elaborată de Le Play sintetizează cel mai bine evoluţia familiei, în trecerea sa de
la comunitate la societate.
D. Teoria lui Auguste Comte
În concepţia sa, în vreme ce relaţia comunitară se bazează pe puterea spirituală şi se supune legilor superiorităţii (preponderenţei) efectelor sociale asupra forţelor pur intelectuale, relaţia societală se bazează pe puterea intelectului, ceea ce presupune ordine bazată pe consensul ideilor.
Partea interesantă a acestei teorii constă în comparaÅ£ia putere spirituală - putere intelectuală vis-à-vis de polaritatea bărbat – femeie. Puterea spirituală este constituită, conform teoriei lui Comte, din 2 elemente: inteligenÅ£a ÅŸi sensibilitatea.
Bărbatul ca inteligenţă are, în viziunea lui Comte, supremaţia intelectuală asupra femeii care, în esenţă, este numai sensibilitate. Conform teoriei lui Comte, în familie puterea spirituală este a femeii, în timp ce în societate puterea spirituală este a bărbatului. Cu alte cuvinte, în familie domină sensibilitatea, în societate domină intelectul. Acceptând teoria lui Comte, putem afirma că din perspectiva societăţii contemporane una din cauzele disoluţiei familiei o reprezintă tocmai ambiţia femeilor de a minimaliza importanţa sensibilităţii şi încercarea lor de a-şi afirma, în compensaţie, intelectul în societate. Se poate presupune că voinţa lor de afirmare pe de o parte va distruge coeziunea şi solidaritatea familială, pe de altă parte răneşte orgoliul masculin.
Această teorie, deşi uşor particulară, nu este singulară în istoria sociologiei. Tönnies remarca şi el că temperamentele, caracterul şi gândirea sunt constituite în mod diferit la bărbat şi la femeie, astfel încât el afirma că femeia are temperamentul dominat de tonurile afective, are caracterul dominat de sensibilitate şi gândirea de intuiţie, pe când la bărbat temperamentul este dominat de activitate, caracterul de reflexie şi gândirea de cunoaştere.
Sandra Bem (psiholog american) a elaborat o scală de măsurare sau evaluare a rolurilor de sex, în care bărbatul este caracterizat prin: putere, activism, independenţă, orientare spre exteriorul căminului; femeia este caracterizată prin: lipsă de apărare, pasivitate, dependenţă, orientare spre cămin. Femeia se află mai aproape de idealul omului comunitar şi al voinţei organice, în timp ce bărbatul se află mai aproape de idealul omului societal şi al voinţei reflectate; de aici rezultă că bărbatul este cel care a făcut trecerea de la comunitate la societate.
Familia reprezenta singura formă de îmbinare a caracteristicilor comunităţii cu cele ale societăţii. Cuplul femeie – bărbat întruchipa simbioza comunitate – societate ÅŸi menÅ£inea echilibrul, unitatea ÅŸi coerenÅ£a familiei. Odată cu emanciparea femeii, cu ambiÅ£ia acesteia de a deveni om societal, simbioza comunitate – societate reflectată în cadrul familiei s-a rupt. Familia a rămas o uniune a două persoane dominate de raÅ£ionalitate, nu de sensibilitate, de activitate interesată, nu de tradiÅ£ie afectivă, de profit, nu de sentimente.
ÃŽn accepÅ£iune comunitară – familia nu mai există. ÃŽn accepÅ£iune societală – familia este orice altceva, numai familie nu. Apar „incompatibilităţi” tot mai evidente în relaÅ£ia bărbat – femeie. La nivelul relaÅ£iilor din interiorul familiei, alterările ÅŸi mutaÅ£iile sunt semnificative (în special violenÅ£a familială, falsa comuniune, insatisfacÅ£ia conjugală).
Bales afirmă: „ÃŽn orice grup mic, la fel ca într-o familie, tinde să apară:
- un lider instrumental - cu rol de a rezolva problemele ce apar (soţul);
- un lider expresiv – care accentuează factorul psihic, emoÅ£ional (soÅ£ie).
Când femeia îşi părăseşte rolul său, pentru a-l asimila pe acela al bărbatului stabilitatea se rupe şi disensiunile se intensifică. Rolurile devin tot mai ambigue, ceea ce duce la distrugenrea echilibrului familiei.

ÃŽn evoluÅ£ie a apărut un alt tip de familie numit „familie de trecere”, care realizează trecerea de la familia comunitară la cea societală. Acest tip de familie reprezintă singura formă de îmbinare a caracteristicilor comunităţii cu cele ale societăţii, dacă admitem că femeia posedă însuÅŸirile omului comunitar, iar bărbatul pe ale omului societal.
Familia Familia Familia
Femeie societală
Bărbat societal
Femeie comunitară
Bărbat societal
Femeie comunitară
Bărbat comunitar comunitară de trecere societală





ForÅ£a fizică (la începuturile omenirii) a făcut din bărbat „sexul tare” ÅŸi din femeia Å£inută departe de vânătoare sau luptă datorită conformaÅ£iei sale fragile, „sexul slab”. Bărbatul, limitând femeia la preocupări casnice, s-a considerat singurul sex capabil să creeze, să conducă.
BĂRBATUL virilitate inteligenţă activitate SOCIETATE
cunoaÅŸtere reflexie

Femeia feminitate ignoranţă pasivitate FAMILIE
intuiţie sentimentalitate
Femeia societăţii contemporane se află într-un accentuat proces de depăşire a clişeelor tradiţionale legate de ideea de feminitate. În secolul XX nu mai contează forţa fizică, ci rezistenţa nervoasă şi capacitatea de adaptare. Femeia modernă oscilează permanent între nevoia de independenţă şi dorinţa de a se agăţa de vechile valori. Această oscilare accentuează divergenţele în interiorul cuplului.
Emanciparea femeii şi ambiţia ei de a adopta modelul societal mai poate conduce la crearea unei familii, în adevăratul sens la cuvântului?
Răspunsul nu este uşor de găsit, şi aceasta din mai multe considerente:
- aşteptările femeii au devenit tot mai multe cu diminuarea obligaţiilor tradiţionale;
- mişcarea feministă a militat pentru reconsiderarea statutului în societate şi în familie;
- afirmarea în plan social presupune reconsiderarea sarcinilor de rol din cadrul familiei;
- au învăţat să lupte pentru un statut egalitar nu cu propriile-i arme ci, din păcate, cu armele sexului opus (agresivitate);
- nu devin egale comparându-se cu bărbaţii, ci impunându-şi feminitatea şi dezvoltând-o;
- exagerările proclamate de adeptele feminismului au drept consecinţe desacralizarea relaţiilor între sexe şi dezorganizarea familiei.
Emanciparea femeii a dus la destrămarea, diminuarea şi ignorarea familiei contemporane.
Evola afirmă că revendicările feminismului îşi au originea în ambiţii greşit orientate ce decurg din ideea eronată
că femeia ar fi inferioară bărbatului. Feminismul a luptat nu pentru drepturile femeii, ci pentru dreptul femeii de a deveni egală cu bărbatul. Acesta este un nonsens, deoarece a te întreba dacă femeia este superioară / inferioară bărbatului este la fel de inutil ca şi întrebarea dacă apa este superioară / inferioară focului.

IV. Restructurări ale familiei contemporane
1. Tendinţe şi mutaţii în familia modernă
Societatea contemporană favorizează declinul familiei nucleare, oferind în schimb o largă varietate de alternative. Astfel, dacă societatea tradiÅ£ională era relativ rigidă în materie de stabilitate a valorilor, tip de familie sau stil de viaţă, societatea modernă modifică fundamentul solid al familiei, conferindu-I noi roluri ÅŸi destinaÅ£ii. Prezentul impune ÅŸi tinde să generalizeze variate tipuri de relaÅ£ii bărbat – femeie.
Astăzi, individul poate fi căsătorit, divorÅ£at, văduv, celibatar, poate trăi “împreună cu cineva”, “pe lângă” cineva sau “printre relaÅ£iile cuiva”. Cu alte cuvinte, tranziÅ£ia către noua eră (New Age sau Era Solară, Epoca Vărsătorului), în care omul urmează să se autodepăşească, aduce cu sine proliferarea fără precedent a stilurilor de viaţă nenucleare, a neoformaÅ£iilor familiale, substitute sau simulacre familiale, anticipând un viitor din ce în ce mai incert al conceptului clasic de structură a familiei. Astăzi se foloseÅŸte tot mai mult conceptul de restructurare a familiei, concept care se referă la noile tipuri de familii, la particularităţile ÅŸi disfuncÅ£iile acestora. Din această perspectivă, dacă familia nucleară a dominat o vreme contemporaneitatea, viitorul nu va mai aduce dominaÅ£ia unei singure forme de convieÅ£uire, ci o pluralitate de configuraÅ£ii familiale, adaptate realităţii sociale impuse de secolul al XXI-lea.
Aceste configuraÅ£ii – deÅŸi foarte diferite – au în esenţă un punct comun: nici una nu îndeplineÅŸte toate funcÅ£iile atribuite în mod clasic instituÅ£iei familiale. Se utilizează tot mai mult conceptul de restructurare a familiei, concept care se referă la noile tipuri de familii, la particularităţile ÅŸi disfuncÅ£iile acestora.
Fiecare configuraÅ£ie tinde să maximizeze unele funcÅ£ii (celibatul – funcÅ£ie economică, căsătoria deschisă – funcÅ£ie sexuală) ÅŸi să minimizeze sau chiar să ignore altele (cuplurile fără descendenÅ£i – funcÅ£ia de socializare, familia monoparentală – funcÅ£ia sexuală etc.).
În prezent, se structurează 7 tipuri constitutive ale familiei restructurate, evident raportate la familia nucleară: celibatul, concubinajul, cuplul fără descendenţi, familia monoparentală, căsătoria deschisă, familia reconstituită şi familia reorganizată.
În urma unui studiu amplu asupra acestor configuraţii şi asupra funcţiilor pe care le îndeplinesc, s-au extras două mari concluzii:
1. Nici una din configuraţii nu accentuează funcţia reproductivă a familiei, fapt ce
reprezintă o agravare a fenomenului care se întâmplă în prezent cu familia nucleară şi anume reducerea tot mai accentuată a numărului de urmaşi până la unul, maxim doi copii. Se conturează astfel pentru viitor dominanţa stilului de viaţă fără copii.
2. La polul opus se află funcţia sexuală, maximizată de şase din cele şapte
configuraţii şi minimizată doar de una singură, respectiv de familia monoparentală (din motive obiective). Acest aspect relevă rolul important al sexualităţii în societatea contemporană, satisfacţia sau insatisfacţia sexuală fiind una dintre cauzele importante ale păstrării sau abandonării configuraţiei familiale respective.
Celibatul reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în deplină libertate. A proliferat foarte mult în ultimii 20-30 de ani, în special în ţările dezvoltate. Spre exemplu, în SUA, între 1970-1978, numărul persoanelor în vârstă de 14-34 de ani care trăiau singure aproape s-a triplat, crescând de la 1,5 milioane la 4,2 milioane. În prezent, aproape 12 milioane de oameni de aceeaşi vârstă trăiesc singure în SUA.
Şansele statistice de a deveni celibatar după 35 de ani trebuie analizate diferenţiat. Astfel, ele sunt mai scăzute
pentru bărbaÅ£ii cu studii superioare decât pentru muncitori ÅŸi sunt crescute pentru femeile care au o diplomă decât pentru cele fără studii. O posibilă explicaÅ£ie ar fi că bărbaÅ£ii evită femeile prea instruite deoarece pierd o parte din „puterea” lor în cadrul cuplului, în timp ce femeile intelectuale evită căsătoria deoarece aceasta le îngreunează continuarea carierei. Cauzele extinderii fenomenului de celibat sunt atât de natură obiectivă cât ÅŸi subiectivă.
Cauzele obiective sunt de mai multe tipuri:
- cauze de ordin sexual (impotenţa, vaginismul, infantilismul genital);
- cauze de ordin psiho-relaţional: lipsa unor aptitudini pentru parteneriat, socio-fobia, stările depresive, complexele de inferioritate etc.;
- cauze de ordin material: constrângerile economice, şomajul, lipsa locuinţei;
Cauzele subiective ar putea fi:
- existenţa unei imagini deformate asupra familiei şi rolului acesteia;
- lipsa de curaj pentru asumarea responsabilităţilor familiale şi parentale
- psihotraumele datorate în mare parte conflictelor conjugale din familiile de origine.
Aceste cauze nu trebuie să conducă la ideea că celibatul înseamnă frustrare şi neîmplinire, cel puţin pentru cei
care-l acceptă deliberat şi care nu au trăit experienţa unui mariaj.
Celibatul prezintă o serie de avantaje: independenţa economică, libertatea personală, varietatea şi schimbarea, accentuarea realizărilor personale.
Dar celibatul se confruntă şi cu o serie de probleme de ordin psihologic şi social, care la un moment dat pot fi
interpretate ca dezavantaje: sentimentul de frustrare faţă de colegi, cunoscuţi, rude, care îşi au familiile lor, sentimentul de culpabilitate faţă de sine şi faţă de societate, sentimentul izolării şi abandonului, apariţia sau accentuarea egoismului şi individualismului, şi nu în ultimul rând, odată cu înaintarea în vârstă, sentimentul de insecurizare socială.
Se spune că oamenii experimentează singurătatea în diferite moduri şi o resimt diferit, în funcţie de nivelul
nevoilor lor de intimitate socială şi ataşament. Spre exemplu, o persoană se poate simţi singură chiar dacă are mulţi prieteni, sau poate să nu se simtă singură, chiar dacă nu are partener.
Joung (1985)a diferenţiat trei tipuri de singurătate:
1. singurătatea tranzitorie – durează câteva minute sau câteva ore ÅŸi probabil nu este serioasă;
2. singurătatea situaţională - poate dura până la un an, de regulă cauzată de un eveniment specific, precum divorţul, decesul, mutarea partenerului într-o altă zonă geografică;
3. singurătatea cronică - specifică persoanelor cu dificultăţi în realizarea contactelor sociale şi în stabilirea relaţiilor intime, care are o durată de peste 2 ani.
Consecinţele celibatului sunt:
· diminuarea nupÅ£ialităţii ÅŸi natalităţii, care antrenează dezechilibre demografice;
· sunt maximizate funcÅ£iile economică ÅŸi sexuală;
· este minimizată funcÅ£ia de solidaritate deoarece celibatarul acordă o importanţă deosebită schimbării ÅŸi varietăţii;
· lipseÅŸte funcÅ£ia de socializare, deoarece acest model de menaj se caracterizează prin lipsa urmaÅŸilor.
Putem să concluzionăm că celibatarii apar drept mesageri ai noilor valori care tind
să guverneze viaţa personală (Singly, 1997).
CUPLUL FÄ‚RÄ‚ DESCENDENÅ¢I
Este o formă a restructurării familiei care tinde să devină un model datorită părţii semnificative a populaţiei
tinere care se orientează către acest stil de viaţă.
În societatea tradiţională, cuplurile fără copii erau puţin frecvente şi în mod obişnuit erau fie compătimite (când nu puteau să aibă copii) fie dezaprobate (când nu doreau să aibă copii).
În societatea modernă, cuplul fără descendenţi a depăşit stadiul dezaprobării deoarece s-a schimbat însăşi filosofia privind rolul copiilor în cadrul vieţii de familie. Astfel, copiii nu mai reprezintă axul central al vieţii familiale, ci cuplul soţ-soţie a devenit centrul de greutate în jurul căruia gravitează dorinţele şi aşteptările familiei.
Principalele motive care au condus la acest tip de familie restructurată au fost: dorinţa de independenţă a partenerilor, restrângerea sferei activităţilor profesionale în cazul apariţiei unor copii, emanciparea femeii (renunţarea la rolul de gospodină casnică a avut drept consecinţă renunţarea la maternitate), dificultăţile economice (şomaj, venituri mici), lipsa unei politici sociale de încurajare şi sprijinire a tinerilor căsătoriţi.
Aşadar, proliferarea familiilor fără copii reprezintă o alternativă în parte dorită, în parte impusă. Modernitatea a dat libertate individului să-şi organizeze viaţa, fapt care a dus şi la apariţia planificării familiale, aproape ignorată de tradiţionalitate.
Particularităţile cuplului fără descendenţi:
- nu asigură reproducerea biologică;
- nu realizează funcţia de socializare, datorită absenţei descendenţilor;
- maximizează funcţiile economică şi sexuală.
Concluzie: cuplurile fără descendenţi îşi duc existenţa într-o (diz)armonie a extremelor, între o viaţă
economică sigură şi o viaţă lipsită de freamătul existenţei urmaşilor, între o activă relaţie sexuală şi o inexistentă relaţie educativă, pedagogică.
CONCUBINAJUL
- reprezintă mai mult un model de asociere, deci un mod de a trăi împreună a cuplurilor heterosexuale în
afara contractului căsătoriei. Nu se deosebeşte prea mult de familia nucleară, deoarece realizează majoritatea funcţiilor şi se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi cuplurile căsătorite.
Deceniul 8 al secolului trecut marchează în istoria psiho-socială a familiei un moment critic al proliferării fără
precedent a uniunilor libere. Opţiunea pentru concubinaj încearcă să satisfacă prin conjugare nevoia de dependenţă şi de identificare cu cea de autonomie, negând aspectul contractual al relaţiei.
Concubinajul optează pentru calitatea relaţiei în defavoarea durabilităţii cu orice preţ.
Propagă regula fidelităţii liber consimţite, cu mai multă tărie chiar decât mariajul în care sub eticheta
căsătoriei unele aşteptări privind fidelitatea mutuală devin tot mai incerte, la ambele sexe.
Avantajele concubinajului:
- o satisfacţie sexuală crescută, prin comparaţie cu cuplurile de îndrăgostiţi care nu coabitează;
- o mai mare posibilitate de înţelegere a sinelui;
- dezvoltarea deprinderilor interpersonale şi încrederea în construirea unei relaţii stabile;
- de asemenea, un nivel de trai mai ridicat, rezultat din asocierea resurselor economice.
Dezavantajele concubinajului:
- limitarea prematură a experienÅ£ei „întâlnirilor” (există tineri care intră în concubinaj după ce au consumat un număr relativ restrâns de întâlniri sau contacte interpersonale);
- perpetuarea rolului tradiţional al femeii în asigurarea sarcinilor domestice, ceea ce conduce la dificultăţi în continuarea instrucţiei şi formării pentru viitoarea carieră;
- de asemenea, posibilitatea unei investiţii emoţionale inegale;
- schimbări în viaţa socială a partenerilor prin reducerea numărului de prieteni;
- inerentele complicaÅ£ii legale – multe state consideră ilegitimă relaÅ£ia de coabitare, aplicând amenzi dure;
- dezinteresul pentru funcţia reproductivă (minimalizarea ei).
Concluzie: putem spune că uniunea liberă poate fi o simplă etapă premergătoare
căsătoriei, dar poate fi şi un stil de viaţă, de lungă durată sau definitiv.

Familiile monoparentale
– se referă la menajele formate dintr-un singur părinte ÅŸi copiii acestuia, ce pot apărea fie în urma divorÅ£ului sau abandonului familial, fie în urma decesului unui părinte, a adopÅ£iei realizate de o persoană singură sau a creÅŸterii copiilor în afara căsătoriei.
Societatea tradiţională dezaproba monoparentalitatea; societatea modernă a schimbat mentalitatea potrivit
căreia este dezavantajos pentru copil să fie crescut doar de unul dintre părinţi.
Psihosociologii conchid că este mai indicată pentru copii o familie monoparentală decât una dezorganizată de probleme sau conflicte.
Particularităţile familiei monoparentale:
- se confruntă, de regulă, cu dificultăţi economice;
- minimalizează funcţia sexuală şi reproductivă;
- în privinţa funcţiei de socializare există discuţii. Lipsa unui părinte poate avea repercusiuni asupra
integrării viitorilor adolescenţi în societate. Evident, nu trebuie ignorat faptul că şi familiile complete se implică din ce în ce mai puţin în acest proces al socializării, deoarece sistemul şcolar tinde să înlocuiască procesul instructiv-educativ al familiei (părinţii nu mai pot satisface nevoia de instrucţie la standardul exigenţelor actuale şi nici nu dispun de timpul necesar).
Problematica cu care se confruntă mamele în cadrul familiilor monoparentale în relaţia lor cu copilul
include:
- în primul rând, dificultăţi financiare;
- în al doilea rând, mamele sunt nevoite să-şi extindă rolul cu sarcini auxiliare, nespecifice sex-rolului.
Această acoperire de roluri parentale simultane necesită timp, energie şi angajează deseori conflicte psihologice. Poate rezulta de aici incapacitatea de a obţine performanţă în îndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor sarcini de rol.
- mamele singure manifestă câteva modificări în relaţia cu copilul, în multe cazuri mama îşi împarte rolul
parental cu primul născut. Ea obişnuieşte să-i facă confidenţe, să-i mărturisească unele din problemele pe care le are, ceea ce fac din copilul cel mai mare un confident. Treptat, mama îi atribuie acestui copil rolul de partener, de suport emoţional, de substitut al părintelui absent. În aceste situaţii, copilul e forţat să se maturizeze precoce. Când e vorba de o fiică, relaţia dintre mamă şi fiică poate căpăta aspecte particulare, implicând sentimente de competiţie şi gelozie. La aceşti copii, puşi în asemenea situaţii, se pot observa numeroase îmbolnăviri psihosomatice şi comportamente explozive ce izvorăsc din numeroasele griji şi temeri pe care le au.
Prin comparaţie, familia monoparentală, în care părintele este tatăl, are următoarele caracteristici:
- dispune, de regulă, de o mai mare libertate financiară;
- taţii singuri abandonează repede tradiţionalismul în abordarea copiilor, sunt mai puţin directivi în
disciplinare, fiind mai preocupaţi de calitatea factorilor de îngrijire a copiilor;
- desigur că apare un declin, un regres al experienţei taţilor în activităţile sociale, datorită creşterii
implicării lor emoţionale în relaţia cu copiii.
O categorie aparte în acest capitol este reprezentată de părinÅ£ii adolescenÅ£i – o calitate tot mai frecventă
în ultima vreme.
Principalele motive pentru care adolescenţii devin părinţi sunt:
a). - modificările ce au apărut în atitudinea societăţii faţă de sarcina adolescentină;
- apariţia programelor de asistenţă socială pentru adolescentele care vor deveni mame;
- sprijinul tot mai accentuat al familiilor de origine care într-o asemenea situaţie se implică emoţional, financiar şi fizic;
- a dispărut stigmatizarea de către societate, statusul degradant şi umilitor al adolescentei mamă;
b). - neglijarea unei contracepţii adecvate de către adolescenţii activi sexual, din diverse motive. Nefolosirea contraceptivelor este motivată în orice fel de tineri: unii pretind că ar crea o pregătire premeditată a relaţiei sexuale, unii cred că metodele contraceptive sunt nenaturale şi dăunătoare sănătăţii, iar unii băieţi cred că responsabilitatea contracepţiei revine fetelor; toate aceste motivaţii reprezintă însă consecinţa unei educaţii defectuoase.
c). - atitudini şi motivaţii personale care încurajează apariţia sarcinii şi descurajează folosirea contraceptivelor. Între aceste atitudini şi motivaţii se numără:
- speranţa de a obţine mai multă atenţie din partea familiei de origine;
- dorinţa de a avea un copil-jucărie pe care să-l răsfeţe şi cu care să se joace;
- dorinţa de a obţine o dragoste necondiţionată de la o altă fiinţă umană;
- învoiala sexuală cu un partener căruia îi “oferă” sarcina în schimbul unei exclusive angajări, implicări ÅŸi afecÅ£iuni;
- desigur sarcina intenţionată, ca urmare a dorinţei de a pedepsi sau de a se revanşa în faţa unor părinţi superprotectivi şi dominatori.
Consecinţele parentalităţii la adolescenţi:
1. restrângerea posibilităţilor de finalizare a studiilor;
2. căsătoria timpurie este, de obicei, instabilă;
3. resursele financiare sunt foarte limitate;
4. consecinţe se reflectă şi asupra relaţiei dintre părinte şi copil, în sensul că lipsa
maturităţii psihologice a părintelui devine un factor de risc important în dezvoltarea personalităţii copilului.
5. copilul născut din părinţi adolescenţi prezintă frecvent:
- scoruri semnificativ scăzute la testele de inteligenţă;
- manifestă deseori tulburări de comportament;
- are dificultăţi mari în procesul de învăţare şi are tendinţă la repetenţie;
- la aceşti copii există riscul mai mare de a deveni, la rândul lor, părinţi adolescenţi.
CÄ‚SÄ‚TORIA DESISÄ‚
CHISÄ‚
CHISÄ‚
Este un model de convieţuire aflat undeva între concubinaj şi familia nucleară. Această formulă tinde să înlocuiască o configuraţie depăşită sub aspectul stilului de viaţă (familia nucleară) şi să preia ceea ce este mai bun din modelul coabitării (calitatea întâlnirii şi fericirii partenerilor, în detrimentul stabilităţii relaţiei). Scopul acestei legături este împlinirea şi satisfacţia personală. Se pleacă de la premisa că dragostea sexuală constituie nucleul şi raţiunea de a fi a acestei căsătorii.
Căsătoria deschisă oferă posibilitatea de schimbare a partenerului dacă aceasta este în interesul fiecăruia ÅŸi al cuplului ca întreg. Autorii căsătoriei deschise plasează „cheia” acestei relaÅ£ii în capacitatea soÅ£ilor de a înÅ£elege semnificaÅ£ia lui “a trăi acum”, de a-ÅŸi asuma responsabilitatea propriei vieÅ£i ÅŸi de a discuta matur despre neînÅ£elegeri, nemulÅ£umiri sau conflicte.
Societatea prin evoluţia ei este cea care determină individul să pună accent pe el însuşi şi nu pe familia clasică, care reprezintă pentru el un obstacol în condiţiile în care nu găseşte modalităţile de a se face înţeles, ascultat, dorit şi respectat. În cadrul căsătoriei deschise, se cunosc două forme particulare, respectiv căsătoriile deschise stabile, care reuşesc să găsească şi să menţină armonia vieţii de familie şi căsătoriile deschise instabile, cele cu tendinţe la disoluţie şi care, de regulă, merg către dezorganizare.
FAMILIILE RECONSTITUITE
- se mai numesc ÅŸi familii comasate – reprezintă modele de convieÅ£uire în care partenerii au mai fost
căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele anterioare.
Pentru copii, recăsătorirea părintelui creează câteva probleme reale: copilul se confruntă cu situaţia de a-şi
împărţi afectiv părintele cu noul soţ al acestuia, se teme, de regulă, de o modificare a ordinii şi a regulilor în noua familie. El poate resimţi în mod negativ din partea părintelui vitreg modul de disciplinare pentru diferite comportamente. Poate suferi complexe de vinovăţie faţă de părintele natural absent, în cazul în care se simte atras sau chiar iubeşte părintele vitreg. De asemenea, copilul este nevoit să renunţe la visul de a-şi revedea părinţii împreună, ceea ce poate duce la creşterea ostilităţii faţă de părintele vitreg.
Explicaţiile apariţiei familiei reconstituite sunt legate de nevoia de parteneriat, de dragoste şi solidaritate.
Familiile reconstituite, care au la bază şi valorizează viaţa sexuală plus componenta afectiv-emoţională, în absenţa bunăstării materiale, fac faţă cu greu dificultăţilor economice.
Prin comparaÅ£ie, familiile reconstituite pe raÅ£iuni economice, respectiv pentru a oferi o viaţă mai bună copiilor vor neglija latura afectivă ÅŸi sexuală, ceea ce poate duce la tensiuni, la frustrÄ